De fiecare dată cînd trecea pe lîngă el, chelneriţa îi dădea una cu ciocănelul de jucărie la şliţ. Era un ciocănel de plastic, cu burduf, din acela care face „piff“. Marea găselniţă a barului ăstuia erau chelneriţele cu patine în picioare. Nici un alt bar sexy nu mai era ca ăsta. Parcă pluteau printre mese! Cu balcoanele împungînd vitejeşte şi cu fustiţele fluturînd în vînt peste popourile lor rumene şi încordate, fetele ăstea făceau toţi banii. Zburdau încoace şi-n colo ca nişte juninci urmărite de tăuraşi focoşi. Ei le urmăreau doar cu privirile...
„Piff!“ Chelneriţa asta era dată dracului! Pusese ochii pe el. Şi era bunăăă, foc! Dădea rotocoale largi printre mese, se mai oprea pe la vreun client, mai ducea o comandă şi de fiecare dată cînd trecea pe lîngă el îi dădea cu ciocănaşul. El stătea degajat, rezemat de tejgheaua barului şi îşi sorbea berea. Şi, desigur, o sorbea din ochi pe ea. O urmărea cum se strecura printre mese, cu picioarele încordate şi fesele nervoase, dar părînd că nu face nici un efort, şi cu sînii aceia colosali, care nu se lăsau clintiţi de nici un avînt... „Piff!“ ... cu sînii aceia străbătînd aerul ca două canoe grele, încărcate cu bunătăţi. Şi fesele ălea de sub fîlfîirea fustiţei... Şi fustiţa aia verde, care lăsa o dîră de un verde pal în urma ei, ca în filmul acela cu Olivia Newton John... Singura chestie nasoală la barul ăsta e că nu le poţi pocni peste fese. Trec prea repede pe lîngă tine. Ia uite! „Piff!“ Dar, în schimb, au ele grijă de tine. Nu le pocneşti tu, dar te pocnesc ele. Şi, într-un fel, e mai bine. Atît de bine, că nu-ţi mai vine să te desprinzi de tejghea. Şi asta, deşi berea e harnică şi se adună repede la vezică. „Piff!“ Prohabul îi stătea să pocnească. Adevărul e că avea o rangă cum puţini bărbaţi o au (poate că de aceea îl şi remarcase chelneriţa). Şi acuma, în plus, drăguţa era şi în poziţie de drepţi, la datorie.
Stătea rezemat de bar şi privea triumfător către ceilalţi, care erau aşezaţi la mese. Din cînd în cînd, trăgea cu coada ochiului către şliţ, să vadă în ce stadiu mai sînt lucrurile. Şi lucrurile erau Ooo.K. „Piff!“ Şi dînsa, drăguţa de ea, se învîrtoşa şi mai tare, ca un boa constrictor, căruia nu-i rezistă nimic... „Piff!“ Chelneriţa făcuse o piruetă şi se întorsese pe neaşteptate. Trecea pe lîngă el şi, cînd se aştepta mai puţin, îi frigea una, aşa, ca din întîmplare. Nici nu-l privea. Sau cel puţin nu lăsa să se vadă. (Îl privise ea, desigur, destul, şi-l admirase... şi mai ales acuma, cînd are şi el ce arăta!...) Toate bune, dar berea ameninţa să rupă zăgazurile. Curios, ştia că atunci cînd o ai sculată ţi se taie pişarea. Numai că acuma trebuie să fi fost multă bere. Ţi se taie — ţi se taie, dar cît să reziste şi vezica aia? Că doar n-o fi sac fără fund! „Piff-Piff!“ Aaa, mai era şi şmecheră. Şi avea o dexteritate tăticule, de parcă ar fi lucrat toată viaţa numai cu ciocănaşul ăla! Se cunoaşte că a fost o majoretă meseriaşă! „Piff!“ Încă o învîrtoşare, şi ultima. Barosul lui era încordat la maximum — beton, ce mai! Şi aştepta ciocănelul ăla jucăuş. „Piff!“ Aşa!... Mamă, ce presiune! pe de o parte berea, pe de alta barosanul.
„Piff! Piff! Piff!“ — chelneriţa se oprise în faţa lui şi îşi făcea meseria. El se lăsase pe spate, pe tejghea, şi capul începuse să-i vuiască, de parcă s-ar fi culcat pe ape. Aşa, nu te opri! „Piff! Piff! Piff!“ În curînd, zăgazurile aveau să fie spulberate şi şuvoaiele vor mătura totul în cale. Curînd, foarte curînd.
Simţi o arsură puternică, de parcă barosul se transformase într-un fier înroşit şi i se îndesa în pîntece. Îl trezi un urlet neomenesc. Era al lui. Deasupra, încălecată pe el, nevastă-sa plină de sînge şi cu un brici în mînă. Ea îi flutură, triumfătoare, o bucată de carne prin faţa ochilor şi apoi o aruncă peste umăr, pe geamul deschis.
 

*
* *
Penisul lui John Wayne Bobbitt îşi porni călătoria lui prin lume într-o dimineaţă frumoasă de martie, pe la orele nouă. Lăsase în urmă un bărbat care urla foarte tare şi dintre picioarele căruia ţîşnea o fîntînă arteziană roşie şi o femeie căreia, se pare, îi făcea mare plăcere să stea în dreptul jetului. El zbura prin aer, deocamdată în camera luminoasă şi aerisită a acelui imobil de la intersecţia străzilor 86 cu 92. Dintr-o parte îi picurau cîţiva stropi roşii, dar doar puţin, aşa cum ies la unele maşini picături mici pe ţeava de eşapament; în cealaltă parte se adunse o boabă de rouă, care nu se lăsa desprinsă cu nici un chip — călătorea împreună cu el, sporind frumuseţea acelei dimineţi frumoase de martie. (Desigur, un ochi atent ar fi putut să observe cum, în ea, lumina dădea naştere unei palete multicolore, ca-ntr-un briliant).
În acest timp, domnul Thompson, vecinul de vis-a-vis, îşi lua cafeaua, citind, ca de obicei la această oră, anunţurile cu angajări din The New Worker, doamna Thompson se trezise, dar mai trăgea de timp în aşternut, sperînd ca soţul ei să-i aducă o ceaşcă de cafea la pat, aşa cum făcea după fiecare noapte de amor; doamna Simpson, de la apartamentul 68, se chinuia, cu un cuţit, să scoateă feliile de pîine care se blocaseră în toaster (îi zisese de-atîtea ori domnului Simpson — care acum era plecat de mult la serviciu — să vadă ce are toasterul ăla), în timp ce fetiţa ei de zece luni inspecta, de-a buşilea, spaţiul din spatele frigiderului; domnul Allen, de la 66, îşi cerceta în oglindă, îngrijorat, ridurile din spatele ochelarilor cu rame groase; domnul de la 65, al cărui nume nu-l cunoştea nimeni, ieşise pe uşă de vreo zece minute şi acum se afla în garaj şi-şi deschidea portiera; doamna Grunberg căuta pe sub birou o piesă rătăcită din puzzle-ul pe care-l primise de la Tommy, fiul ei, cînd o vizitase sîmbăta trecută; doamna Smith îşi răzuia limba cu un cuţitaş de lemn; domnul Hauck se mira că nu mai găseşte nici o bucată de plăcintă în frigider (le mîncase, cu siguranţă, doamna Hauck pe toate, ceea ce, la diabetul ei, nu era deloc bine); domnişoara Doubtfire îşi citea mesajele de pe e-mail şi observa şi de data aceasta că un domn care semna, simplu, „un admirator“, îi scrisese despre călătoriile intergalactice şi despre posibilitatea ca, pe aceeaşi orbită cu Pămîntul, dar diametral opus faţă de soare, să mai existe o planetă; pe domnul Tyler îl apucase un acces subit de tuse exact cînd se pregătea să soarbă din cafea, ceea ce îl făcu să-şi păteze puţin cravata; domnul Herman îşi smulgea firele de păr din nas; domnul şi doamna Cramer se certau, dar fără să mai spargă nimic de data aceasta.
Penisul lui John Wayne Bobbitt trecu prin cadrul ferestrei deschise, ca o navă spaţială intergalactică, în a cărei cabină lumina se transforma în culorile curcubeului. O dată depăşită fereastra, un val de aer cald venind de jos îi devie puţin traiectoria şi făcu să se desprindă încă o picătură roşie, care rămase să se odihnească lîngă pervazul ferestrei. Nava se redresă în scurt timp şi, după ce atinse punctul maxim de pe orbită, luă în piept hăul ce i se întindea înainte. Acceleraţia trecu din domeniul negativ în cel pozitiv şi viteza începu să-i crească vertiginos. În urma ei rămînea un abur aproape imperceptibil. Cabina se aplatizase puţin, dar se afla, în continuare, la locul ei. Nici o picătură roşie nu se mai irosea, iar marginile părţii aceleia pînă de curînd darnică în picături se răsfrînseseră puţin înspre exterior. Cîteva firicele tremurau repede în bătaia curentului. De-acum, în oglinda convexă a cabinei se putea zări o stradă agitată, cu un furnicar de oameni şi maşini care treceau în viteză. Din cauza aerului rece, marginile acelea răsfrînte îşi reveniseră şi acum se încovoiau în direcţie opusă. Astfel, nava devenea şi mai aerodinamică. Oricum, viteza atinsese valori incredibile, ceea ce o făcuse să intre puţin în trepidaţie. Se ţinea, însă, bine. Ar fi putut să reziste şi la viteze mai mari. O scamă intră în ochiul de peşte al cabinei şi tulbură imaginea străzii. Se mai putea vedea ceva, dar foarte distorsionat, ca într-o oglindă din acelea de la parcul de distracţii. Maşinile intrau în mulţimea de oameni — cu toţii se întîlneau într-un punct de fugă, care-i lipea pentru cîteva fracţiuni de secundă —, după care fiecare îşi continua drumul ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Acum se puteau zări clar, în zona nealterată de scamă, feţele oamenilor — serioase, preocupate, importante. Strada se făcea din ce în ce mai mare, de parcă şi-ar fi apropiat ochiul imens de celălalt ochi, mai mic şi cu o scamă în el. Întreaga navă devenise minusculă, înghiţită de oceanul agitat şi multicolor. Se izbi de parbrizul unui Rover ce trecea în mare viteză, fu proiectată într-un indicator pe care scria „ONE WAY“ şi de-acolo căzu pe caldarîm. Pe parbrizul Rover-ului rămăseseră cîteva picături roşii şi, la cîţiva centimetri de acestea, o boabă de rouă.
*
* *
John Wayne Bobbitt se odihnea acum, cu masca de oxigen pe faţă şi cu penisul la locul lui. O minune a chirurgiei moderne. Aparatele piuiau încurajator: „Piu! Piu! Piu!“ Punctul luminos de pe ecran plutea zglobiu, făcea mici  piruete şi lăsa în urmă o dîră verzuie. Rezerva de spital în care stătea era bine luminată şi aerisită. Oricum, dimineaţa aceea frumoasă de martie făcea ca toate lucrurile să capete un aer de prospeţime.
Peste numai un an, John Wayne Bobbitt, după ce va cîştiga unul din cele mai mediatizate procese din lume, va juca în primul lui film porno, John Wayne Bobbitt Uncut, un succes de box-office. Va urma un alt film, după care John Wayne Bobbitt se va retrage din show-biz şi se va dedica religiei, fiind numit pastor prin corespondenţă de către cultul „Copiii reunirii universale“ din Lincoln, Nebraska. După nu mult timp, cu banii cîştigaţi de pe urma activităţii sale dedicate celei de-a şaptea arte, îşi va fonda propriul său cult, intitulat „John Wayne Bobbitt Church Without an Organ“, cu sediul în Las Vegas.
În urmă numai cu o oră, însă, era purtat în mare viteză pe o targă cu rotile, tot cu masca de oxigen pe faţă, dar, desigur, fără penis. Cearceaful cu care fusese acoperit fîlfîia repede, în bătaia curentului. În plasticul convex al măştii de oxigen se oglindeau feţele angajaţilor de la serviciul de ambulanţă — serioase, preocupate dîrze. Dar prelungite şi distorsionate de unele muchii şi tuburi care stricau ovalul perfect al măştii. Cu toate acestea, se putea vedea cum, în ciuda efortului, nici un muşchi de pe feţele lor nu se clintea.
Targa cu John Wayne Bobbitt a fost băgată direct în sala de operaţie, unde lumea a început să se agite în jurul ei. S-au pregătit cîmpurile sterile, medicii îşi puneau mănuşile de cauciuc şi, în momentul acela, cineva a observat că lipseşte penisul. Nu era vorba că nu se afla la locul lui — era de la sine înţeles, din moment ce pentru asta venise — dar nimeni nu-şi amintea să fi văzut organul respectiv. Cine-l adusese? Forfota creştea din ce în ce mai mult, au fost luaţi la întrebări brancardierii, medicul de pe salvare, au început să se dea telefoane disperate. O infirmieră a agăţat, în trecere, o tăviţă cu pensete şi acestea s-au împrăştiat pe jos, sărind în toate direcţiile, asemeni unor perle eliberate din strînsoarea şiragului. Doctorul Bob Kenan, cel care avea să înscrie o nouă pagină glorioasă în istoria chirurgiei, s-a retras pe un fotoliu dintr-o anexă, obosit de larma care se crease, şi, bineînţeles, de operaţiile pe care le mai făcuse pînă atunci. Singurul lucru la care se gîndea era că, o dată penisul recuperat şi operaţia începută, ritualul unei intervenţii obişnuite avea să fie dat peste cap, nemaifiind nevoie să-i ceară asistentului său „Bisturiu!“, „Pensă!“ şi aşa mai departe. Va trebui doar să coasă, va fi un simplu croitor... Totuşi, croitor e puţin spus, va fi de-a dreptul creator. Doctorul Bob Kenan a fost, în cele din urmă, întrerupt din gîndurile sale de sergentul William Tracey jr., care aducea, asudat de atîta alergătură, obiectul mult aşteptat într-o batistă.
Cu jumătate de oră înainte ca sergentul William Tracey jr. să intre pe poarta spitalului, penisul lui John Wayne Bobbitt poposea pe caldarîm, printre picioarele trecătorilor. Au urmat cîteva secunde în care nimeni nu-şi dădea seama despre ce era vorba, apoi, deşi în continuare nu ştiau ce se întîmpla, cîteva femei s-au pornit să ţipe. Una dintre ele îşi ferea disperată picioarele, ca în prezenţa unor şobolani. O mamă a acoperit, cu poşeta, privirea curioasă a puştiului de lîngă ea. Un domn cu părul grizonat şi-a scos ochelarii din buzunarul de la piept şi şi i-a potrivit strîmb pe nas. O doamnă a  spus că trebuie să sune cineva la 911. Domnul Hauck, atras de larma din stradă şi făcînd legătură cu urletele din apartamentul alăturat, a dat telefon la 911. Atras şi el de larma mulţimii, sergentul Willian Tracey jr., care îşi făcea rondul pe strada 86, a coborît din maşină să vadă ce se întîmplă. În timp ce-şi croia drum printre oamenii adunaţi, se auzea deja sirena ambulanţei.
Cinci minute după aceea, targa cu John Wayne Bobbitt era introdusă pe uşa din spate a salvării. Feţele celor prezenţi erau luminate, intermitent, în albastru şi roşu. Maşina a plecat în trombă, punîndu-şi în funcţiune sirena, şi lumea a răsuflat uşurată. Sărmanul bărbat trăia şi se afla în afara oricărui pericol. Nu acelaşi lucru se putea spune, însă, şi despre doamna Simpson, de la apartamentul 68, care atinsese, cu cuţitul, un fir neizolat. Singura care o vedea pe doamna Simpson, în acel moment, era fetiţa ei de zece luni; ea, însă, prefera să inspecteze în continuare spaţiul din spatele frigiderului.