Scriitorul şi Universitatea

Daniel Vighi

Scriitorul în Universitate sau meta-naraţiunea privirii peste gard

Istoria unei întrebări
În momentul în care am pătruns după revoluţie în mediul universitar de la catedra şcolii de cartier din Timişoara în care m-a ţinut vechiul regim împreună cu Vasile Popovici, mi-am pus o întrebare pe care o aveam în minte şi care posibil să fi fost, zic eu, prezentă şi în alte minţi ale generaţiei optzeciste în clipa cînd se vor fi căftănit academic: se poate împăca literatura cu exigenţele ursuze şi binişor opace ale demersului universitar? Dacă am proiecta toată afacerea în strai liturgic (există în mediile academice o liturghisire, o ritualizare necesară) ne-am putea imagina întreaga afacere în felul ritului de caterisire, cînd ierahul întreabă „Vrednic este?" şi comunitatea liturgică murmură ceva, indiferent ce. De bună seamă că întrebarea despre vrednicie m-a urmat o vreme şi m-a împins treptat să-mi construiesc un sistem justificativ, un sistem de alibiuri la întrebarea: ce caută, totuşi, un scriitor în Universitate? Nu îşi pierde dumnealui contactul cu izvoarele vieţii, cu zona aceea aculturală a creaţiei care o fereşte de cufundarea într-un livresc debil, cu gust de carton? Este posibil să gîndeşti aşa şi este cu putinţă, fără îndoială, ca cititul şi exigenţa argumentativă să îţi reteze aripile imaginaţiei; există, pe de o parte, ştiinţa literaturii şi, de cealaltă parte, literatura propriu-zisă. Orice s-ar spune, există o deosebire de adîncime între creaţia poeziei şi a prozei, şi aceea a unui curs universitar sau chiar şi a unei cărţi de critică. Creaţie e, fără îndoială, şi într-o parte şi într-alta, numai că diferă totuşi. De aici întrebarea inevitabilă: dacă diferă, atunci mă întreb şi vă întreb, vrednic este scriitorul să stea la catedră, nu este el caraghios şi ridicol, nu îşi falsifică dumnealui vocaţia stînd pe scaunul cu pricina? De bună seamă că aşa este. Vorba omului din Banat se verifică: parcă nu îi stă bine poetului sau prozatorului pe scaunul acela, mai bine îi stă criticului acolo. Omul de la catedră are limitele lui, clişeele lui, conformismele dumisale, nu îndrăzneşte să forţeze literatura, o sistematizează, îi clarifică direcţiile pentru a putea fi asimilate; omul de la catedră are nişte limite pe care le percepe şi le acceptă, chestiunea asta intră în regula jocului, dacă n-ar fi aşa atunci n-ar mai fi literatura-despre-care-cel-de-la-catedră-povesteşte şi ar fi doar literatura-povestită-de-cel-de-la-catedră. Aceasta ar ţine loc de literatură, adică literatura despre literatură ar fi chiar literatura. Nu e aşa şi probabil niciodată nu va fi o suprapunere perfectă între literatură şi literatura despre literatură, chiar dacă cea din urmă a proliferat în veacul XX şi a sfîrşit pentru mulţi inşi - studenţi, elevi la bacalaureat sau la examenul de capacitate -  să ţină loc de literatură. Adică în loc să citim romanul Ion, citim, în caz fericit, ce a creat Călinescu apropo de romanul cu pricina, dacă nu mai rău, le înlocuim pe amîndouă pentru literatura de coportaj a comentariilor animate de spiritul creator al doamnei Constanţa Bărboi, fostă şefă a comentariilor literare din vremurile ceauşiste, care astăzi, ca şi ieri, ne spune ce şi cum cu Liviu Rebreanu.

De ce scriitorul la catedră?
Pentru că şi scriitorul, în definitiv, ştie ce este literatura, ba chiar s-ar putea să ştie mult mai bine, ca unul care participă la creaţia ei. Dificultatea scriitorului poate proveni din neputinţa de a spune ce ştie despre literatură , de a traduce conceptual ceva aflat pentru el de multe ori într-un areal ceţos-existenţial. Numai că şi aici lucrurile au avansat: odată cu epoca romantică scriitorul spune tot mai des şi tot mai bine ce crede despre artă. Imaginea unei inspiraţii oarecum naturale a scriitorului, aidoma păsării care cîntă pe creangă, a trecut de mult. Geniile au fost întotdeauna, de altfel, mai mult decît sistematica noastră didactică ar vrea. Goethe se amestecă unde, din punctul scolasticii moderne, nu i-ar fierbe oala specializării dumisale, adică îşi dă cu părerea despre regnul animal şi cel vegetal. Prin urmare „Metamorfoza plantelor, apărută în 1970 (...) expune în 123 de paragrafe, grupate în 18 capitole, etapele evoluţiei unei plante de la sămînţă pînă în stadiul fructificării" (Sorin Chiţanu, Goethe şi problemele interpretării literaturii, în „Secolul XX" nr. 259-260-261/1982, p. 138). Este prezentă şi aici o concepţie originală, proaspătă, i-am zice, chiar dacă poate fi bănuită de eseistică uşure sau, mai rău, de publicistică. Nu ştiu ce anume ar avea de învăţat posteritatea academică din speranţa naivă a părintelui lui Faust care îşi considera nemurirea asigurată de contribuţiile sale în „teoria culorilor" cărora le-a jertfit timpul dedicat creaţiei literare, după cum îi mărturiseşte lui Eckermann: „Aş fi scris probabil o jumătate de duzină de tragedii în plus şi nimic mai mult, iar pentru asta se vor găsi destui oameni după mine" (Albrecht Schöne, Goethe şi nenorocirea fizicii în „Secolul XX" nr. 259-260-261/1982, p. 155). Savantul Goethe se socotea neînţeles în epocă cu toate că la cincizeci de ani după moartea sa, rectorul Universităţii din Berlin, fizician specialist, „a respins-o (teoria culorilor n.n.) ca fiind «o copilărie născută moartă a unui diletant autodidact»" (Albrecht Schöne, art. cit., în „Secolul XX", p. 155). Ceea ce nu a înţeles specialistul acela împovărat de rigoarea necesară a specializării este tocmai faptul că scriitorul avea nevoie de o meta-naraţiune, de un altceva care să-i arate altfel lumea şi prin aceasta să-şi amelioreze arta, după cum şi fizica are nevoie de axiome şi provocări axiomatice prin care să se perceapă pe sine mai bine, şi, în final, să-şi amelioreze discursul fizic despre realitatea înconjurătoare. De aici afirmaţia surprinzătoare prin răsturnarea de perspectivă din chiar finalul rostirii ei: „de culori", se mărturiseşte specialistul Goethe, „trebuie să te apropii mai întîi dinspre latura naturii, dacă vrei cu tot dinadinsul să dobîndeşti ceva în artă". „Fizicianul" J. W. Goethe procedează în demersul său ştiinţific în felul confraţilor dumisale din antichitate sau din lumea medievală, adică a inşilor acelora din preajma athanorului care transgresează hotarele, se plimbă cu obstinaţie de la regnul animal la cel mineral, de la raţionalitate la supra sau sub-raţionalitate, de la amîndouă la tradiţii simbologice şi mitico-magice menite să justifice cutare aserţiune axiomatică. Savantul nostru se dedă la observaţii de mare rigoare, adevăruri de netăgăduit pe care ştiinţa fizicii cu greu le va putea respinge vreodată: „Culoarea", zice fizicianul nostru, „stîrneşte îndeobşte o mare bucurie în oameni". De bună seamă că se poate susţine că asemenea adevăr imbatabil ar avea de-a face mai degrabă cu psihologia decît cu fizica. Să citim întreaga „demonstraţie": „Ochiul are nevoie de ea (de culoare, n.n.) ca de lumină. Să ne amintim doar cum ne înviorăm atunci cînd soarele apare, într-o zi întunecată, luminînd o anumită zonă a unei regiuni şi dînd la iveală culorile numai în acel loc. Faptul că se atribuiau puteri tămăduitoare pietrelor preţioase colorate poate să fi izvorît din sentimentul adînc al acestei plăceri inexprimabile" (J. W. Goethe, Cu privire la teoria culorilor în „Secolul XX" nr. 259-260-261/1982, p. 155). Prin urmare anatomo-fiziologie: „Ochiul are nevoie de ea ca de lumină"; psihologie comportamentistă: „Să ne amintim doar cum ne înviorăm atunci cînd soarele apare, într-o zi întunecată, luminînd o anumită zonă a unei regiuni şi dînd la iveală culorile numai în acel loc."; istorie a magiei, simbologie mitico-alchimică descinsă de prin tratatele lui Albertus Magnus: „ Faptul că se atribuiau puteri tămăduitoare pietrelor preţioase colorate poate să fi izvorît din sentimentul adînc al acestei plăceri inexprimabile". Desigur că este legitimă întrebarea ce au toate acestea de-a face cu ştiinţa. Răspunsul despre utilitatea lor în cîmpul cercetării fizice îl dă tocmai această nevoie de a privi altfel, de a forţa axiomaticul, de a plasa interdisciplinar pentru a putea ieşi din ţarcul îngust al unei cercetări care refuză liberalismul demersului cognitiv în numele totalitarist al specializării. Morala fabulei acesteia cu savantul Goethe stă tocmai în oferta ieşirii în pluralismul abordării trecînd, de bună seamă, prin rigoarea ascetică a specializării; mai e o morală a fabulei: sentimentul că precauţiile nesfîrşite trebuie depăşite la un moment dat al acumulărilor de specialitate pentru nebunia care să facă posibil pasul, saltul, ruptura; în fapt, trecerea de la geometria euclidiană la cele neeuclidiene sau relativismul einsteinian rivalizează cu toate extravaganţele scandaloase ale avangardelor şi ale tuturor poeticilor insurecţionale de la romantici încoace. Noncomformismul acestor salturi din matematică şi fizică au răsturnat toate dogmele specializărilor şi toate marginile posibilului. O altă poveste despre virtuţile şi urmările moderne ale metamorfozei goetheene este cea referitoare la condiţia cerută de Norbert Wiener pentru a deosebi valoric doi viitori tineri colaboratori cu performanţe de specialitate identice; marele savant a răspuns asemenea lui Goethe: „cel mai bun specialist în fizică dintre cei doi este cel care va şti să preţuiască un tablou sau o sonată pentru pian şi orchestră". În perspectiva istoriei literaturii urmările incursiunilor în fizică sau botanică ale lui Goethe sînt şi ele fundamentale şi despart o vîrstă şi o epocă a creaţiei artistice în general. Pînă în vremea romanticilor germani scriitorul fusese mai ales un creator care a perseverat îndeosebi în marginile imaginarului care făcea cu putinţă proza şi literatura sa. Goethe a construit meta-naraţiunea, contextul ideologic, referinţele exterioare „specializării" scriitorului ca fiinţă care construieşte în imaginar o replică, sau altceva asemănător, faţă de lumea înconjurătoare. De bună seamă că întotdeauna oamenii au suprapus arta realului, ca bătrînica aceea care mărturisise în vremea lui Dante că l-ar fi întîlnit pe stradă cu barba pîrlită de flăcările Infernului din care tocmai se întorsese. Arta a perseverat în toate vremurile către (spre) real, l-a concurat, a vrut să-i împrumute chipul şi să-l înlocuiască cu totul. Goethe face însă altceva; prin el scriitorul intersectează imaginarul (şi creaţia) ştiinţifică, pe de o parte, şi imaginarul (şi creaţia artistică) de alta: scriitorul intră la Universitate. Şi acest lucu nu este expresia consacrării imposturii, ci a afirmării creativităţii (aceeaşi) care animă atît ştiinţa, cît şi arta. Gestul este acela pe care îl face pictorul cînd se dă cîţiva paşi în spate din faţa şevaletului pentru a cuprinde detaliul pictat în ansamblul tabloului: gest metatextual; şi cel pe care acelaşi pictor îl face în momentul în care judecă modul în care va aşeza tablourile dumisale în expoziţie: gest al unei reflexivităţi de tip contextual. Goethe prin experienţele cu prismele sale de sticlă a iniţiat meta-naraţiunea interdisciplinarităţii, meta-naraţiunea privirii peste gard. Urmările în ştiinţă le-am sugerat; cele din literatură sînt şi ele însemnate, opera literară este judecată organic, ea este un întreg dinamic cuprins în coerenţa unei literaturi anume. Aceasta se aşează alături de alte literaturi în conceptul unei weltliteratur, care se raportează toată la istoria din juru-i. Tot aşa şi floarea se transformă din „simplă într-una învoaltă, atunci cînd se dezvoltă, în locul filamentelor şi a antenelor, petalele, care fie că sînt identice ca aspect şi culoare cu celelalte petale ale corolei, fie că mai poartă totuşi pe ele semnele vizibile ale originii lor" (J. W. Goethe, Metamorfoza plantelor în „Secolul XX" nr. 259-260-261/1982, p. 155). Este vădit că o asemenea viziune organicistică nu se poate desfăşura în marginile unei viziuni limitate la propria întreprindere. De aceea cred că, dacă i-ar cere lui Goethe o anume parte a literaturii române de după revoluţie, să păşească în liniştea de mausoleu a turnului de fildeş, s-ar arăta nemulţumit întrucît în spaţiul acela aseptic Metamorfoza plantelor nu e altceva decît o abdicare nepermisă de la nobila misie a scrierii lui Faust. De altfel, a te da un pas înapoi pentru a vedea metatextual şi, mai apoi, a te învîrti în jurul propriei axe existenţiale pentru a scruta contextul sînt îndeletniciri ale scriitorului modern. Rebreanu la Valea Mare, în aşteptarea lui Fanny, a citit toată dimineaţa zilei de 30 decemvre a anului 1931 din proza lui Ilya Grigorievici Ehrenburg. Gîndurile care rezultă de pe urma zăbavei cu cititul sînt de amîndouă felurile: metatextuale şi contextuale. Iată, zice că l-a interesat în toată vremea cît a citit, „lumea" pe care Ilya Grigorievici „o zugrăveşte", demers de bună seamă metatextual în care prozatorul Rebreanu îl scrutează din unghi profesional pe confratele Ilya. Ceea ce vede este abstracţia stilului, adică ritmul, pe care doar prozatorul îl poate intui din adînc pentru că el ştie mai bine ca oricine, ce şi cum cu proza: „Are o dialectică ciudată, iudaică. Şi un ritm anume, viu sacadat, care desigur vrea să fie" şi aici urmează translaţia contextuală, „ritmul lumii noi". Şi iată-l pe nesimţite părăsind turnul de fildeş: „O simt şi eu lumea nouă. Vine. Nu e gata. E încă în aer sau în măruntaiele pămîntului. Se pregăteşte. Poate să sosească mîine sau peste un secol, două, mai multe." (Liviu Rebreanu, Jurnal, 1, 1984, p. 206).

Şi totuşi: de ce scriitorul la catedră?
O să încerc să schiţez în continuare cîteva dintre argumentele cu care îmi motivez prezenţa în amfiteatru cu toate că nu sînt critic literar şi nici nu mă interesează să devin aşa ceva, după cum nu doresc să devin un cercetător al literaturii în sensul academic: sînt un scriitor care încearcă să înţeleagă mai bine literatura în speranţa că o va şi putea, cîndva, scrie mai bine ca urmare a acestui fapt. S-ar putea ca ambiţia aceasta să fie una falsă şi drum pregătit cu bună ştiinţă în vederea pierderii acelei zone de prospeţime existenţială pe care excesul cultural o metamorfozează într-un ceva livresc, artificial. Numai că pericolul acesta nu mi se pare actual, dacă ar fi să scrutez, şi numai cu coada ochiului, cultura impresionantă a lui Radu Petrescu, Livius Ciocârlie sau Sorin Titel, care sînt scriitori vii, cu o pregnantă dimensiune existenţială a scrisului; aşadar, prin raportare la cultura dumnealor subţirimea subsemnatului în acelaşi domeniu este în măsură să-mi liniştească temerile. Mai e mult pînă la departele lor cultural. Aşadar:
• Scriitorul la catedră poate umaniza raporturile studentului cu literatura, prea adesea literatura este omorîtă didactic şi apare în felul unui panopticum, un muzeu al figurilor de ceară. Urmarea: scriitorii sînt aşezaţi pe un piedestal axiologic indistinct şi lîngă statuia lor cîntă formaţii de la Academia de Poliţie sau recită cu ochii daţi pe dos diverşi artişti de toate mărimile şi talentele de cîteva ori pe an. Acuz şcoala că nu face nici un efort de a-şi regîndi obiectivele didactice dintre care unul urmăreşte cu obstinaţie şi dintotdeauna formarea deprinderilor de a deveni un conformist de nădejde. De aceea, dacă încerci să evoci atmosfera şi nebunia noncomformismului avangardei, te întîlneşti adesea cu privirea mirată a cutărei studente căreia i se pare că debitezi nişte indecenţe aiuritoare care n-au nimic de-a face cu ... etc., etc. În cazul ei obiectivul didactic a fost atins: toată viaţa va vota cum trebuie, va sta „la locul ei", în banca dumisale de jună incertă şi, mai apoi, de doamnă profă menită să spună la date fixe aceleaşi lucruri despre numele predicativ sau despre Fefeleaga. Numai că nu este ea de vină, ci (poate că) tocmai faptul absenţei din învăţămînt a scriitorului, măcar pe post de material didactic la nişte obşteşti întîlniri. Avem un învăţămînt umanist care nu învaţă subiecţii educaţi gustul tare al libertăţii, ci plictiseala fără capăt a lipsei acesteia. Educăm naţia în spiritul unui conformism cultural care îndepărtează tineretul din biblioteci, din expoziţii, de la concertele simfonice. Pentru multe doamne profesoare naţionalismul ţine loc de cultură, iar reperele valorice ale orizontului dumnealor se întinde pe făgaşul scurt de la Vlahuţă la Vadim Tudor. Starea culturală care le animă se transmite la învăţăcei, ca în cunoscuta vorbă a corifeului Şcolii Ardelene, aceea despre rîie şi despre „măgariu" care pe „măgariu scarpină".
• Procesul didactic poate dăuna scriitorilor, poate deveni ceva similar unui atentat la imaginea şi receptarea acestora: bunăoară impopularitatea printre liceeni a „haşpebe"- ului, cum i se spune marei scriitoare Hortensia Papadat Bengescu, ar diminua dacă i-am prezenta viaţa, sau măcar poza să vadă ce doamnă frumoasă fusese. În loc de toate astea, care nu au „greutate intelectuală", ne mulţumim să asaltăm tînăra generaţie cu valuri de comentarii inepte; scriitorul este individul care la catedră poate vorbi simplu despre lucruri simple, e şi aceasta un avantaj didactic de care nu a auzit o mare parte a învăţămîntului românesc umanist în care se practică o păsărească dulceagă ce amestecă neologismele barbare de extract structuralist cu un insuportabil jargon simbologico-mitico-hermeneutic.

Alte (cîteva) argumente:
• Cultivarea creativităţii şi a scrisului creator este o altă posibilă utilitate a scriitorului în Universitate. Uităm adesea faptul că scrisul se învaţă şi că este o îndeletnicire specifică în care e nevoie de antrenori şi de exerciţii stimulative ca în orice activitate umană în care se urmăreşte performanţa (să nu uităm că primul obiectiv didactic al educării umaniste este cel estetic).
• De multe ori lipsa de experienţă didactică a scriitorului este binevenită întrucît adesea în procesul instructiv-educativ umanist avem o experienţă negativă, mai ales aceea prin care este perpetuat caracterul reproductiv al raporturilor subiectului educat cu literatura.
• Modul în care scriitorul se raportează la literatură (din interiorul ei) este în măsură să stimuleze lectura literaturii propriu-zise şi nu a comentarilor sau a cursurilor despre literatură; mai mult încă, prezenţa sa este utilă mai ales în acel momente de criză în care e nevoie de reabilitarea literaturii care a pierdut din prestigiu în raport cu filozofia, istoria religiilor, politologia care par mai „intelectuale" întrucît au fost ferite de ravagiile clişeizării dobîndite printr-un proces didactic mort.
• Şi, în sfîrşit, întrucît prin vocaţia sa scriitorul cultivă îndeobşte curajul, apetitul deconstructiv, ieşirea din clişeu, poate mai uşor să fie actor al unei didactici şi pedagogii liberale, cu accent pe individualizare şi nu pe uniformizarea docimologică. Aceasta de pe urmă - cu toate că strict necesară - nu elimină orice alte posibilităţi de apropiere a patrimoniului literaturii.
• Prin urmare, parte din reţinerile referitoare la oportunitatea prezenţei scriitorului în Universitate aparţin unui orizont mental şi de atitudine al unei alte lumi, una care nu mai are viitor decît amanetînd viitorul generaţiilor care vin.