Club Interval

Ovidiu Verdeş

Cum era să dau foc la casă

De la faza asta, nu ştiu cum, m-am prins şi ce vroia maică-mea cu dezastrul ei. Nu era vorba de joia trecută, aiurea, ci de-o chestie mult mai veche. Eu mă gîndisem automat la Philips, dar maică-mea nu le avea cu sculele şi se referise de fapt la vechiul nostru Gründig pe lămpi, că ea spunea  „casetofon" la tot ce cîntă, aşa cum zicea şi „plăci" în loc de discuri, parcă aveam gramofon. Şi cînd încercam să-i explic că virgulă casetofoanele merg cu casete şi magnetofoanele cu benzi din alea mari, rotunde,   mă-ntreba ce era ăsta, ce vroiam eu acu' să-mi iau, Mac-macu' ăla ? O raţă, aia era... Pe varză! Las', că oricum n-aveam bani să mi-l iau... Da, că aseară, cînd discutasem de Ploieşti, Maiakul era probabil deja adus la ei în cameră, şi cînd zisesem că nu merg la nici o nuntă îşi amintise cum mă găsise atunci, cînd cu Gründigul. Uitasem rabla aia pe lămpi în priză, mă culcasem, şi dimineaţa, cînd veniseră ei, în cameră era fum ca la balamuc şi covorul era făcut praştie. Se speriase ca naiba, normal, şi mă certase, că era să dau foc la casă, şi probabil îi rămăsese-n minte, deşi chestia se-ntîmplase hă-hă, printr-a şasea, la-nceput, înainte şi de faza cu Bodi şi cu caseta...
Ce tîmpenie, neică! Ar fi trebuit să-mi dea prin minte, că atunci era de fapt „ultima oară" cînd plecaseră ei tot aşa, vreo două zile, şi rămăsesem singur...Parcă tot la o nuntă se căraseră, sau nu, la o întîlnire cu colegii, la Sinaia,  la nu ştiu cîţi ani de la terminarea facultăţii. Mi-a venit să rîd,  că atunci fusese exact pe dos: nu-mi făcusem nici un plan să mă distrez şi nu chemasem pe nimeni la mine. Ba chiar ţin minte că îi rugasem  să mă ia cu ei şi fusesem puţin gelos cînd i-am văzut de la fereastră, jos, la maşină -  taică-miu la costum, maică-mea elegantă, cu haina de blană, admirată de toate babele de la scară... După ce-au plecat, m-am dus pur şi simplu să mă uit la televizor, dar m-am plictisit, că era un film cam tîmpit, şi la un moment dat am văzut că cheia de la dulap nu era în încuietoare, ca de obicei. De la asta pornise totul: din moment ce încuiaseră, însemna că acolo era ceva.
 În sertarul de sus ştiam ce era : tot felul de chestii pe care îmi plăcea să le mai scot din cînd în cînd şi să le înşir pe pat: parfumuri, deodorante, sculuri de mohair, acte de-ale casei, stilouri stricate, chei, parafe, dar şi amintiri de la bunică-mea - cutia chinezească de jad, inorogul, ciucurii de rezervă de la lampa de Murano, monezile de argint cu regele Mihai, cruciuliţa de aur cu rubin, broşa de aur în formă de fluture, plasa de argint de la o gentuţă, pe care o rupsesem cînd eram mic ca să-mi fac zale, un stilet  al lui bunică-miu, pe care îmi plăcea să-l înfig în parchet, decoraţiile lui în nişte suluri roşii de carton, o maşină de ras electrică, pe care o primise taică-miu dar nu o folosea niciodată, diapozitive din Cehoslovacia şi din URSS, de cînd fuseseră ei în excursie, un binoclu - ăla pe care avusesem de gînd să-l iau ca să ne uităm la Maia şi nu-l mai luasem - ,un aparat de fotografiat „Laika", ba nu, „Leika" -  Laika era căţeaua aia care fusese pe lună -  albumele de fotografii care se terminau cu mine la diverse vîrste, un ceas Doxa, de aur,  pe care îl primise tata de la taică-su, cînd intrase la facultate, un fel de carioci de-ale lui de pe vremuri, o gumă imensă „Mount Elephant", şi cam atît. Ştiam că maică-mii îi e teamă de hoţi şi închidea cu cheia cînd plecam în vacanţă, dar de ce închisese acum, adică atunci,  cînd  eram acasă? În sertarul de jos nu mă uitasem niciodată şi am avut o bănuială.
 Am încercat mai întîi cu o andrea băgată-n gaura cheii, după aceea cu o pilă de unghii, dar n-a mers. La un moment dat m-am prins că zăvorul venea în partea de jos a uşii. M-am dus la bucătărie, am luat un cuţit cu lama ceva mai groasă, l-am folosit ca   pe-o pîrghie şi, din cîteva încercări, uşa a cedat. Abia atunci mi-am dat seama ce prostie făcusem, m-am speriat şi am verificat dacă se mai închidea la loc: slavă Domnului, se! Am repetat de cîteva ori manevra şi am fost fericit:  de-acum înainte puteam să umblu liniştit la dulap de cîte ori aveam chef, că  n-aveau cum să se prindă. Prada a fost peste orice aşteptări: patru cartuşe, unul de Kent, unul de Pall Mall lung, unul de Salem şi unul ciudat, negru şi cu nişte litere argintii, J.P.S. De marca asta nu auzisem în viaţa mea şi    n-aveam pachetul nici la colecţie. L-am întors pe toate feţele: John Player Special, să moară Bibi! Cartuşul era negru complet, supărat, şi mi-am zis: or fi d-alea cu droguri, nenică ! Şi mi-a fost ciudă, dar eram în culmea fericirii: eu mă chinuiam să şutesc două-trei ţigări pe zi, ca să le-mpart cu bou' de Cipri,  şi uite ce era aici! Şi nu erau numai ţigări:  sticle peste sticle de băuturi ca lumea, whisky Johnie Walker şi Ballantines, coniac Metaxa, gin Gordon's, vodkă, Havana Club, lichior de cafea, şliboviţă şi altele.
 La sfîrşit, cînd  vroiam să închid ca să mă gîndesc mai bine ce luam şi ce lăsam, mă uit de curiozitate printr-un teanc de reviste şi de dosare vechi, îngălbenite, şi ce găsesc la fund ? Numărul pe aprilie din „Playboy", tăticu'! Odată fusesem în vizită cu taică-miu la Leo, acelaşi Leo cu Philipsu' de mai tîrziu,  şi gagiu' avea aproape toată colecţia şi taică-miu a zis că dacă vreau pot să mă uit. Că taică-miu n-avea greţuri: şi la mare o fentasem pe maică-mea şi  ne dusesem  să ne uităm prin gard, la nudiste. Da' avusesem ghinion, că la un moment dat s-a pus o grasă cu curul pe găurica mea şi s-a făcut noapte. În sfîrşit... Aveam şi eu o poză cu o gagică goală, dar era nasoală, era de fapt o fotografie alb-negru, cam scîrboasă. O primisem de la un soldat într-o seară, cînd mă jucam cu Cipri la Academie şi soldaţii care păzeau reflectoarele ne chemaseră la ei şi ne ziseseră că dacă le cumpărăm lichior şi ţigări de la Alimentara ne dau ceva frumos. Ce, ce? Atunci unul mai blond, care vorbea moldoveneşte, scosese din buletin fotografia aia şi mi-o băgase sub nas, cică: „Uiti, mă, Finuţ, fimieili sexuali ...!". Era o gagică cu faţa şi un tip o ţinea de mînere, se vedea clar totul, dar ce m-a impresionat a fost poza în sine, ziceai că-i o fotografie făcută de cineva prin casă. Normal că am ţinut-o într-o goană pînă la Alimentara, că era şapte fără ceva şi riscam să se-nchidă. Cînd am ajuns, Cipri a făcut scandal, că el ce-avea la faza asta, şi atunci i-am zis că dacă avea curaj să cumpere el băutura şi ţigările, poftim, îi dădeam lui poza. Normal că n-a avut curaj, a-nceput să mă ameninţe că mă spune. Pînă la urmă tot l-am păcălit, că i-am zis că o ţineam eu o săptămînă şi el o săptămînă, şi m-a crezut. Şi după aia nu şi-a mai amintit sau n-a avut curaj să mi-o ceară, să nu i-o găsească ta-su, habar n-am; cert e că a rămas la mine.
Oare maică-mea ştia de revistă?  Nu cred, că ea roşea şi la bancurile mai porcoase. Probabil Leo i-o dăduse lui taică-miu şi ăsta o băgase pe şest acolo, la fund. Pe copertă era o blondă într-o salopetă de comando descheiată: cartuşiera îi trecea peste o ţîţă, dar aşa, mai cîş, se vedea sfîrcul,  adică de fapt nu sfîrcul, ăla, cum se cheamă, mamelonul; părea mai deschis la culoare, că tipa era bronzată...Nenică, ce ţîţoaie, parcă erau umflate cu pompa! La Leo mă uitasem, dar mai mult de formă, că taică-miu trăgea cu coada ochiului să vadă ce zic şi n-aveam chef să mă ia la mişto; la un moment dat zisesem că m-am plictisit. Normal că de fapt făceam spume şi-mi ziceam: Doamne, să am eu măcar o revistă d-asta ! Acum o aveam: pe la mijloc ieşea puţin în afară o pagină; am deschis acolo şi  pe două pagini mari era miss April, alta decît gagica de pe copertă, una care era cu un picior pe marginea băii şi avea papuci din ăia cu toc şi cu pampon de puf. Am privit-o puţin de la distanţă, lumina nu cădea bine, şi am închis revista:  aveam toată noaptea la dispoziţie, ce să mă reped ca fraieru' ? Mai întîi ţigările, după aceea un deget de whisky şi lecturi suplimentare. Şi eu care mă şucărisem ca prostu' că ai mei pleacă fără mine!
Am luat-o metodic. Cartuşul de Salem era desfăcut, aşa că m-am servit fără probleme, am luat un pachet mai de la fund şi le-am aranjat pe celelalte frumos la loc. Dar din astea mentolate mai fumasem; alelalte, alea negre îmi făceau cu ochiul. John Player Special, nenică, să moară mortu'! Am pipăit cartuşul, l-am întors pe toate feţele,  l-am pus la loc, că n-aveam curaj, l-am luat iarăşi, l-am adulmecat, dar nu se simţea nimic prin celofan. Pînă la urmă mi-am zis: Ce-o fi o fi! L-am desfăcut artistic, cu o lamă, am luat un pachet de la fund şi am lipit la loc ţipla cu pelicanol. Nu se vedea nimic. Dar cînd îl deschideau puteau să-l desfacă din capătul ăsta şi o beleam. Dar nu ştiu de ce nu-mi păsa: ce, aveau dovezi că eu îl luasem? Şi în fond poate nici nu-l deschideau, poate îl dădeau la cineva, dă-l dracu'! Am desfăcut ambele pachete şi am scos un Salem şi două John Player. Am dus pachetele în ascunzătoare, tiptil, şi m-am întors. Mi-am turnat două degete de Metaxa într-un pahar, am pus totul la loc, frumos, am luat ţigările şi revista, am stins lumina la ai mei  şi m-am dus la mine. Era mai prudent : dacă veneau prin surprindere aveam timp să ascund totul, să duc şi revista la loc şi  să mă găsească în pat, citind ceva, „Cuore, inimă de copil" - mamă, ce mă enerva titlul ăsta! - sau „Singur pe lume" de Hector Malot. Revista puteam nici să n-o duc, s-o mai ţin  sub canapea vreo două zile şi s-o pun la loc dimineaţa, după ce plecau ei. Doar nu dădeau buzna direct la sertarul ăla...
Cînd am terminat, se făcuse unşpe şi ceva. Mă simţeam puţin aiurea: nu de la băutură, că nu băusem decît puţin, dar cred că ţigările alea aveau ceva în ele pe bune, că parcă pluteam. M-am dus la fereastră să iau puţin aer, că era şi prea cald, era o noapte din aia fără nici un pic de vînt. Miss April mă cam dezamăgise: nu avea cine ştie ce ţîţe şi îi trecea acceleratul printre craci. Aveam eu ceva cu blondele, mi se păreau cam fără sare şi fără piper, dar găsisem altele, o roşcată în nişte bikini roşii lăsaţi puţin în vine şi pe Linda, la pagina 78. Cu Linda asta treaba era groasă, era cît pe-aci să rup pagina şi s-o păstrez numai pentru mine.  Pînă la urmă m-am răzgîndit şi am păstrat toată revista, am băgat-o nu sub saltea ci sub tăblia biroului, unde aveam eu o stinghie ţapănă. Am mai văzut şi o poză mică cu un negru care şi-o sugea singur, n-avea probleme băiatu',  şi o grămadă de tipi şi de tipe care se încolăceau pe jos într-un soi de hangar imens. Mai erau multe faze mişto, dar deocamdată făceam o pauză şi mai tîrziu mă mai chiombeam.
  La geam era totuşi puţină răcoare şi mi-am mai venit în fire. În copacul de dedesubt ţîrîia un greier. Neonul de la bazin clipea şi bîzîia enervant. Arteziana mergea; îi dăduseră drumul chiar în seara aceea, să mai primenească aerul prin curte. Pe una dintre bănci am zărit-o pe tanti Bejan, vecina noastră de la doi,  cu Trixi. Adică pe Trixi nu puteam să-l văd, că era prea mic, dar în mod sigur era şi el pe-acolo. Era un căţel din ăla flocos, nu ştiu cum le zice, cu părul în ochi. Prima oară cînd îl văzusem prin curte o întrebasem pe tipă  dacă vede bine şi-mi explicase că aşa e rasa, dacă le tundeai părul de pe ochi orbeau. După  care, ca să-mi demonstreze cît de deştept era, conversase puţin cu el:
- Trixi, ţe faţe băiatu' ?
- Ham !
- Mergem acasă  să  păpăm suflé?
- Ham-ham-ham, ham-ham-ham !
- Da'... (mi-a făcut mie cu ochiul), băiţă cînd faţem ?
-  Grrrr ! Varf ! Grrrr ! Bau-oau !
- Păi nu mergem sîmbătă la Bessie?
- ? (cap într-o parte) Ham! Ham! Ham! Ham! Haooooooooo...
Te pişi pe tine. Mă împrietenisem de-atunci cu tanti Bejan şi, cînd ieşea dimineţile să-l plimbe pe Trixi, mă plimbam şi eu cu ea prin spate, că era distracţie. Dar ce naiba căuta la ora asta? Probabil ieşise şi ea să se răcorească, că a doua zi era duminică şi putea să doarmă pînă mai tîrziu...
 Adevărul e că nu era rea deloc tanti Bejan asta, aşa tanti cum era ea, adică mai purie,  pe la patruzeci. Eu, normal, eram  fleţ pe-atunci, dar orişicît... Era o  blondă cu bucle, dată cu cremă, cu lănţişoare şi inele de aur, care-şi tot pilea unghiile şi făcea fiţe. Bibliotecară sau secretară pe nu ştiu unde, parcă la o şcoală...Divorţată, gagica. (Chiar, ce-o mai fi făcînd, că n-o mai văzusem demult? Probabil  mai îmbătrînise şi se mai îngrăşase, dar pe-atunci şi   Bodi zicea  că  nu s-ar da în lături, dar mai întîi să vadă ce face cu Trixi ăla, să-l prindă odată fără ea şi să-i dea drumul lui Box din lesă. Că jigodia dracu' lătra tot timpul prin casă, Box îl auzea şi începea să latre şi el la uşă, se făcea gălăgie, da' vecinii numai la el veneau. Că, de, pe Trixişor ăla îl pupau în cur toată ziua, futu'z trixişoru' mă-tii! - da' de Box le era frică, vroiau să-l otrăvească.)
Am băgat revista sub canapea, mi-am luat cheile şi am ieşit să mă plimb puţin şi să stau de vorbă cu tanti Bejan. Cînd m-am apropiat de bancă şi i-am zis săru'mîna s-a speriat puţin, că nu mă auzise, şi şi-a tras pulpanele capotului peste picioare. Că stătea cu bulanele pe-afară şi am văzut că erau pline de stropi, că de la bazin venea o burniţă  de apă rece. Avea papucei din ăia albi, polonezi, cu talpă de lemn, nu saboţi, d-ăia  decupaţi la degete. Unghiile de la picioare erau făcute cu ojă. Degetele erau caraghioase, grăsuţe şi parcă lipite; le avea ca bunică-mea, de care rîdeam că nici nu putea să şi le depărteze. Eu aveam o mobilitate fantastică la degetele de la picioare, puteam să apuc cu ele tot felul de obiecte.  Deci s-a speriat puţin, dar cînd m-a recunoscut ne-am pupat, adică  mi-a întins amîndoi obrajii şi i-am simţit puful blond de pe faţă. Mirosea a parfum, dar puţin, şi a săpun de rufe parcă. Cînd m-am aplecat spre ea, Trixi, care pînă atunci stătuse ceva mai încolo,  în iarbă, că nu putea să sufere apa, a venit  şi a-nceput  să mă latre. Îşi apăra stăpîna, de ! Era tuns ca o oaie, numai capul şi vîrful cozii erau flocoase. L-a făcut măgar, că nu mă recunoştea?
- Ce faci aşa tîrziu, nici tu nu poţi să dormi?
- Am dormit mai mult după-masă şi acu' mi-era cald. Uf!, da' aici parcă-i ceva mai bine...
- Şi la voi e cald? La mine e groaznic, că bate soarele toată ziua. Acasă stau cu ventilatoru',  fără nimic pe mine,  şi tot mă-năbuş...
M-am uitat la ea şi mi-am închipuit-o aproape goală, într-un fotoliu sau pe canapea şi după aceea la bucătărie, scoţînd o sticlă de lapte plină cu apă rece din frigider. Că, de, eram sub influenţa Play-Boy-ului... Al dracu' Trixi, ce n-aş fi dat să fiu în locul lui ! Era cam dolofană, dar cred că avea încă pielea întinsă, aşa, ca pe picioare. Nu se compara cu Linda, dar orişicît, era în realitate. Îşi trăsese puţin capotul, dar nu prea mult, că nu se jena de mine şi era mişto, că n-avea nici un fir de păr.
-  Ce mai faci, ce face mămica ? Nu plecaţi nicăieri vara asta ?
M-am apucat să-i povestesc diverse faze despre profi şi colegi de-ai mei, că mă tot întreba. La un moment dat a pus picior peste picior, şi-a încrucişat braţele peste sîni şi a-nceput să bîţîie din gleznă. Pulpana capotului a căzut într-o parte şi am simţit că mi se urcă sîngele la cap. Că pe vremea aia era suficient să pună una picior peste picior             şi-nnebuneam....
M-am apucat să-i povestesc ceva, nu mai ştiu ce, cum fusese la mare sau nu ştiu unde,  şi am început să invent amănunte, dialoguri, descrieri de natură, nu de alta, dar cît vorbeam nu se uita la mine, se uita la jetul de apă şi puteam să mă uit. Numai cînd făceam pauze se uita  şi atunci mă făceam că mă uit şi eu aiurea, la Trixi sau la bazin sau la adidaşi. La un moment dat a scos din buzunarul de la capot un pachet de Kim, a scos o ţigară lungă şi subţire şi şi-a aprins-o de la o  brichetă  lunguiaţă, neagră cu auriu.. Îmi făcea poftă, dar n-aveam curaj să-i cer ; i-am cerut bricheta, să mă uit şi eu, şi m-a lăsat să mă joc cu ea.Şi-a acoperit piciorul şi o vreme a ţinut cu mîna pulpana, ca să nu mai alunece. Ţinea ţigara între unghii şi se văita că timpul trecuse şi eu crescusem mare,  nu mai eram copilul ăla frumuşel care o însoţea pe ea ca un cavaler, cu Trixi. Dar capotul era destul de strîmt, mai ales la burtă, şi dacă trăgea de el făcea o buclă mare la piept prin care, cum stăteam în trei sferturi, îi vedeam artistic o ţîţă. Nu toată, sfîrcul nu se vedea, dar partea albă, cu vene, ieşea ca dintr-un decolteu. Curînd, pulpana a căzut iar. Nu se poate, pun pariu că ştia sau simţea că mă excită. La lumina zilei nu era decît o cuconiţă oarecare, cam trecută, cu puţină guşă, dar acum, în lumina lunii şi a neonului, în aerul acela răcoros, în susurul de apă, mi se părea nemaipomenită. Am început să vorbesc  mai rar. Adevărul e că îmi venea să întind mîna şi s-o ating, aş fi dat orice  să simt o secundă pielea aia albă şi netedă, care mirosea a săpun de rufe. Era clar că nu pot să fac asta, dar atunci cel puţin s-o duc cu vorba, să rămînem aici pe bancă pînă dimineaţă...
La un moment dat, s-a uitat la mine cu luare aminte. Am continuat să povestesc despre acvariu, dar mă fixa insistent. Am crezut că-i vorba de brichetă şi i-am întins-o. A luat-o şi a-nceput să se joace ea cu ea. Mă uitam hipnotizat la mîna foarte albă, cu gropiţe, cu unghii roşu aprins, înguste, îngropate puţin în carne. Bricheta a dispărut în buzunar şi mîna s-a odihnit între pulpe. Ce naiba se tot uita la mine?  M-am oprit.
- Nimic, a zis,  mi s-a părut ceva...
Ce naiba i se păruse? Ţinuta era în regulă iar faţa nu cred că mă trăda în lumina aceea.
- Ce vi s-a părut ...?
- Vocea ta, ai o voce puţin ciudată...
M-am ruşinat, că am crezut că o luasem în falset, cum mai făceam la telefon pe vremea aceea, de  mă luau prietenii alor mei cu „Săru'mîna...".
- Cum adică?
Nu mi-a răspuns imediat. S-a întors şi s-a uitat peste umăr, că se auzea o foşgăială de căţel care profită de neatenţia stăpînei sale ca să caute căcaţi prin tufişuri.
- Trixi! Triixi! Vino-ncoa'! Imediat să vii!
A venit, dînd din coadă la derută. Tipa s-a aplecat, l-a luat de barbă şi a început să-i inspecteze botul :
- Unde umbli, nenorocitule? Nu ţi-am spus să - jart!, o palmă peste bot, jart!, alta la poponeaţă - scîrbosule! Te-aşteaptă bunătate de sufleu acasă şi tu...
Trixi a schelelăit de mi-a spart urechile, după care a făcut nişte ochi mari, vinovaţi, şi a-nceput să schiaune. Gagica mi-a făcut semn cu cotul, adică fii atent la el. M-am uitat: îmi venea să-i trag un bocanc în gură, să-l umplu de sînge... Am rîs de formă şi m-am rezemat de spătarul băncii, privind apa. Cînd am rîs, a început să mîrîie uşor, din rărunchi, în crescendo. L-a făcut  prost-crescut, l-a luat  în braţe, a scos un şerveţel din buzunar şi i-a şters botul.  Îl apucase de ceafă şi îi belise ochii ascunşi în blană; era hidos. După care l-a culcuşit în braţe şi mîrîitul a dispărut treptat în străfundurile lui Trixi.
- Ce ziceaţi de vocea mea?
M-a privit nedumerită; nu-şi mai amintea. După care a zis:
- Nu vocea, felul cum vorbeai. Mi s-a părut că  vorbeşti în versuri...
Am simţit că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Acum mi se părea şi mie că avusesem vocea gîtuită şi că în ultima parte începusem să vorbesc ciudat. Nu făcusem chiar rime, dar probabil frazele erau ritmate, că nu prea mă concentram ce spun.
- Cît o fi ceasu'; n-ai un ceas? Haide să mergem să ne culcăm, că e tîrziu.Uite la el cum doarme...
Nu cred că adormise, că n-avusese cînd. Sau adormise pe bune ?
Dorm şi florile-n grădină...

& & &

Cînd m-am întors, mi se făcuse somn, că era aproape două, dar mi-am zis să mai fumez o ţigară, că îmi făcuse poftă. M-am dus iarăşi la ascunzătoare, m-am întors şi mi-am zis hai să-mi mai torn şi-un strop de Metaxa, ce mama dracu'! Şi s-o mai văd odată pe Linda, să-i zic  noapte bună. Coniacul mi l-am turnat, dar pe Linda n-am mai ajuns s-o văd pentru că am făcut o nouă descoperire în dulap: două benzi vechi de magnetofon, un BASF şi o AGFA,  în cutii gri de plastic. Erau tot în fundul dulapului, dar în celălalt colţ: nu le văzusem din prima pentru că îmi atrăsese atenţia revista. Atunci mi-am amintit de Gründigul nostru din copilărie, care era la mare cinste sîmbăta, cînd aveau ai mei invitaţi. Veneau Puiu-Dumnezeu cu Vicky, Virgil-Crăcănel, care avea un dinte în cerul gurii,  Lică-Răguşitu' cu Sanda lui, Nelu Paligora cu Gabi,  nebuna aia de Renţi, care era la al treilea mariaj şi iar divorţa,  Fani cu soră-sa, Luize,  Mache chirurgu', Noviţchi (ăla la care se duceau acuma) - mă miram şi eu că-mi amintesc atît de bine numele lor. Cîteodată mai venea şi unchiu' Titel, primul soţ al mătuşă-mii, beţivu' ăla care mă lua cu „Ce faci, nepoate?" şi mă făcea să rîd  de mă apucau cîrceii...
Doamne, cît timp trecuse de-atunci! Nu cred că aveam mai mult de patru ani, era pe vremea primei mele şederi aici, înainte să trebuiască să mă car la bunică-mea. Pe prietenii ăştia ai lor mi-i aminteam vag la faţă, pentru că îi văzusem din ce în ce mai rar după aceea, nu prea mai veneau, că erau  ocupaţi pînă peste cap. Crăcănel parcă auzisem că se aruncase de la etaj acum cîţiva ani,  că şi el era alcoolic în ultimul hal. Şi dacă mai veneau nu mai stăteau  tîrziu: veneau la masă, stăteau de bîrfe, începeau să vorbească cu termeni din ăia medicali, şi pe la opt se cărau să prindă filmul. Pe-atunci însă, în tinereţe, stăteau pînă la două-trei noaptea, cel puţin aşa cred, pentru că după unşpe pe mine mă expediau la culcare. Mă lăsam dus dincolo şi îmbrăcat în pijama,  maică-mea mă învelea şi-mi ura noapte bună dar, după cîteva minute, ţac, dădeam buzna iar dincolo şi îi prindeam dansînd. Taică-miu nu se supăra  şi mai stăteam cîte-un sfert de oră, dansam şi eu cu ei, în pijama şi în picioarele goale. Rîdeau de mine, că îi călcam pe urme: şi el fusese mare dansator, şi-n tinereţe, înainte să se căsătorească, dădea petreceri cu cîte o sută de inşi, unii veniţi direct din stradă.
Gründigu' era my best friend: îmi apropiam ochiul de ochiul lui verde-fosforescent, şi îmi lipeam urechea de difuzor, să văd cum se-aude. Stăteam aşa minute-n şir, că era cald şi grăsuţ şi mirosea interesant. Era un biet mag mono, pe lămpi, primele maguri care apăruseră, avea numai viteza 9 şi 4, dar ce mă pricepeam eu atunci la scule? Locul lui era pe raftul de jos al măsuţei cu televizorul, primul televizor, Rubinu' rusesc, nu ăsta de acum...  Pe-atunci eram cu mirosurile: nu numai mirosul lui, de plastic încins, mirosurile în general de la petrecerile astea mă înnebuneau, amestecul de ţigări bune, coniac sau whisky, parfum şi puţină transpiraţie, cînd dansau, mirosul de noapte şi răcoare care venea de-afară, prin fereastra deschisă, mirosul mobilei şi mirosul ciudat al tatii, care spunea bancuri şi rîdea el primul, în hohote,  mirosul maică-mii cînd oboseam de dansat şi mă agăţam de ea. Pe-atunci maică-mea era o femeie trăznet; miss April asta din „Playboy" era mic copil în comparaţie cu ea, pe bune ! Adică ce „pe-atunci", că şi mai tîrziu, cînd îmi chema  ea copiii din curte la ziua mea, Nacu şi ăştia mai mari se uitau la ea înnebuniţi şi făceau bancuri proaste, că ce bună e - adică cum? aşa, că îi cheamă - şi că să-i chem mai des pe la mine, ce-i aia  numai o dată pe an?  Uneori însă o uram pe maică-mea la petrecerile alea, fiindcă fuma. Nu ştiu de ce mă scotea din minţi, îmi venea să-i trag palme cînd o vedeam că-şi aprinde ţigara şi pufăie ca proasta, că habar n-avea să fumeze şi nu trăgea în plămîni. Îi smulgeam ţigările  şi le aruncam pe geam, ea se mira  ce naiba mă apucase,  şi eu scrîşneam din dinţi şi-i spuneam că nu-mi place cum îi stă. Zicea că nu fumează, doar se prosteşte, aşa, la ocazii, dar tocmai asta mă făcea să turbez: de ce să se prostească?  Şi mai tîrziu, printr-a patra, ţin minte că am avut o dirigintă mai tînără şi mai drăguţă care-şi aprindea cîteodată ţigara cînd ieşea din clasă. Era fumătoare pe bune, nu ca mama,  că avea dinţii destul de înnegriţi, dar tot simţeam un junghi ciudat cînd o vedeam, şi nopţile o visam.
În fine, după dans mă duceam liniştit la culcare. Le ziceam noapte bună şi mă cărăbăneam singur, nu mai era nevoie să vină nimeni cu mine să mă învelească. Mă băgam în pat şi de dincolo mai auzeam încă multă vreme muzica, chit că dădeau mai încet, vocile şi rîsul lui tata. Zgomotele alea  care se stingeau treptat erau poate cel mai plăcut moment;  îmi  ţineau loc de poveşti spuse la culcare şi de vrăjeală. Îmi plăcea să adorm cu nasul băgat între marginea canapelei şi capacul căptuşit de la ladă: era destul spaţiu întunecos  acolo ca să mă-mbăt de mirosul de var, de praf şi de chestii de sub pat şi să mai aud prin perete ultimele ecouri de la petrecere.
Benzile peste  care dadusem acum din întîmplare erau muzica de-atunci şi mi s-a făcut dor să le aud iarăşi, eram curios cum o să mi se pară după atîţia ani. Din păcate, Gründigul dispăruse de mult iar benzile cred că se demagnetizaseră de cînd zăceau  în dulap. Cînd a dispărut magul? Din păcate nu fusesem pe fază, că dacă nu erau petreceri mă interesa mai puţin: cîteodată îi mai dădeam drumul aşa, fără muzică, să văd cum se aprinde  ochiul ăla verde-prăfos. Mi-ar fi plăcut să ascult şi muzică, dar habar n-aveam cum trebuie să potriveşti benzile, era un întreg labirint de butoane şi de beţişoare de fier şi cînd ajungeai dincolo trebuia să-nfăşori banda pe rola cealaltă, chestie care mă depăşea. A, parcă tata îl făcuse cadou unui coleg mai tînăr, că el nu mai avea timp de ascultat muzică; mai nou dăduse-n doaga peştilor exotici: nu ştiu ce alt coleg îi vînduse pontul, că într-o zi venise cu un acvariu destul de mare din Obor şi ţin minte că  s-a certat cu maică-mea la masă. După cîteva zile au apărut primii peşti: o pereche de xifo care au dat urgent ortu' popii, că nu ştiuse cum să le potrivească apa şi ţeava aia de aer. S-a încăpăţînat şi şi-a cumpărat alţii, mai rezistenţi, şi o carte de acvaristică. Ăştia au trăit ceva  mai mult şi au apucat să se-nmulţească: taică-miu era înnebunit, venea de la spital şi se holba la ei ore-n şir, ziceai că stă la televizor. Încerca să mă coopteze şi pe mine, că ştia că-mi plac animalele,  dar nu prea avea cu cine să discute. La început îmi plăcuseră, pînă văzusem că vine acasă cu o pungă de viermişori d-ăia căcănii şi le presară la suprafaţă, parcă presăra sare. Mă scîrbisem şi a doua zi, dimineaţa, cînd nu era el acasă, încercasem să le schimb regimul : aveam şi noi în bucătărie gîndaci din ăia roşii, care veneau de la ghenă, ce-ar fi să-i învăţ pe peşti să-i halească, nici nu mai dădea bani pe mîncare şi peştii deveneau şi ei folositori la ceva. Ţi-ai găsit: gîndacii au murit înecaţi şi peştii nici nu s-au atins de ei. M-am ofticat, că erau prea mofturoşi: prea miroseau nasol, a baltă, prea îi găseai dimineaţa cu burta-n sus, din orice fleac. Pînă la urmă a dat boala-n ei şi s-au curăţat toţi într-o zi. Acvariile  au fost duse la  boxă şi, mama nu l-a mai lăsat să cumpere alţi peşti; a trecut  pe păsări, mai întîi canari şi după aceea pe papagali.
Eram gata să  pun benzile la loc, cu părere de rău, cînd mi-am amintit că taică-miu îi dăduse magul acelui coleg sau prieten mai tînăr cu tot cu benzi, că tipul n-avea muzică de nici o culoare. Deci, una din două: fie ăla îi înapoiase doar benzile, că nu-i plăcuseră, ceea ce nu era prea politicos, fie taică-miu îi dăduse magu' numai împrumut, că maică-mea nu-l lăsa să dea lucruri din casă. Dacă aveam noroc trebuia să fie pe undeva prin casă. Putea să fie  în boxă, acolo unde se duceau toate chestiile nefolositoare, jucăriile mele de cînd eram mic, Pionierul, sania, ghetele de patinaj, diverse ghivece şi lăzi, şi nu ştiam unde-i cheia de la lacăt, şi, chiar dacă aş fi ştiut,  nu cred că mă duceam acolo la trei noaptea,  dar ceva îmi spunea că o să dau de el în debara, băgat pe undeva  mai la fund. Dacă îl găseam aveam de gînd să-i fac o probă chiar acum şi, dacă mai mergea, puteam să-i rog  să mi-l dea mie dacă lor  nu le mai trebuia. Şi eram fericit, în noaptea aceea toate îmi merseseră parcă din plin. Dacă Dumnezeu ţinea cu mine şi mergea şi înregistrarea ar fi fost nemaipomenit : în oraş se găseau benzi ORWO, puteam să le zic să-mi cumpere una sau două, că nu erau prea scumpe, şi pe o bandă din aia, dacă trăgeam mono, pe viteza nouă, îmi intrau nu ştiu cîte ore de muzică. Şi dacă nu mergea, vedeam eu, poate îl duceam la reparat sau poate se pricepea Nacu să mi-l facă. Dar ceva îmi spunea că merge: la urma urmei, aşa caraghios ca formă şi pe lămpi cum era, era totuşi  Gründig, sculă nemţească! Mi-am pus în minte dorinţa asta fierbinte şi i-am promis cuiva, nu lui Dumnezeu, că mă jenam, ştiam că nu e cazul să-l deranjezi cu pretenţiile tale materiale (ce era el, moş Gerilă?), deci cuiva în general, unei forţe, vorba bunică-mii, i-am făgăduit că dacă îl găseam duceam revista înapoi în dulap urgent. Nu-mi mai trebuia nici o Lindă, nici nimic! Şi îmi părea rău că desfăcusem pachetele de ţigări, altfel le duceam şi pe alea, că nu era frumos să le ceri magu' unor părinţi  cărora tocmai le dăduseşi ţeapă.
L-am găsit fix acolo unde zisesem, dosit după tot felul de pungi cu zdrenţe şi pantofi scîlciaţi, cutii cu electrice stricate, cortul cu care mergeam vara la mare şi husa de la maşină. Era tocmai în colţ, direct pe ciment, lîngă o gaură de şoareci. Era în cutia lui, care semăna cu o valijoară gri de pe vremuri,  plin de praf, mi-am dat seama de-abia cînd m-am repezit să-l pup ca fleţu' şi am simţit praf pe buze.  M-am şters, l-am şters şi pe el  frumos,  cu o cîrpă, l-am dus la mine şi l-am instalat jos pe covor, lîngă priză. Cînd l-am desfăcut am fost puţin dezamăgit : arăta mai caraghios decît mi-l aminteam, cu butoanele de plastic îngălbenite, cu ochiul verde-triunghiular stins, cu chestiile alea unde băgai banda ca nişte sfîrcuri mici, de bărbat. Acu' era acu': să vedem dacă merge. L-am băgat în priză şi am răsucit destul de greu butonul de putere;  a clănţănit odată de-am crezut că s-a rupt. Inima îmi bătea şi am uitat că n-aveam voie să-l pisez pe Dumnezeu: am tras la repezeală nişte cruci. Am aşteptat cîteva secunde şi nu s-a întîmplat nimic, ochiul era  mort. Am început să-njur în gînd şi eram gata-gata să-i zic vreo două  acelei forţe cînd am zărit un punct mic-mic, verde-strălucitor. După aceea verdele a început să se întindă şi la un moment dat s-a deschis un fel de pleoapă, adică mai degrabă un fel de cortină, că se trăgea lateral. Cînd a căpătat nuanţa prăfos-fosforescentă pe care mi-o aminteam  am fost cel mai fericit om din lume. Mai fericit ca acum, cu Maiakul...
Am scos din cutie o bandă, la-ntîmplare, că nu scria nimic pe carton,  şi am    pus-o. A durat destul de mult pentru că nu mă pricepeam, capătul era răsucit şi cînd vroiam să-l înfăşor pe rolă se îmbîrliga şi-mi scăpa printre degete. În sfîrşit, i-am dat drumu' : la-nceput s-au auzit nişte hîrîieli groaznice, m-am temut iarăşi că benzile erau demagnetizate, dar după cîteva secunde am auzit „Hello, Dolly!", Amstrong. Tata era în limbă după Amstrong, fusese şi la concertul lui cînd venise aici, la Sala Palatului, pe vremea cînd eu nu mă născusem, şi mi-a povestit cum se ştergea tot timpul cu batista şi cum la plecare erau două limuzine de te căcai pe tine -  cu prima  plecase el şi cu a doua  trompeta, care era de aur,  aşezată pe-o pernă de catifea. Au mai urmat vreo două piese tot cu Amstrong, la ultima am dat mai repede, că eram curios să văd ce mai e, şi după aceea Ray Charles, „Hit the road, Jack!". Doamne, asta era piesa mea preferată cînd dansam cu ei la petrecerile alea; pe „Hit the road, Jack!" mă dezlănţuiam! Îmi venea să dansez şi acum, dar m-am abţinut: am oprit magul, m-am dus şi mi-am adus încă două ţigări şi mi-am mai pus un pahar, nu de Metaxa, că deja se vedea că scăzuse nivelul în sticlă, ci de Havana. Pe Ray Charles îl dăduseră odată şi la televizor, tata a dat volumul la maximum şi cînd am vrut să-l întreb de ce se leagănă  la pian şi unde naiba se uită prin ochelarii ăia mi-a poruncit să tac. Abia după ce s-a terminat emisiunea mi-a explicat că gagiu' era orb şi eu nu l-am crezut, cum naiba nimerea atunci clapele ?  Am luat un gît de Havana, mi-am aprins ţigara şi a urmat „Geo'geă", cum auzeam eu cuvîntul       pe-atunci şi credeam că e vorba despre un judecător la care vine un sclav din ăla negru cu jalba-n proţap. Mda, „Georgia" o auzeam deja de la mine din pat; pe ea adormeam.
După aceea au urmat Nat King Cole, Harry Belafonte şi ceva Elvis. Căscam de-mi trozneau fălcile dar vroiam să ascult măcar prima bandă pînă la capăt. La un moment dat am tresărit, că mi-am amintit de „Playboy", nu cumva să uit să-l duc înapoi înainte să mă culc. Dar pe moment mi-era lene şi forţa era de treabă,  nu se uita ea la cîteva minute în plus acolo în care îmi luam rămas bun de la Linda şi de la roşcata cu chiloţii şi cu breteluţa căzută. Pentru că de-abia acum aveam totul: ţigări nemaipomenite, băutură, muzică şi femei. La sfîrşit, i-am dat un pupic lu' Linda, mi s-a părut că-i pare cam rău cînd am închis-o, avea lacrimi în ochi (mă cam luase apa), m-am dus, am dus revista şi am pus-o frumos la loc, am încuiat, am dus cuţitul la bucătărie, m-am întors în cameră, am golit scrumierele pe geam, m-am dus iar la bucătărie şi am spălat frumos paharul,    m-am întors,  m-am băgat în pat, am vrut să închid magu' dar nu l-am închis totuşi, era păcat,  nu mai erau mai mult de două trei piese şi puteam să-l închid şi din pat, dacă întindeam  mîna. Am stins veioza, n-a mai rămas decît ochiul verde care lumina nemaipomenit şi  proiecta o figură ciudată pe perete şi pe tavan, un fel de piramidă sau de pîlnie diafană cu conturul cînd net cînd zdrenţuit.
Ultima piesă era „Delilah", cu Tom Jones. Lui tata nu-i plăcea Tom Jones, zicea că prea să lălăie şi  că are ghiul ca mitocanii, dar îi plăcea maică-mii, cred că pentru ea înregistrase piesa asta la sfîrşit. Mi-am amintit că o vreme, tot pe-atunci, şlagărul ăsta îl auzeam în fiecare noapte de afară, din curte, pus de cîte patru-cinci ori la rînd, şi refrenul, care acum mi se părea cam exagerat, îmi dădea fiori. „Delilah" s-a terminat, ţin minte sigur că am auzit cum se scurg ultimii metri de bandă şi rola plină zvîcneşte  şi-ncepe să se-nvîrtă mai repede, şfichiuind în gol. Am întins mîna cu ochii închişi, că deja nu mai puteam să-i deschid,  şi am oprit magul.
Forţa m-a pedepsit însă cu vîrf şi-ndesat pentru că nu mă ţinusem de cuvînt şi-mi mai făcusem şi cruci. Slavă Domnului că dormisem cu geamul deschis, altfel muream asfixiat! Dar tot din pricina geamului  fumul nu mă trezise, dormisem buştean şi eram în starea aia ciudată în care simţi cumva ce e-n jur dar crezi că visezi. M-au trezit ai mei, scuturîndu-mă de umeri, să ies mai repede din cameră. Nu era prea mult fum dar mirosea a găină pîrlită şi de pe holul blocului auzeam voci de vecini, mai ales o cucoană pe care n-am recunoscut-o şi care zicea că într-o zi o să ardem toţi de vii. Covorul lipsea şi în locul unde fusese Gründigul am văzut pe parchet o pată neagră de forma lui, care încă mai fumega. Uitasem să-l închid de tot, oprisem doar banda şi luase foc de la lămpi! Am intrat în panică şi nu m-am lăsat tras de mînă afară: cred că din cauza trezirii prea bruşte nu mai eram sigur dacă strînsesem ţigările, paharul şi revista. Nu le-am văzut, dar asta putea să însemne şi că le strînsese maică-mea pînă să mă trezesc. În clipa aceea am observat că aveam o pată mărişoară pe pantalonii de pijama şi mi-a venit să intru-n pămînt. Linda îşi făcuse efectul; mai mult ca sigur maică-mea văzuse pata. Forma, culoarea şi consistenţa nu lăsau nici o umbră de îndoială; probabil mă găsise dormind cu o meclă din aia fericită, de tîmpit. Ptiu, fir-ar...!  În vestibul m-am întîlnit şi cu taică-miu, noroc că era mai umbră şi nu se vedea. Am vrut să mă strecor repede pe lîngă el, să ajung la baie, dar m-a oprit. Ce căutasem în debara? Patinele cu rotile. Şi magnetofonu'? Dădusem peste el şi fusesem curios să văd dacă mai merge. Trosc, una după ceafă. Că de ce umblu cu lucrurile care nu-mi aparţin? În condiţii normale i-aş fi zis „de curiozitate" sau „tocmai de aia" şi mi-ar mai fi tras una. Atunci însă m-a buşit plînsul şi am fugit în baie, unde am rămas foarte mult timp pentru că m-am spălat şi după aia n-am mai ştiut ce să fac cu pantalonii de pijama. Acolo am văzut şi covorul, trîntit în baie, cu apa rece lăsată să curgă peste el. În locul unde stătuse magul ziceai că l-a decupat cineva cu foarfeca.
Două zile dupa aia n-am scos o vorbă şi mă uitasem cam tulbure la ai mei, deşi mă iertaseră chiar de a doua zi:  tata a spus că s-a speriat îngrozitor cînd a văzut fumul dar că nu era mare lucru. Eu însă nu mai aveam forţă nici măcar să blestem forţa aia care putea să-ţi joace asemenea renghiuri; mi se părea monstruos că puteam să păţesc aşa ceva, să mă uit seara la culcare pe o revistă cu femei goale, care nici măcar porno nu era şi să mă trezesc în halu' ăla. Am blestemat şi băutura şi m-am jurat că n-o să mai beau în viaţa mea. Şi alea două zile nici n-am fumat nici o ţigară; uitasem cu totul de pachetele din ascunzătoare. Cu Gründigul nu ştiu ce s-a întîmplat, că de-atunci nu l-am mai văzut niciodată. Presupun că l-au dus la boxă. Ideea de-a mă apuca să fac economii ca să-mi iau eu singur magul meu nu mi-a venit atunci, ci mai tîrziu, după ce s-a stricat Philipsul.
De fapt nu de la pozele din „Playboy" mi se trăsese. Altceva visasem, o visasem pe Vali, prima mea femeie, adică prima guvernantă, aia pe care o dăduseră afară pentru că fura linguriţele de argint  din bufet. Chestie cam aiurea, pentru că pe Vali n-o văzusem niciodată dezbrăcată şi, chiar dacă aş fi văzut-o, nu cred că m-ar fi interesat, că pe-atunci nu aveam mai mult de trei-patru ani. Cu Aurica, a doua femeie, fusese altceva: eram deja măricel, poate chiar într-a-ntîia, şi noaptea mă jucam cu ţîţele ei. Tipa se lăsa, se făcea că doarme şi eu mă făceam şi eu că cred că doarme, o descheiam la şiretul de la cămaşa de noapte şi o mameleam în prostie. Nu-mi amintesc ce fel de ţîţe avea, dar bănuiesc că erau mari şi puţin lăsate, cu discul întunecat. Poate că i le şi sugeam, naiba mai ştie. Aurica fusese şi ea concediată: nu fura linguriţe, da' era o putoare, stătea toată ziua pe banca de la cireş şi trăncănea cu vecinele, în timp ce eu mă plimbam cu maşina albastră cu pedale pe care mi-o călăreau ăştia, Nacu şi tipii mai mari, cred că şi Mimi. Într-o bună zi o vecină îi zisese maică-mi: Doamnă, daţi-o afară pe putoarea asta! Ştiţi unde l-am găsit azi pe Tinuţ? Ieşise-n Panduri şi era gata-gata să iasă pe stradă, l-am oprit io şi l-am întrebat unde-i mămica...
De visat, le-am visat pe amîndouă, dar visele cu Vali erau mult mai tari, asta-i ciudat : visam şi ştiam că visez; puteam să fac visul să se repete de cîte ori aveam chef. Era  în epoca în care nopţile se-auzea „Delilah". Era cald, dormeam cu fereastra deschisă, singur în pat, numai cu un cearceaf pe mine. Mă duceam întins la culcare, uneori chiar de pe la opt, cum vedeam eu că începe să se-ntunece. Nu cred că visam pînă dimineaţa, poate că la un moment dat adormeam, dar aşa mi se părea: că se face ziuă şi eu renunţ de bună voie la vis. Şi nu pierdeam contactul cu realitatea, pentru că puteam să număr de cîte ori punea „Delilah" cine avea prostul ăsta obicei. Mă vedeam în acelaşi timp şi pe mine, întins sub cearceaf şi nemişcat : vroiam să mişc mîna sau degetele de la picioare şi nu reuşeam. Cînd închideam ochii, muzica parcă nu mai venea de afară, din curte, ci din mine, din cap. Şi capul era departe, pe pernă, sau corpul era departe...Vali venea la întîlnire, se aşeza pe canapea, sprijinită cu spatele, şi mă întreba: Vrei să-mi dau ochiul peste cap? O vedeam în plină lumină, pentru că asta se-ntîmplase pe la ora trei după-masa, cînd ai mei fie nu erau acasă fie se odihneau. Îhî, ziceam, mai întrebi? Atunci îşi ducea mîna dreaptă la ochiul stîng, se trăgea puţin de pleoapă, mişcula ceva acolo, şi cînd lua mîna se vedea un fel de glob roz cu vinişoare albe. Îşi dădea ochiul peste cap şi se vedea  pe dinăuntru. Prima oară  mă speriasem şi urlasem: a dus repede palma la ochi şi şi l-a dat înapoi. Era o fată de 17-18 ani, de la ţară, cred că tot moldoveancă,  ca soldatul cu pozele.
A doua oară - pentru că după ce îmi trecuse spaima o rugasem să facă iar - a fost mult mai bine, m-a privit cîteva clipe cu ochiul pe dos şi cu celălalt închis, şi mi-a zîmbit. Doamne, parcă muream şi înviam de o mie de ori pe secundă! Cred că s-a prins şi ea că ceva nu e-n ordine, pentru că a treia oară n-a mai vrut, degeaba am rugat-o cu ceru' şi cu pămîntu', zicea că nu mai poate.  Dar eu ştiam că putea: Hai, te rog, fă cu ochiul! Şi    uite-aşa, pînă la urmă furase linguriţele şi  o dăduseră afară. În vis însă nu putea să mă refuze: făcea fiţe, vroia să se care de pe canapea dar pînă la urmă tot îmi îndeplinea dorinţa. Dacă nu se lăsa, îi împrumutam ţîţele lui Aurica şi o puneam să-mi dea prin sfîrcuri  îngheţată de care vroiam eu: de zmeură, de fistic, de vanilie...
 M-am mirat mai întîi că visul ăla se repetase după atîta timp şi că păţisem ce păţisem din cauza lui, şi m-am cam îngrozit,  că nu era normal. Normal ar fi fost s-o visez pe Linda sau pe madam Bejan sau măcar pe Aurica, şi cred că de fapt le şi visasemla-nceput, dar presimţisem în vis că o să ajung la Vali. La trei-patru ani era normal să ţin minte jocul ăla idiot cu ochiul (probabil avea un ochi de sticlă, dar atunci înseamnă că  vedeam  o orbită goală, şi totuşi parcă era un glob, mi-amintesc sigur) şi să mă impresioneze, dar acum de ce naiba simţisem aşa o plăcere? Era sinistru, nenică ! „Delilah" îmi jucase festa; refrenul ăla patetic, cu trompetele alea spanioleşti... Şi culmea e că visul a revenit vreo trei nopţi la rînd; pînă  am reuşit să scap de el. Nu ştiu cum naiba, că în general cu cît îţi propui să nu te gîndeşti la o chestie, cu-atît te gîndeşti mai al dracului...Dar poate că aşa cum începuse - mă forţam să visez şi visam - aşa se şi termina. Iar acum, amintindu-mi amintirea de atunci, m-am scîrbit de mine, că m-am întrebat dacă nu cumva de asta-mi plăceau ochii puţin bulbucaţi ai lui Hari. Dar nu, tipa aia, Vali,  pe care nici nu mi-o amintesc la faţă, n-avea parcă  ochi albaştri. Sau avea ?
(Fragment dintr-un roman în pregătire.)