Scriitorul și Universitatea

Simona Popescu

CA ÎNTR-UN TABLOU AL LUI VICTOR BRAUNER

 

 

M-am gîndit de multe ori pînă acum dacă nu cumva, pentru un scriitor cu structura mea, lucrul în cadrul unei universități (așa cum este ea gîndită astăzi) n-ar putea fi o mare capcană, un stimul perpetuu al unui soi de schizoidie. Ca scriitor, ești ființa cea mai liberă din lume, separată de orice fel de instituții (inclusiv cea universitară), complet în afara ierarhiilor oficiale. Diacronia se transformă în sincronie, trecutul și prezentul cultural se amestecă într-o devălmășie paradisiacă, dincolo de curente și școli și ani, cărțile altora conviețuiesc în cea mai bună dintre democrații, prestigiile se topesc în aer și, în timp ce citesc, „gîndesc gîndirea altuia" (cum ar zice un teoretician al literaturii drag mie), mai mult, chiar corpul meu preia „simțirea" altuia, se bucură și nimic nu-i e străin.
În fața foii de hîrtie (sau a ecranului verde al bătrînului tău computer de acasă), ferit de priviri străine, lași frîu liber vorbirilor tale interioare sau tăcerii alveolare care începe să se umple de imagini, de imagomahii, mai precis. Stai pe un scaun plușat într-o poziție foarte caraghioasă, turcește, în șalvarii tăi preferați, cei negri, cu dungi roz. Dacă te-ar vedea vreun student, vreo studentă de-a ta, ar rîde. Uneori, în timp ce „ochiul minții" se închide, privirea alunecă spre fereastră, unde se zărește în depărtare Intercontinentalul, apoi virezi spre rafturile cu cărți și te zărești pe tine reflectată în glasvandul din față: o figură copilăroasă și încruntată, preocupată, nemișcată ca o mîță care pîndește un șoarece presimțit. Arătarea cocoțată pe scaun n-are vîrstă. Stă cu picioarele încolăcite și se leagănă în ritmul muzicii (să zicem... Suzanne Vega), bate de zor în tastatura computerului. În jurul meu, întotdeauna cîteva cărți dragi, ca niște îngeri de hîrtie păzitori.
La Universitate e altfel: cum intri în clădirea cenușie te ia cu frig (ți-aduci mereu aminte de săraca ta studenție sub comunism), pătrunzi pe niște coridoare la fel de întunecate ca acum 10 ani, treci în viteză pe lîngă grupuri de studenți (aproape că nu-i vezi - îi vezi abia acasă, în camera obscură a minții), intri într-o sală cam murdărică și „te regrupezi" (asta e senzația, ca la armată, cînd se comandă alinierea). Tot ceea ce ești tu pentru tine te părăsește brusc. E o senzație aproape fizică. Rămîi pe jumătate în fața studenților tăi, într-un vag dezechilibru. Cealaltă jumătate se duce la plimbare, iese pe geam afară sau se contractă uneori pînă la un punct minuscul și doarme sau se transformă într-un personaj fantomatic care spionează, supraveghează, strîmbă din nas și te bruiază. Îmi vine în minte un straniu tablou al lui Victor Brauner, Être retracté et refracté espionné par sa conscience, și cu care seamănă atît de bine hibridul de universitar-scriitor care sînt. Corpul se rigidizează în hainele de tînără doamnă așezată la catedră. Te vezi pentru o clipă cumva din afară. Îți auzi vocea și nu o recunoști. Apoi nu mai percepi sonoritatea ei, ci doar ce spune. Îți urmărești cuvintele, frazele. Asta te derutează. În timp ce vorbești, un soi de mecanism straniu al ființei tale se activează și îți semnalează greșelile, repetițiile, fragmentele de limbaj de lemn, ar vrea să intervină, așa cum intervii acasă în frazele de pe ecran. În timp ce vorbesc, un fel de gîndire a scrierii intervine parazitar și enervant, așa cum, în timp ce scriu, un fel de oralitate frenetică, de voci ale mele adolescentine îmi invadează gîndirea. Știu ce se întîmplă, nu e prima dată. Mă agăț de un citat din cartea pe care tocmai o punem în discuție în seminar: „e foarte ciudat cît mă ajută scrisul să gîndesc (...) Cînd sînt în fața cuiva, nici nu pot să gîndesc ca lumea (...) Căci e îngrozitor să gîndești în fața tuturor ... cum nici încă altceva nu pot face cu martori, ca la examen". Or eu tocmai asta fac: gîndesc în fața lor. De fapt de multe ori nici nu mai gîndesc, repet doar ceea ce am gîndit cîndva. Vorbesc despre aceeași carte a nu știu cîta oară, asta mi-e „norma". Creierul își face datoria, dar ceva din mine se dă înapoi și urlă, nu mai vrea, se plictisește, i s-a acrit. Ca scriitor, nu repeți niciodată același lucru, temele tale, dacă revin, revin natural, ca o necesitate, „straturile" lor dialoghează perpetuu. Dacă am norocul să nu mă trezesc în față cu vreo momîie tristă și exasperantă, ci cu studenți provocatori, care au chef să lanseze interpretări interesante sau opinii în răspăr, care participă, cum e firesc, la discuții, care au citit pentru seminar, pentru care literatura nu e doar subiect de examen  de literatură, uit de mine, creierul se trezește la o altă viață și corpul întinerește parcă. Scriitorul, dematerializat pentru o vreme, se întoarce în corpul lui (ocupat o vreme de vocea universitarului) și ascultă, își freacă mîinile: e rost de polemică, e rost de dialog!
Scriitorul care sînt e un compozitor, aude muzica lui interioară, o pune pe hîrtie. Universitarul nu e decît un interpret al fragmentelor partiturilor mele amestecate cu partiturile altora. Un interpret mai bun sau mai prost, un interpret care face nesfîrșite repetiții. Scriitorul care sînt ar ține despre alți scriitori un discurs îndrăgostit. Universitarul trebuie să se controleze. Scriitorul se bagă peste el, uneori, și spune alături de Holban: „Cărțile mele se influențează unele pe altele". Își pune, alături de personajul lui, Sandu, aceeași problemă: dacă nu cumva literatura te deformează, dacă nu cumva te alienează, îți falsifică existența prin presiunea modelelor culturale. Se întreabă, alături de un personaj al lui Eliade (pe care-l folosește ca pretext pentru a vorbi încă o dată despre ceea ce te obsedează pe tine ca scriitor: identitatea și autenticitatea): „Cum mi-aș mai putea păstra eu «personalitatea» aici, printe oameni care habar n-au cine sînt, ce gîndesc, ce-am scris?". Vorbește, alături de Blecher, despre „maternul rezervor al realității" sau despre „timpul care nu s-a scurs încă", să zicem. Pomenește, împreună cu Hortensia Papadat-Bengescu, de „ochiul hermafrodit", ochiul estetului, al scriitorului, în fond - sau teoretizează în jurul ideii de „trup sufletesc". Ajunge la Mateiu Caragiale și se oprește la fragmentul în care se spune cîte ceva despre „redobîndirea de sine" sau despre acele ființe din realitate care „prin cîte ceva, uneori fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațîțîndu-ne închipuirea să făurească asupră-le mici romane". Explică tot felul de „puneri în abis", numai și numai pentru că este unul din procedeele lui preferate. Mărturisește împreună cu Eugen Ionescu: „Cum pot fi autentic, cînd, dintru început sînt legat de expresie? (... ) Expresia nu mă prezintă. Ea mă prezintă numai în sensul de substituire ( ... ). Expresia mă uniformizează, mă face la fel cu ceilalți". Vorbesc, alături de Urmuz, despre „lașitatea cugetării în artă", alături de Dimov și Mircea Ivănescu despre „eternitatea iterativă", aceea a visului sau a amintirii, alături de Radu Petrescu despre „cartea de aer", legată de „ființa de aer". Spun împreună cu Bacovia, anarhistul: „Și o spaimă de tot ce citisem, de cîte auzisem, mă cuprinse, și regretam că, creierul meu, ca și al altora, a devenit o moară hodorogită care nu se mai poate opri, care, poate, nu se va opri niciodată, tremurînd într-un coșmar continuu de cunoștințe netrebnice". La sintagma „cunoștințe netrebnice", scriitorul trage cu ochiul la studenți. Înțeleg ei oare bine unde bate poetul? Dacă am ajuns la avangardiști, fie universitarul masochist, fie scriitorul opresat de universitarul cel domesticit - unul din ei - dă un citat din scrisoarea suprarealiștilor francezi către Rectorii Universităților Europene: „În groapa strîmtă pe care o numiți «Gîndire», razele spiritului putrezesc precum paiele. Gata cu jocurile de limbaj, artificiile sintactice, jongleriile cu formule ( ... ) Cel mai mărunt act de creație spontană este o lume mai complexă și mai revelatoare decît o metafizică oarecare. Așadar, dați-ne pace, Domnilor, nu sînteți decît niște uzurpatori. Cu ce drept pretindeți să croiți un drum inteligenței, să decernați brevete de Spirit?"
 Scriitorul care sînt fuge cînd vede un universitar, se așteaptă oricînd ca acesta din urmă să nu-l întrebe cumva cînd s-a născut poetul X și cînd a fost înființată Societatea Y sau revista Z. Scriitorul care sînt mănîncă din timpul universitarului care, în loc să citească, să zicem, Ricoeur, Derrida, Culler, Hutcheon sau mai știu eu cine, citește Kerouac și Vedele și Upanișadele și presocraticii și niște texte obscure ale alchimiștilor. Sau, în loc să citească disciplinat, făcînd fișe, eventual, citește dezordonat și lent, lent. Sau, în loc să recitească nu știu ce roman și nu știu ce exegeze pentru seminarul de a doua zi, își bagă nasul prin cărticele despre floră, despre păpuși, prin Musil, prin Jung sau Salinger. Stă pînă noaptea tîrziu, ca niciodată, răsfoiește abia cînd se simte zdrobit de somn, cu un fel de panică de școlar, a nu știu cîta oară romanul pentru mîine. Universitarul nu mai iubește această carte, pentru că trebuie să vorbească, din nou, despre ea, pentru că știe, în mare, ce o să spună, pentru că nu va face decît să imite entuziasmul de altădată. În timp ce stă cu ea în brațe, se desfășoară înaintea ochilor lui zidurile cenușii ale facultății, neonul pîlpîind, studenți care n-au citit stînd cu capetele în jos sau tot scriind de zor, mecanic și vinovați. Universitarul se trezește de dimineață cu un soi de febră. O clipă timpurile se confundă: e școlar și trebuie să meargă la școală și parcă a uitat să-și facă temele. Are în cap tot felul de idei străine lui, despre floră și visele lui Jung, despre marionete, jucării și păpuși. Îi revine ca un refren prima propoziție a cărțuliei albastre: „Do dolls have souls?" Ar putea vorbi studenților mai degrabă despre Ulrich, pentru că nu a făcut-o niciodată, despre Seymour. În loc să o ia de la capăt cu lucrurile care-l pasionau acum doi ani, „mecanismele de seducție ale literaturii" sau „puterea literaturii" (legate de naratorul lui Holban), ar putea pleca de la o frază a lui Salinger, din curiozitate, ca să vadă unde se poate ajunge: „Mă întorc la părul lui S., dat fiind că l-am introdus deja în pagină" sau: „Dacă ai putea să-ți amintești, cînd te așterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a deveni un scriitor. Fixează-ți, pur și simplu, această idee în minte, apoi stai liniștit și întreabă-te, în calitate de cititor, care anume scriere, din toată literatura, ar dori Buddy Glass cel mai mult s-o citească, dacă-ar fi să aleagă după placul inimii". Dar, povestea asta cu Buddy Glass, scriitorul o ține pentru sine (multe lucruri le ține pentru sine!).
Scriitorul e supărat pe universitar. I se pare că universitarul nu-l reprezintă, îl substituie, îi fură ideile și le împachetează pentru consum, le vinde pe nimic. Îi fură ideile și le transformă în apă de ploaie, le împrumută altor scriitori sau pur și simplu spune niște lucruri pe care scriitorul niciodată nu le-ar semna. Universitarul trebuie să scrie o teză de doctorat. S-a oprit fără rușine la una din „temele" scriitorului - pe care-l va vampiriza. Va ordona totul cu al său „spirit de geometrie". Scriitorul e disperat, ca și cum cineva i-ar fi furat sufletul ca să-l bage în formol. Uneori, scriitorului i se pare că unele din lucrurile spuse de universitar îl angajează. „Cum își permite să vorbească în numele meu?" - se întreabă iritat. Dacă s-ar putea, l-ar da în judecată. Și, în timp ce îl ascultă pe universitar distorsionîndu-i teoriile, ajustîndu-le pentru seminarul lui nenorocit, se răzbună: îi golește mintea. Atunci universitarul patinează, patinează, se înroșește, se încurcă. Dar nici universitarul nu se lasă mai prejos. Cît se întinde anul școlar, chiar dacă îmi rămîne o grămadă de timp liber, nu pot să scriu nimic al meu. Poate doar mici articole, mici eseuri, precum acesta despre „scriitor și universitar". După orele de școală, profesor și scriitor se întorc bîjbîind spre casă, goliți, se suprapun într-o entitate depersonalizată care se așează în fața televizorului și tace. În vacanțe, însă, se produce masiva întoarcere a „refulatelor": lenea (cel mai prețios compus al alchimiei personale) revine, atenția aceea îngustă a specialistului face loc contemplativității, gîndirea respiră altfel, privirea se mută pe alte rafturi ale bibliotecii (acelea pe care nici un universitar serios nu le-ar frecventa), ființa ta se limpezește, e mai frumoasă, e liberă, trăiește din nou, bate trotuarele, parcurile, munții, se prăjește la soare. Creierul și corpul se iubesc, ies din iubirea lor zeci de coacervate poetice din care vor crește, poate, viitoare cărți. Sufletul strălucește. Se simte asta în visele din timpul nopții.
Scriitorul nu învață nimic de la universitar. Mai folosește, uneori, serviciile lui, lecturile lui greoaie, din tipi cu nume sonore care se poartă prin mediile superintelectuale, ca să zic așa. Uneori slangul acestor specialiști îl ajută să producă un bla-bla pasabil în fața unor snobi sau prețioși sau împăiați, dacă e nevoie. Tot ce citește universitarul, citește și scriitorul, dar altfel. Nu pentru ceilalți, ci pentru el însuși. Universitarul are grijă să înțeleagă corect. Scriitorul n-are nici o grijă. Se bucură de cărți ca un copil de jucăriile sale. Chiar dacă universitarul pare, uneori, foarte doct, scriitorul îl privește cu milă, ca pe un biet școlar premiant.
L-am înțeles foarte bine pe Jung atunci cînd am aflat că, la un moment dat, după ce au început să-l preocupe „imaginile inconștientului", a simțit nevoia să se retragă de la universitate, unde funcționa deja de opt ani. L-am înțeles și atunci cînd a mărturisit că trăirea și experiența inconștientului îl înfrînaseră pe plan intelectual. Am trăit și eu sentimentul îngrozitor „că n-aș mai putea participa activ în cadrul lumii intelectului" după fiecare perioadă de concentrare pe lumea mea, după fiecare perioadă de „autoabsorbție", ca să zic așa. Am admirat curajul lui de a se retrage din lumea universitară pentru a-și urma vocea lăuntrică, imboldurile „rațiunii superioare". Aș fi vrut să pot spune ca el: „Am abandonat deci cît se poate de conștient cariera mea academică ( ... ) Ce conta, mă rog, dacă am fost sau nu profesor? Bineînțeles că mă supăra, eram chiar furios pe destin și îmi părea rău în multe privințe că nu mă puteam limita la ceea ce era pe înțelesul tuturor. Dar emoțiile de acest gen sînt trecătoare. La urma urmei, ele nu înseamnă nimic. Restul, în schimb, este important, și dacă te concentrezi asupra a ceea ce vrea și spune personalitatea interioară, atunci durerea dispare".
Și totuși, scriitorul care sînt a reușit, în ultimul timp, să cunoască niște oameni foarte tineri, scriitori și ei, numai datorită universitarului. Și totuși, scriitorul ascultă cu multă atenție, cîteodată, pe cîte vreun student cu mintea trează și vorbire limpede. Scriitorul se bucură cînd se trezește în mijlocul acestor tineri, uneori interesați cu-adevărat. Universitarul s-ar bucura și el. Dacă n-ar avea mentalitate de școlar care trebuie să presteze frumos în fața unor școlari mai mici, dacă n-ar fi așa timid și dacă nu i-ar păsa atîta ...
Dacă scriitorul va mai fi obligat să asculte și în următorii ani aceeași melodie a profesorului, îl va face pe acesta din urmă să dispară. Profesorul știe că scriitorul are dreptate. N-are încotro. Dar scriitorul îl înghite pe universitar, totuși. Sînt perioade cînd își fac servicii reciproc. Au și pasiuni comune: Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean-Pierre Richard, Maurice Blanchot, de pildă. Sînt de acord în multe probleme. Le place în mijlocul celor mai tineri decît ei. Dacă scriitorul îl tolerează, pînă la urmă, pe universitar, în nici un caz n-ar face casă bună cu funcționarul cultural, cu ziaristul, cu activistul (cultural sau de alt fel). Ce să-i faci dacă scriitorul a scris o carte (aflată undeva în sertarele lui) despre avangardiștii care detestau Universitatea și pe universitarii ei? Ce să-i faci dacă scriitorul are niște apucături cam anarhiste, bine camuflate de bunul simț al bunului universitar? Ce să-i faci dacă și universitarul îi cîntă în strună? Poate odată și odată se vor înțelege cu adevărat, cînd vor sta unul lipit de celălalt la vreun curs de creative-writing. La vreun curs, în jurul unei mese rotunde (numai așa!), despre suprarealism. Sau despre poezie, de la Epopeea lui Ghilgameș pînă în zilele noastre ...