M-am gîndit de multe ori pînă acum dacă nu cumva, pentru un scriitor
cu structura mea, lucrul în cadrul unei universități (așa cum este ea gîndită
astăzi) n-ar putea fi o mare capcană, un stimul perpetuu al unui soi de
schizoidie. Ca scriitor, ești ființa cea mai liberă din lume, separată
de orice fel de instituții (inclusiv cea universitară), complet în afara
ierarhiilor oficiale. Diacronia se transformă în sincronie, trecutul și
prezentul cultural se amestecă într-o devălmășie paradisiacă, dincolo de
curente și școli și ani, cărțile altora conviețuiesc în cea mai bună dintre
democrații, prestigiile se topesc în aer și, în timp ce citesc, gîndesc
gîndirea altuia" (cum ar zice un teoretician al literaturii drag mie),
mai mult, chiar corpul meu preia simțirea" altuia, se bucură și nimic
nu-i e străin.
În fața foii de hîrtie (sau a ecranului verde al bătrînului tău computer
de acasă), ferit de priviri străine, lași frîu liber vorbirilor tale interioare
sau tăcerii alveolare care începe să se umple de imagini, de imagomahii,
mai precis. Stai pe un scaun plușat într-o poziție foarte caraghioasă,
turcește, în șalvarii tăi preferați, cei negri, cu dungi roz. Dacă te-ar
vedea vreun student, vreo studentă de-a ta, ar rîde. Uneori, în timp ce
ochiul minții" se închide, privirea alunecă spre fereastră, unde se zărește
în depărtare Intercontinentalul, apoi virezi spre rafturile cu cărți și
te zărești pe tine reflectată în glasvandul din față: o figură copilăroasă
și încruntată, preocupată, nemișcată ca o mîță care pîndește un șoarece
presimțit. Arătarea cocoțată pe scaun n-are vîrstă. Stă cu picioarele încolăcite
și se leagănă în ritmul muzicii (să zicem... Suzanne Vega), bate de zor
în tastatura computerului. În jurul meu, întotdeauna cîteva cărți dragi,
ca niște îngeri de hîrtie păzitori.
La Universitate e altfel: cum intri în clădirea cenușie te ia cu frig
(ți-aduci mereu aminte de săraca ta studenție sub comunism), pătrunzi pe
niște coridoare la fel de întunecate ca acum 10 ani, treci în viteză pe
lîngă grupuri de studenți (aproape că nu-i vezi - îi vezi abia acasă, în
camera obscură a minții), intri într-o sală cam murdărică și te regrupezi"
(asta e senzația, ca la armată, cînd se comandă alinierea). Tot ceea ce
ești tu pentru tine te părăsește brusc. E o senzație aproape fizică. Rămîi
pe jumătate în fața studenților tăi, într-un vag dezechilibru. Cealaltă
jumătate se duce la plimbare, iese pe geam afară sau se contractă uneori
pînă la un punct minuscul și doarme sau se transformă într-un personaj
fantomatic care spionează, supraveghează, strîmbă din nas și te bruiază.
Îmi vine în minte un straniu tablou al lui Victor Brauner, Être retracté
et refracté espionné par sa conscience, și cu care seamănă atît de bine
hibridul de universitar-scriitor care sînt. Corpul se rigidizează în hainele
de tînără doamnă așezată la catedră. Te vezi pentru o clipă cumva din afară.
Îți auzi vocea și nu o recunoști. Apoi nu mai percepi sonoritatea ei, ci
doar ce spune. Îți urmărești cuvintele, frazele. Asta te derutează. În
timp ce vorbești, un soi de mecanism straniu al ființei tale se activează
și îți semnalează greșelile, repetițiile, fragmentele de limbaj de lemn,
ar vrea să intervină, așa cum intervii acasă în frazele de pe ecran. În
timp ce vorbesc, un fel de gîndire a scrierii intervine parazitar și enervant,
așa cum, în timp ce scriu, un fel de oralitate frenetică, de voci ale mele
adolescentine îmi invadează gîndirea. Știu ce se întîmplă, nu e prima dată.
Mă agăț de un citat din cartea pe care tocmai o punem în discuție în seminar:
e foarte ciudat cît mă ajută scrisul să gîndesc (...) Cînd sînt în fața
cuiva, nici nu pot să gîndesc ca lumea (...) Căci e îngrozitor să gîndești
în fața tuturor ... cum nici încă altceva nu pot face cu martori, ca la
examen". Or eu tocmai asta fac: gîndesc în fața lor. De fapt de multe ori
nici nu mai gîndesc, repet doar ceea ce am gîndit cîndva. Vorbesc despre
aceeași carte a nu știu cîta oară, asta mi-e norma". Creierul își face
datoria, dar ceva din mine se dă înapoi și urlă, nu mai vrea, se plictisește,
i s-a acrit. Ca scriitor, nu repeți niciodată același lucru, temele tale,
dacă revin, revin natural, ca o necesitate, straturile" lor dialoghează
perpetuu. Dacă am norocul să nu mă trezesc în față cu vreo momîie tristă
și exasperantă, ci cu studenți provocatori, care au chef să lanseze interpretări
interesante sau opinii în răspăr, care participă, cum e firesc, la discuții,
care au citit pentru seminar, pentru care literatura nu e doar subiect
de examen de literatură, uit de mine, creierul se trezește la o altă
viață și corpul întinerește parcă. Scriitorul, dematerializat pentru o
vreme, se întoarce în corpul lui (ocupat o vreme de vocea universitarului)
și ascultă, își freacă mîinile: e rost de polemică, e rost de dialog!
Scriitorul care sînt e un compozitor, aude muzica lui interioară, o
pune pe hîrtie. Universitarul nu e decît un interpret al fragmentelor partiturilor
mele amestecate cu partiturile altora. Un interpret mai bun sau mai prost,
un interpret care face nesfîrșite repetiții. Scriitorul care sînt ar ține
despre alți scriitori un discurs îndrăgostit. Universitarul trebuie să
se controleze. Scriitorul se bagă peste el, uneori, și spune alături de
Holban: Cărțile mele se influențează unele pe altele". Își pune, alături
de personajul lui, Sandu, aceeași problemă: dacă nu cumva literatura te
deformează, dacă nu cumva te alienează, îți falsifică existența prin presiunea
modelelor culturale. Se întreabă, alături de un personaj al lui Eliade
(pe care-l folosește ca pretext pentru a vorbi încă o dată despre ceea
ce te obsedează pe tine ca scriitor: identitatea și autenticitatea): Cum
mi-aș mai putea păstra eu «personalitatea» aici, printe oameni care habar
n-au cine sînt, ce gîndesc, ce-am scris?". Vorbește, alături de Blecher,
despre maternul rezervor al realității" sau despre timpul care nu s-a
scurs încă", să zicem. Pomenește, împreună cu Hortensia Papadat-Bengescu,
de ochiul hermafrodit", ochiul estetului, al scriitorului, în fond - sau
teoretizează în jurul ideii de trup sufletesc". Ajunge la Mateiu Caragiale
și se oprește la fragmentul în care se spune cîte ceva despre redobîndirea
de sine" sau despre acele ființe din realitate care prin cîte ceva, uneori
fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațîțîndu-ne închipuirea
să făurească asupră-le mici romane". Explică tot felul de puneri în abis",
numai și numai pentru că este unul din procedeele lui preferate. Mărturisește
împreună cu Eugen Ionescu: Cum pot fi autentic, cînd, dintru început sînt
legat de expresie? (... ) Expresia nu mă prezintă. Ea mă prezintă numai
în sensul de substituire ( ... ). Expresia mă uniformizează, mă face la
fel cu ceilalți". Vorbesc, alături de Urmuz, despre lașitatea cugetării
în artă", alături de Dimov și Mircea Ivănescu despre eternitatea iterativă",
aceea a visului sau a amintirii, alături de Radu Petrescu despre cartea
de aer", legată de ființa de aer". Spun împreună cu Bacovia, anarhistul:
Și o spaimă de tot ce citisem, de cîte auzisem, mă cuprinse, și regretam
că, creierul meu, ca și al altora, a devenit o moară hodorogită care nu
se mai poate opri, care, poate, nu se va opri niciodată, tremurînd într-un
coșmar continuu de cunoștințe netrebnice". La sintagma cunoștințe netrebnice",
scriitorul trage cu ochiul la studenți. Înțeleg ei oare bine unde bate
poetul? Dacă am ajuns la avangardiști, fie universitarul masochist, fie
scriitorul opresat de universitarul cel domesticit - unul din ei - dă un
citat din scrisoarea suprarealiștilor francezi către Rectorii Universităților
Europene: În groapa strîmtă pe care o numiți «Gîndire», razele spiritului
putrezesc precum paiele. Gata cu jocurile de limbaj, artificiile sintactice,
jongleriile cu formule ( ... ) Cel mai mărunt act de creație spontană este
o lume mai complexă și mai revelatoare decît o metafizică oarecare. Așadar,
dați-ne pace, Domnilor, nu sînteți decît niște uzurpatori. Cu ce drept
pretindeți să croiți un drum inteligenței, să decernați brevete de Spirit?"
Scriitorul care sînt fuge cînd vede un universitar, se așteaptă
oricînd ca acesta din urmă să nu-l întrebe cumva cînd s-a născut poetul
X și cînd a fost înființată Societatea Y sau revista Z. Scriitorul care
sînt mănîncă din timpul universitarului care, în loc să citească, să zicem,
Ricoeur, Derrida, Culler, Hutcheon sau mai știu eu cine, citește Kerouac
și Vedele și Upanișadele și presocraticii și niște texte obscure ale alchimiștilor.
Sau, în loc să citească disciplinat, făcînd fișe, eventual, citește dezordonat
și lent, lent. Sau, în loc să recitească nu știu ce roman și nu știu ce
exegeze pentru seminarul de a doua zi, își bagă nasul prin cărticele despre
floră, despre păpuși, prin Musil, prin Jung sau Salinger. Stă pînă noaptea
tîrziu, ca niciodată, răsfoiește abia cînd se simte zdrobit de somn, cu
un fel de panică de școlar, a nu știu cîta oară romanul pentru mîine. Universitarul
nu mai iubește această carte, pentru că trebuie să vorbească, din nou,
despre ea, pentru că știe, în mare, ce o să spună, pentru că nu va face
decît să imite entuziasmul de altădată. În timp ce stă cu ea în brațe,
se desfășoară înaintea ochilor lui zidurile cenușii ale facultății, neonul
pîlpîind, studenți care n-au citit stînd cu capetele în jos sau tot scriind
de zor, mecanic și vinovați. Universitarul se trezește de dimineață cu
un soi de febră. O clipă timpurile se confundă: e școlar și trebuie să
meargă la școală și parcă a uitat să-și facă temele. Are în cap tot felul
de idei străine lui, despre floră și visele lui Jung, despre marionete,
jucării și păpuși. Îi revine ca un refren prima propoziție a cărțuliei
albastre: Do dolls have souls?" Ar putea vorbi studenților mai degrabă
despre Ulrich, pentru că nu a făcut-o niciodată, despre Seymour. În loc
să o ia de la capăt cu lucrurile care-l pasionau acum doi ani, mecanismele
de seducție ale literaturii" sau puterea literaturii" (legate de naratorul
lui Holban), ar putea pleca de la o frază a lui Salinger, din curiozitate,
ca să vadă unde se poate ajunge: Mă întorc la părul lui S., dat fiind
că l-am introdus deja în pagină" sau: Dacă ai putea să-ți amintești, cînd
te așterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a deveni un
scriitor. Fixează-ți, pur și simplu, această idee în minte, apoi stai liniștit
și întreabă-te, în calitate de cititor, care anume scriere, din toată literatura,
ar dori Buddy Glass cel mai mult s-o citească, dacă-ar fi să aleagă după
placul inimii". Dar, povestea asta cu Buddy Glass, scriitorul o ține pentru
sine (multe lucruri le ține pentru sine!).
Scriitorul e supărat pe universitar. I se pare că universitarul nu-l
reprezintă, îl substituie, îi fură ideile și le împachetează pentru consum,
le vinde pe nimic. Îi fură ideile și le transformă în apă de ploaie, le
împrumută altor scriitori sau pur și simplu spune niște lucruri pe care
scriitorul niciodată nu le-ar semna. Universitarul trebuie să scrie o teză
de doctorat. S-a oprit fără rușine la una din temele" scriitorului - pe
care-l va vampiriza. Va ordona totul cu al său spirit de geometrie". Scriitorul
e disperat, ca și cum cineva i-ar fi furat sufletul ca să-l bage în formol.
Uneori, scriitorului i se pare că unele din lucrurile spuse de universitar
îl angajează. Cum își permite să vorbească în numele meu?" - se întreabă
iritat. Dacă s-ar putea, l-ar da în judecată. Și, în timp ce îl ascultă
pe universitar distorsionîndu-i teoriile, ajustîndu-le pentru seminarul
lui nenorocit, se răzbună: îi golește mintea. Atunci universitarul patinează,
patinează, se înroșește, se încurcă. Dar nici universitarul nu se lasă
mai prejos. Cît se întinde anul școlar, chiar dacă îmi rămîne o grămadă
de timp liber, nu pot să scriu nimic al meu. Poate doar mici articole,
mici eseuri, precum acesta despre scriitor și universitar". După orele
de școală, profesor și scriitor se întorc bîjbîind spre casă, goliți, se
suprapun într-o entitate depersonalizată care se așează în fața televizorului
și tace. În vacanțe, însă, se produce masiva întoarcere a refulatelor":
lenea (cel mai prețios compus al alchimiei personale) revine, atenția aceea
îngustă a specialistului face loc contemplativității, gîndirea respiră
altfel, privirea se mută pe alte rafturi ale bibliotecii (acelea pe care
nici un universitar serios nu le-ar frecventa), ființa ta se limpezește,
e mai frumoasă, e liberă, trăiește din nou, bate trotuarele, parcurile,
munții, se prăjește la soare. Creierul și corpul se iubesc, ies din iubirea
lor zeci de coacervate poetice din care vor crește, poate, viitoare cărți.
Sufletul strălucește. Se simte asta în visele din timpul nopții.
Scriitorul nu învață nimic de la universitar. Mai folosește, uneori,
serviciile lui, lecturile lui greoaie, din tipi cu nume sonore care se
poartă prin mediile superintelectuale, ca să zic așa. Uneori slangul acestor
specialiști îl ajută să producă un bla-bla pasabil în fața unor snobi sau
prețioși sau împăiați, dacă e nevoie. Tot ce citește universitarul, citește
și scriitorul, dar altfel. Nu pentru ceilalți, ci pentru el însuși. Universitarul
are grijă să înțeleagă corect. Scriitorul n-are nici o grijă. Se bucură
de cărți ca un copil de jucăriile sale. Chiar dacă universitarul pare,
uneori, foarte doct, scriitorul îl privește cu milă, ca pe un biet școlar
premiant.
L-am înțeles foarte bine pe Jung atunci cînd am aflat că, la un moment
dat, după ce au început să-l preocupe imaginile inconștientului", a simțit
nevoia să se retragă de la universitate, unde funcționa deja de opt ani.
L-am înțeles și atunci cînd a mărturisit că trăirea și experiența inconștientului
îl înfrînaseră pe plan intelectual. Am trăit și eu sentimentul îngrozitor
că n-aș mai putea participa activ în cadrul lumii intelectului" după fiecare
perioadă de concentrare pe lumea mea, după fiecare perioadă de autoabsorbție",
ca să zic așa. Am admirat curajul lui de a se retrage din lumea universitară
pentru a-și urma vocea lăuntrică, imboldurile rațiunii superioare". Aș
fi vrut să pot spune ca el: Am abandonat deci cît se poate de conștient
cariera mea academică ( ... ) Ce conta, mă rog, dacă am fost sau nu profesor?
Bineînțeles că mă supăra, eram chiar furios pe destin și îmi părea rău
în multe privințe că nu mă puteam limita la ceea ce era pe înțelesul tuturor.
Dar emoțiile de acest gen sînt trecătoare. La urma urmei, ele nu înseamnă
nimic. Restul, în schimb, este important, și dacă te concentrezi asupra
a ceea ce vrea și spune personalitatea interioară, atunci durerea dispare".
Și totuși, scriitorul care sînt a reușit, în ultimul timp, să cunoască
niște oameni foarte tineri, scriitori și ei, numai datorită universitarului.
Și totuși, scriitorul ascultă cu multă atenție, cîteodată, pe cîte vreun
student cu mintea trează și vorbire limpede. Scriitorul se bucură cînd
se trezește în mijlocul acestor tineri, uneori interesați cu-adevărat.
Universitarul s-ar bucura și el. Dacă n-ar avea mentalitate de școlar care
trebuie să presteze frumos în fața unor școlari mai mici, dacă n-ar fi
așa timid și dacă nu i-ar păsa atîta ...
Dacă scriitorul va mai fi obligat să asculte și în următorii ani aceeași
melodie a profesorului, îl va face pe acesta din urmă să dispară. Profesorul
știe că scriitorul are dreptate. N-are încotro. Dar scriitorul îl înghite
pe universitar, totuși. Sînt perioade cînd își fac servicii reciproc. Au
și pasiuni comune: Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean-Pierre Richard,
Maurice Blanchot, de pildă. Sînt de acord în multe probleme. Le place în
mijlocul celor mai tineri decît ei. Dacă scriitorul îl tolerează, pînă
la urmă, pe universitar, în nici un caz n-ar face casă bună cu funcționarul
cultural, cu ziaristul, cu activistul (cultural sau de alt fel). Ce să-i
faci dacă scriitorul a scris o carte (aflată undeva în sertarele lui) despre
avangardiștii care detestau Universitatea și pe universitarii ei? Ce să-i
faci dacă scriitorul are niște apucături cam anarhiste, bine camuflate
de bunul simț al bunului universitar? Ce să-i faci dacă și universitarul
îi cîntă în strună? Poate odată și odată se vor înțelege cu adevărat, cînd
vor sta unul lipit de celălalt la vreun curs de creative-writing. La vreun
curs, în jurul unei mese rotunde (numai așa!), despre suprarealism. Sau
despre poezie, de la Epopeea lui Ghilgameș pînă în zilele noastre ...