Polemos

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE ŞI UNIVERSITATEA

Participă: Marin Mincu, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Alexandru Muşina

AL. CISTELECAN:
Sînt cîteva instituţii care parazitează - unele numai parazitează, altele chiar lucrează, să zicem, legat de acest domeniu al istoriei literaturii. Şcoala, în primul rînd, este, parţial, una din instituţiile care se ţin aproape de istoria literaturii cu sectorul ei preuniversitar, dar mai ales cu sectorul universitar. Există apoi şi alte instituţii care se menţin pe acest teren al istoriei literaturii, instituţii specializate, instituţii de cercetare sau chiar muzee ale literaturii române, muzee memoriale, reviste de istorie a literaturii. E un ansamblu de instituţii, de mijloace care converg cu toate spre acest domeniu al literaturii.
Pe noi ne-ar interesa acum mai ales Universitatea: în ce măsură este legată de istoria literaturii, în ce măsură ea reprezintă doar un factor de vulgarizare a istoriei literaturii, pentru că este şi un factor de vulgarizare prin însăşi modalitatea de existenţă (cursuri, seminarii ş. a.), şi în ce măsură este un factor de cercetare. La prima vedere am zice că  istoria literaturii ca disciplină şi ca bibliografie s-a dezvoltat datorită universităţilor. Acestea au fost cele care s-au ocupat şi au scris mai mult sau mai puţin impresionante tomuri de istorie literară - mai puţin istorii literare propriu-zise, dar monografii, contribuţii, doctrine, curente etc., lucrări parţial de sinteză, parţial colocvii, mai empirice. Eu aş propune mai întîi ca punct de plecare faptul că în istoria noastră literară beneficiem de prestigiul unei mari istorii a literaturii şi anume aceea a lui Călinescu. George Călinescu avea un simţ factologic destul de dezvoltat, dar în acelaşi timp avea geniul eseului. Din această uniune de facultăţi, de vocaţii, prima, deci cea care ţinea de factologia literară, a ieşit foarte pusă în umbră. Prestigiul uriaş al Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent a lui George Călinescu a lăsat moştenire un dispreţ extravagant pentru cultura noastră faţă de orice tip de pozitivism din istoria literară. Noi am ajuns foarte repede să dispreţuim, şi încă la modul grosolan, direct, abrupt orice istorie pozitivistă înainte de fapt de a o avea. Nici
n-am consumat bine discuţiile pentru departajarea culturalului de estetic sau de literar, că ne-am şi asumat acest dispreţ ca pe una din liniile pe care s-ar dezvolta la modul eseistic istoria noastră literară. Nu spun că n-au existat cîteva tentative de a recupera acest pozitivism în istoria literaturii; din păcate nici una din aceste tentative nu a beneficiat de o personalitate cum a fost, pe cealaltă linie, cea a lui George Călinescu sau Manolescu sau Negoiţescu; iată, e o linie pe care putem adăuga nume ilustre. Pe cealaltă mai puţin.
Deci cum stăm cu istoria noastră a literaturii? Zburdă ea la modul total eseistic? Simte ea nevoia, lipsa, carenţa unui pilon, să zicem, strict pozitivist, sau nu?

Marin  MINCU:
Mi se pare foarte generoasă această temă şi chiar îi felicit pe cei care au avut intuiţia unei probleme atât de acute - deci Universitatea şi conceptul de istorie a literaturii, zic eu, în general şi, acuma pentru că sîntem într-o Universitate românească, a literaturii române în special. Instituţionalizarea conceptului literaturii române prin aşa-zisele istorii literare nu s-a putut face, de fapt nu s-a făcut în mod, ca să zic aşa, solid, decît în cadrul unei Universităţi - aceasta ar fi prima afirmaţie. A doua afirmaţie - istoriile literaturii române cu adevărat întemeiate pe nişte criterii cît de cît coerente aparţin în primul rînd unor universitari. Primul enunţ nu vreau să-l continui pentru că mi se pare o banalitate. Chestiunea cealaltă mă incită să îmi spun cîteva opinii care sigur că sînt la îndemâna oricui. D-l Cistelecan spunea bine că este esenţial să vedem care sînt acele criterii sau principii mai generale care au stat la originea uneia sau alteia dintre istoriile literaturii române mai cunoscute. Evident că dacă-l avem în vedere - şi eu mă voi ocupa numai de trei asemenea istorii ale literaturii române - pe Nicolae Iorga, criteriul cultural în general şi desigur factologic, avînd în vedere memoria gigantică a istoricului Nicolae Iorga, a fost fundamental. Cînd trecem însă la George Călinescu vom constata că primează, ba chiar în mod absolut, criteriul estetic. Vom spune, ca să-i dăm o satisfacţie colegului nostru de la Universitatea din Bucureşti, Nicolae Manolescu, că, aşa cum singur şi-a numit Istoria sa, şi e frumos că şi-a numit-o aşa, ar fi primat criteriul critic.
Există o diferenţiere, nu-i aşa, se subînţelege, între o istorie a literaturii fundamentată pe criterii mai largi de natură generală, estetică şi criterii care ar putea să restrângă domeniul la nişte repere strict critice. Dacă nu ne mai interesează Istoria lui Nicolae Iorga sau istoriile lui N. Iorga, pentru că despre asta era vorba, vom constata deja că G. Călinescu va fi cel care impune criteriul estetic. Informaţia primează în istoriile literare atunci cînd devin instrumente de lucru în şcolile noastre preuniversitare. În cazul lui G. Călinescu evident că este vorba de un criteriu în primul rînd estetic, desigur, dar întemeiat pe o axiologie, adică pe o selecţie a valorilor; şi din punctul acesta de vedere, cum ştim cu toţii, G. Călinescu exclude sfera culturalului în general, fixîndu-se asupra acelor curente literare, opere sau autori care impun o vizionare de sus a literaturii şi o compartimentare a literaturii române în funcţie de nişte curente literare mai generale şi în funcţie de nişte metode estetice mai speciale. Cu Călinescu avem mai clar conturate noţiunile de clasicism deja, spune el, discutînd în mod fundamental despre acest concept, de dimensiunea clasică şi clasicistă a literaturii române, de asemenea de viziunea romantică a acestei literaturi; ca să nu mai vorbesc că el atinge în treacăt şi unele chestiuni care ţin de manifestarea, să spunem, din  secolul acesta care merge spre avangardă, deşi George Călinescu nu reuşeşte să asimileze şi să înţeleagă fenomenul avangardist decât în mod foarte superficial. Aşa se explică faptul că va face eroarea de a nu-l selecta la nivel maxim pe poetul Bacovia. Dar să nu uităm că şi alţi mari critici din alte literaturi au reuşit să aibă asemenea „performanţe" negative.
În ceea ce-l priveşte însă pe Manolescu sigur că, cu aceeaşi perspectivă universitară, criticul de la Bucureşti înţelege că trebuie să adecvăm, să adaptăm instrumentul mai larg al esteticii la o specificitate a fenomenului literar în sine. De aceea Nicolae Manolescu introduce şi acele instrumente mai acute, mai sincronizate cu cercetarea literară în general în scopuri chiar pur didactice.
Dacă ar trebui acuma să generalizez, aş spune că Istoria lui Iorga este sigur foarte informată, factologică dar pur fantezistă la nivelul selecţiei valorilor. Istoria lui G. Călinescu este o istorie atît de coerentă şi atît de precisă în ceea ce priveşte selecţia valorilor încît ea chiar rămîne inimitabilă. Este o operă din acelea care marchează o cultură şi o literatură, pe când Istoria lui Nicolae Manolescu este cea mai didactică, pedagogică, în sensul cel mai curent al cuvîntului, adică Nicolae Manolescu ştie să ne ilustreze instrumente care în general aparţin mai ales „pedagogiei universitare": ce înseamnă şi cum trebuie să receptăm literatura română din diversele etape ale dezvoltării şi manifestării acesteia.

Ovidiu  MOCEANU:
Cred că noi acuma trăim un moment de criză în ceea ce privşte istoria literară. După  cîteva decenii de acumulări era de aşteptat o sinteză. Mi se pare foarte interesant să punem întrebarea: De ce nu avem o istorie literară? Fie ea cum o fi, din punct de vedere estetic sau critic sau dintr-un punct de vedere documentarist, să zicem aşa. Să avem deci o imagine a literaturii române de la origini pînă în prezent.
Călinescu a avut acest curaj extraordinar să ofere această imagine, chiar dacă această imagine, este discutabilă pe cîteva porţiuni. Problema este în felul următor: cine este scrupulos şi încearcă să meargă pe firul lucrurilor observă următorul lucru: inexactităţile extraordinar de multe care există prin istoriile literare chiar cu foarte mari frecvenţe şi inexactităţi care produc un val de alte inexactităţi. O experienţă pe care am avut-o de curînd cînd am căutat o referinţă bibliografică, mi-a demonstrat că este un calvar pur şi simplu în ceea ce priveşte documentarea. Problema istoriei literare este legată şi de problema documentării, este legată şi de problema sintezei, cum am zis, a unor studii, cercetări, a unor perspective care s-au acumulat în ultimul timp.
S-a simţit nevoia - după Istoria lui Călinescu a altei istorii, a unui alt tip de istorie, de exemplu Istoria lui Nicolae Cartojan, unde  autorul vine cu argumentarea extraordinară care nu incomodează. În această argumentare poate să afle tot ce vrea şi profesorul, şi studentul şi altcineva din afara zonei respective. Nu avem decît o istorie de la începuturi pînă în zilele noastre - este Istoria d-lui profesor Rotaru. Problema asta ar fi a punctului de vedere, într-adevăr, şi cred că d-l Manolescu, fiind la catedră, şi-a dat seama că trebuie să aducă o anumită informaţie. Dumnealui are virtuozitatea de a trece de la document, cu o foarte mare acuitate, spre consideraţia critică de un nivel foarte înalt şi să integreze cam tot ceea ce s-a scris cu privire la un subiect,  într-un discurs accesibil.
Desigur nu pot decît să invidiez rafturile bibliotecilor străine, căci te duci şi vezi acolo cum trece o lună, sau cinci sau şase de istorie literară italiană sau mai ştiu eu ce altă istorie literară. Noi trebuie să mergem deocamdată pe fragmente - acesta este adevărul. Cercetători ai unei perioade (vezi Crohmălniceanu, spre exemplu, sau Eugen Simion) şi fiecare să-şi facă o istorie literară pînă la urmă, cred eu, să ofere din această perspectivă o anumită imagine a literaturii noastre.

Andrei. BODIU:
Eu aş lega imaginea aceasta a istoriei literare de ceea ce înseamnă Universitate pentru că, de altfel, cam aici trebuie să revenim la tema pe care ne-am propus-o. Eu cred că de fapt istoria literară şi Universitatea trebuie gîndită în relaţie directă profesor - student, în măsura în care, să zicem, avem nevoie sau se poate creea, adopta un alt model decît acest model pe care-l practicăm sau se practică, după mine, destul de vechi, destul de rigid, destul de - cîteodată - insuficient şi care prezintă rigiditatea lucrului luat dintr-un capăt şi dus „pînă unde apuci". Aici este problema: că se-ntâmplă ca toate lucrurile să ajungă tot mai înghesuite spre perioade foarte interesante. După mine, există soluţii: eu cred că se poate opera în interiorul istoriei noastre literare mult mai selectiv; şi iarăşi repet că este o relaţie care ţine de profesor şi de student. Se poate face cum a făcut mult amintitul aici Nicolae Manolescu, să se predea, de pildă, - d-l Muşina ne spunea mai demult - Sadoveanu un semestru întreg.
Problema este că a face cît mai mult nu înseamnă şi a face şi foarte bine în acelaşi timp, pentru că ai tendinţa,volens-nolens, de a deveni superficial, adică tratezi un scriitor în două ore de curs şi trăieşti cu impresia că ... sau cu minima mulţumire, ca să spunem aşa.  Cred că fiecare universitate, în funcţie de specificul ei, în funcţie de profesorii pe care îi are, poate să gândească un model propriu. Eu nu cred că trebuie să ne temem în ceea ce priveşte viitorul studenţilor noştri care nu sînt nici pe departe slabi sau „nevolnici", ci din contră. Şi aicea spun că mobilitatea intelectuală de care ei sînt capabili trebuie exploatată cît mai mult. De ce ? Pentru că în momentul în care istoria literară este prezentată în cadrul acesta de care spuneam ea tinde să devină - am să folosesc un cuvînt destul de dur - plicticoasă; şi atunci problema este cum să o facem să fie vie şi cum să facem să fie receptată.
Şi de aceea, iată, ideea mea este aceea că fiecare universitate într-un sistem descentralizat poate să gîndească cu capul propriu un mod de a preda istoria literaturii române. Şi de aceea - şi aici am să răspund într-un fel provocării pe care ne-a lansat-o foarte interesant Cistelecan la început - eu nu cred că studiul pozitivist este exclus din universităţi. Ba din contră, în unele cred că e dominant. El ţine şi de capacităţile cadrului didactic, dacă vreţi. Dar problema este următoarea: ştim foarte bine că acum, în fond, istoria literară se întoarce într-un fel către un anumit pozitivism, neopozitivism, ca să-i spunem aşa.

AL. CISTELECAN:
Aş zice să beneficiem de experienţa italiană a d-lui Mincu unde rareori într-o cultură sistemul acesta este total descentralizat. Aş zice că descopăr în concluzia lui Bodiu acelaşi sistem pe care-l pomeneam la început, despre pozitivism înţeles ca pură informaţie, ca factologie. Eu nu cred că pozitivismul, o istorie literară pozitivistă mai este aceasta: „Popescu Nicolae, născut în ..., şcoala..."

Andrei BODIU:
Tocmai am zis că se revine în alte cadre, nu? E o diferenţă.

Ion Bogdan LEFTER
Tu spuneai că ar exista un dispreţ faţă de pozitivism, drept care nu există pozitivism. El îşi etalează un dispreţ faţă de pozitivismul care există.

AL. CISTELECAN :
Periodizarea aceasta este o problemă; şi o problemă a istoriilor literare scrise, dar mai ales o problemă a predării ca atare a istoriei literare.

Marin MINCU:
Dincolo de metodele pe care le întrevedeam propunînd cele trei ipostaze: Iorga, Călinescu, ipostaza culturală, ipostaza estetică, ipostaza critică ... Deschiderea pe care o face Bodiu este interesantă din punctul de vedere al aplicării propriu-zise în Universitate a acestei discipline, pentru că e vorba de predarea disciplinei „istoria literaturii" în general. Vroiam să spun doar atîta - că nu mai este vorba, de fapt, de descentralizare sau de centralizare. Aici este vorba de altceva: de capacitatea profesorilor universitari, fie că sînt preparatori, lectori, conferenţiari sau chiar profesori, nu-i aşa, „cu cărţi solide", de a se desprinde de o modalitate, ca să-i spunem aşa, depăşită, foarte vetustă, apărută în învăţămîntul universitar, probabil din cauza perioadei nu foarte scurte de influenţă, să spunem a Universităţii Sovietice, care miza pe acest tip de „pozitivism", că de fapt nici nu era vorba de un pozitivism propriu-zis, ci era vorba de o ideologizare şi de o îndepărtare de estetic în cadrul disciplinei „literatura română".
În ceea ce priveşte această chestiune, problema, este „gîfîitoare" pentru noi toţi întrucît noi ne-am obişnuit să informăm. Deci există două modalităţi: aceea a informării studenţilor prin instrumente care sînt mai mult sau mai puţin uşor de pus în funcţie, şi apoi modalitatea formării studenţilor. Iată, în Italia nu există acest instrument la Facultatea de litere, de a începe studiul istoriei literare italiene de la textele scrise de Eulalia, a trece prin Il dolce stil nuovo, prin Dante şi a ajunge, ştiu eu, la crepusculari şi novissimi. Nici vorbă! Studentul vine şi-şi alege un curs care poate fi intitulat, eu ştiu, „Ermetismul italian" şi primul an de facultate face un semestru despre ermetismul italian. Se poate înţelege uşor că este mai simplu să predai ca profesor, iar ca student să asimilezi întîi ermetismul, ca etapă în ceea ce priveşte raportul de comunicare între receptorul care este studentul şi emitentul care în cazul acesta este profesorul universitar. Deci chestiunea formării studenţilor noştri presupune o asemenea reformă radicală în ceea ce priveşte metoda noastră, a profesorilor universitari în primul rînd, pentru că nimeni nu ne mai obligă şi cred că nici înainte nu ne obliga chiar atît de precis, din moment ce colegul nostru, Nicolae Manolescu, şi-a permis chiar înainte de 1989 să ţină un semestru întreg „Sadoveanu", lăsând probabil de o parte foarte mulţi autori minori care nu aveau un foarte mare impact asupra formaţiei studentului.
Deci aceasta este o chestiune foarte urgentă pe care trebuie să o rezolvăm fiecare după înzestrarea, capacitatea şi modalităţile de formare proprie, pentru că dacă noi sîntem deformaţi în sensul propedeuticii acesteia elementare, a-i îndopa pe studenţi cu date de istorie literară - înseamnă viaţă, cînd a apărut cutare articol ş.a.m.d.; noi trebuie să inversăm metoda, să pornim de la o anume chestiune, să spunem aceea a literaturii de avangardă, care poate să intereseze de la început pe un student care vine în primul an, să-l acomodăm la obiectul în sine al literaturii, să-l introducem eventual în teoria literaturii, curente literare, să zicem, romantismul sau preromantismul, sau, evident, să căutăm instrumente dintre cele mai elastice, care să ţină de o anumită interdisciplinaritate. Pentru că, iată, se discuta la un doctorat sîmbătă la Constanţa, la unul dintre colegii noştri bucureşteni de acolo: Ce facem noi cu Literele? Cum putem noi să colaborăm cu celelalte universităţi la nivelul Facultăţii de Litere? Testăm partea lingvistică, unde colaborarea aceasta şi stilul interuniversitar este mult mai uşor. Ce vom face pentru literatură şi mai ales pentru literatura română? Ce putem face? Evident că trebuie să ne schimbăm instrumentul; nu se mai poate discuta că putem folosi instrumente precum acela al lui Rotaru, al lui Dumitru Micu ş.a.m.d., pentru că acestea sînt efectiv factologice sau didactice la un nivel puţin depăşit. Trebuie să introducem această perspectivă a comparatismului, să zicem, lărgit, să introducem perspectiva teoriei abordării literare, dar în toate compartimentele: retorică, poetică ş.a. Şi atunci evident că literatura română prin anumite motive, prin anumite teme, anumite modalităţi structurale pînă la nivelul scriiturii intră într-un impact des cu alte literaturi, fiind integrabilă şi asimilabilă şi de către alţi studenţi de la alte universităţi.
 

Ion Bogdan LEFTER:
Există în formularea temei noastre,„ Universitatea şi istoria literaturii române", un polisemantism din care eu scot cel puţin patru sensuri diferite, patru nivele diferite ale discuţiei la care s-au situat intervenţiile de pînă acum. Este mai întîi Universitatea şi istoria literaturii române, adică literatura română toată, raporturile dintre Universitate şi literatură. Apoi, un al doilea sens al istoriei literaturii, pentru că acolo e aproximatismul, este acela al disciplinei istoriei literaturii. Deci există o istorie a literaturii care se scrie - se scrie tot timpul literatură şi tot ceea ce se scrie intră în istoria literaturii, aşa cum cum există sport românesc, chimie românească ş.a. Există şi domeniul acesta al literaturii - scrierile literare.
În afară de literatură multă multă care se scrie, există şi o disciplină a istoriei literaturii, există oameni care în Universitate, sau în afara ei, studiază literatura, ca istorici, cercetători în acest domeniu; deci o disciplină de data asta.
Al treilea sens în care a fost vorba despre istoria literaturii române discutată pînă acum este felul în care în Universitatese predă această disciplină: deci el nu e totuna cu sensul al doilea, pentru că se face istorie, disciplina istoria literaturii, şi în afara Universităţii. Cum se predă istoria literaturii române, ce modalităţi există, ce modele se pot adăuga, ce soluţii noi se pot găsi.
Vine al patrulea sens dat istoriei literaturii române: cărţile propriu-zise, Istoriile propriu-zise, tomurile care sînt intitulate Istoria literaturii române.
Deci avem cîmpul larg al literaturii, cîmpul ceva mai restrîns şi mai specializat al disciplinei istoriei literare, avem apoi chestiunea mai degrabă practică - sigur că presupune şi modele teoretice - a predării efective a acestei discipline în Universitate şi, în fine, cum arată Istoriile noastre literare, cîte le avem, scrise, şi în cel fel ele joacă un rol în dinamica universitară, în ce fel sînt suficiente, sau insuficiente. În toate aceste privinţe deja s-au spus lucruri foarte interesante şi, pe măsură ce le-am ascultat, am fost ispitit să vin şi să-mi spun punctul de vedere.
Despre cum se predă literatura în universitate, categoric că putem discuta foarte mult; vedeţi cum s-a predat pînă acum, cum se predă acum şi cum se va preda de acum încolo.
Probabil că mulţi dintre noi sau o parte din cei aflaţi aici avem experienţă universitară internaţională, ştim cum funcţionează şi prin alte părţi, există o mare elasticitate a programelor, există o mare libertate dată iniţiativei studenţilor, opţiunilor lor. Putem discuta lucrul acesta.
În ce măsură sînt sau nu suficiente istoriile literaturii române iarăşi e o problemă interesantă de discutat şi cred că e foarte complicată - Ovidiu Moceanu a schiţat-o. Sigur că ne lipsesc în general ceea ce se numesc instrumentele de referinţă, sursele de informare: nu numai istorii literare dar şi funcţionale, bibliografii. Pe de altă parte poate că ideea sau utopia unor istorii literare globale redactate de către un singur om să nu mai fie la zi, să nu mai fie posibilă, nu se mai poate traduce în practică; în general, istoriile literare care se fac, în culturile în care se fac, se redactează de către colective care îşi iau „felii" de istoria literaturii şi le tratează sau sînt scrise, în cazul în care există un singur autor, de obicei - pot să spun că întotdeauna - dar, de obicei, sînt scrise de autori de tip popularizare, profesori de colegii, de obicei nu de către criticii importanţi, nu de către teoreticienii care lansează idei şi concepte şi dinamizează domeniul criticii şi teoriei literare.
Cistelecan crede că a scris istoria criticii. E adevărat, a scris istoria literaturii critice, nu a scris istoria literaturii americane. Nu a stat să ia poet cu poet, prozator cu prozator, să ia textele părinţilor fondatori, instituţii, aşadar istoria literaturii americane.
În domeniul ăsta al istoriilor pe care le avem am şi eu opiniile mele. Sînt foarte net anti-călinescian; se pare că e o pacoste pentru cultura română existenţa Istoriei literaturii a lui Călinescu, care prin abilităţile ei fascinatorii, prin fascinaţia stilistică de suprafaţă a indus o imagine deformată a literaturii române şi, în orice caz, o imagine care nu are potenţialităţi de dezvoltare. Pe o schemă de fapt foarte simplă care merge pe paşoptism şi junimism este aruncată o spumă stilistică şi o opacitate aproape desăvîrşită în ceea ce priveşte literatura secolului XX; un autor pe care eu îl consider un mare prozator, autorul cîtorva romane excepţionale din literatura română, şi un critic cu o slabă înţelegere a evoluţiei culturii româneşti.
Aş vrea însă să mă retrag spre primul sens al temei noastre, şi anume Universitatea şi literatura în general, pentru că aş vrea să vă propun un cîmp de discuţie în speranţa, credeţi-mă, autentică pe care o am că o să reuşim să discutăm despre lucrul acesta, nu să ţinem nişte prelegeri.
Să discutăm şi cu colegii noştri din sală şi cu prietenii noştri mai tineri care sînt studenţi şi care, cînd e vorba despre Universitate, despre ce e o Universitate, ce se întîmplă în Universitate, au întotdeauna păreri. Mai greu e cu exprimarea lor - nu pentru că nu reuşesc să le exprime, ci pentru că apar tot felul de inhibiţii: ce or să spună profesorii, ar trebui să spunem că toată Universitatea nu merge bine, nu ne place nimic, ne plictisim. Ei bine, nu se poate spune chestia asta decît în cercuri mai mici. Poate că ăsta e un cerc ceva mai mare, dar suficient de mic pentru ca să putem să discutăm autentic, să schimbăm idei, să facem un „comerţ" liber de idei. Şi în această speranţă aş vrea să spun ceva despre felul în care văd eu relaţia dintre Universitate şi literatură în sensul cel mai larg, deci nu mă refer acum nici la cărţile care se numesc Istoria literaturii, nici la felul cum se predă istoria literaturii ca disciplină în Universitate, nici la cum se constituie disciplina istoriei literaturii în general într-o societate, ci la relaţia Universităţii cu ansamblul literaturii, şi de fapt cu istoria culturală naţională.
Căci literatura, cu atît mai mult în cultura română, unde literatura, cel puţin pînă în epoca pe care o trăim, a ocupat o poziţie centrală, a absorbit energiile intelectuale într-un mod aproape dictatorial, totalitar. De fapt e vorba despre ce înseamnă Universitatea în istoria culturală românească pînă la noi şi mai ales astăzi. Şi aici cred că ar merita să reflectăm şi să ne spunem părerile în legătură cu ce trebuie de fapt sau în ce direcţie evoluează Universitatea ca instituţie, conceptul de Universitate într-o societate descentralizată - s-a spus înainte - democratică, plurală, dinamică şi putem adăuga şi alte calificative.  În România sîntem încă învăţaţi, nu noi ca persoane, dar tradiţia autohtonă este a universităţilor - hai să spunem - închise, prin opoziţie cu un concept deschis, la care mă voi referi imediat. Faptul că în ultimele decenii am trăit într-o societate de tip închis face ca în general în societatea românească Universitatea să continue să fie percepută drept o instituţie rigidă, o instituţie în care trebuie păstrat un protocol, în care trebuie să nu spui orice gîndeşti, în care se predau nişte lucruri precise; profesorul are conştiinţa că el are o autoritate, că el ţine în mînă un curriculum, un inventar de teme şi de epoci şi îşi exercită cu ajutorul acestui curriculum autoritatea adeseori inductivă asupra studenţilor - ai învăţat ceea ce-i în curriculum, bine, primeşti ceva de la tatăl care este profesorul, în sens psihanalitic; nu, primeşti penalizarea că n-ai învăţat cum trebuie.
Universităţile sînt nişte instituţii deschise, nişte instituţii care comunică şi dialoghează liber şi deschis cu societatea şi care s-au transformat în ultima vreme, în deceniul trecut şi în deceniul nostru, adeseori într-un fel de laboratoare de idei, de reflecţii ale societăţii. În Universităţi se lansează teorii; se fac cercetări în laboratoarele universitare. Sigur, vorbesc despre universităţi care au şi finanţe care le permit să facă şi cercetări, să aibă laboratoare. Universităţile adeseori lansează concepte, idei, teoreii, ele sînt absorbite în ansamblul social, fac obiectul unor dezbateri publice, modifică standarde, mentalităţi, scări de valori. Apoi acestea revin spre Universitate ca la o reflecţie inversă, sînt în formele în care s-au distorsionat sau s-au nuanţat sau s-au îmbogăţit conceptele, teoriile respective; ele sînt din nou luate în primire de aceste grupuri de experţi care lucrează la Universitate (profesori, studenţi, doctoranzi, studenţi la masterat ş.a.m.d.) care le rearticulează, le regîndesc şi se produce o osmoză de concepte, de mentalităţi între Universitate şi societate.
Adeseori, în plus, Universităţile occidentale furnizează în ultimele decenii şi experţi propriu-zişi pentru o multitudine de domenii sociale, începînd cu domeniile conexe Universităţii: cercetare ştiinţifică, institute de cercetare şi alte domenii culturale. Guvernările occidentale sînt susţinute adeseori de experţi recrutaţi din universităţi. Universităţile furnizează experţi pentru toate guvernările occidentale. O schimbare de guvernare, de administraţie, de la Republicani la Democraţi, să spunem, în Statele Unite, aduce cu sine o dinamică extraordinară la nivel personal între experţii societăţii, experţii administraţiei şi Universităţii. Cei care au fost se retrag în universităţile din care au porvenit şi alţii vin şi preiau rolul acesta de a regîndi destinele societăţii şi de a propune soluţii. În acest model deschis de Universitate evident că rolurile trebuie regîndite. Evident că şi profesorii şi studenţii nu pot funcţiona în acest sistem decît dacă au un alt tip de mentalitate, alt tip de mobilitate, alt tip de atenţie, o atenţie care să nu mai fie focalizată pe domeniul, pe specializarea, pe istoria literaturii, în sensul vechi, ci să aibă o privire deschisă, amplă, care să integreze literatura în toate contextele ei sociale şi socio-culturale şi politice. Asta presupune o atenţie vie către ceea ce se întîmplă nou în ansamblul social, inclusiv în zona literaturii. Din păcate, nu prea se întîmplă aşa în universităţile româneşti în care, cu excepţii, corpul profesoral şi curriculum-ul nu sînt la curent nu neapărat cu ce se publică în urmă cu o lună sau cu un an, dar chiar şi ce sepublică în urmă cu zece sau douăzeci de ani. Toate aceste straturi de opacitate care închid Universitatea într-un fel de cocon suficient sieşi ar trebui să fie risipite. Aşa că lucrurile sper ca să evolueze spre un concept deschis în care ideile şi oamenii să circule mult mai liber şi mai firesc.

Marin MINCU:
Eu cred că ar fi bine să fim, totuşi, ceva mai modeşti, stimate coleg de la Bucureşti. Această deschidere pe care o propuneţi este foarte interesantă. Am apreciat sinteza şi prezicerile pe care le-aţi făcut, dar să nu facem afirmaţii sau să nu pledăm pentru o asemenea deschidere încît să ajungem la un efect total pulverizant - Universitate privată, Universitate populară ş.a.md. - şi nu se aminteşte ce însemna universitas acum aproape 1000 de ani, cînd aceste intituţii reprezentau o închidere ermetică tocmai pentru că era vorba de cunoaştere. Iară noi în universităţi nu ne deschidem către nimeni, ci, dimpotrivă, trebuie să ne închidem din punct de vedere profesional; domeniul pe care îl reprezentăm trebuie să-l facem să avanseze în conformitatea unor metode, unor posibilităţi de interpretare, căci e vorba totuşi de literatură - de aceea m-am îndepărtat enorm faţă de scopul iniţial. Este vorba chiar de istoria literaturii care sigur că trebuie să se bazeze pe o anumită metodă care poate să fie o metodă istorizantă, metodă estetică, metodă sociologică ş.a.m.d., pe care cu toţii le ştim sau le-am probat foarte bine.
Deci eu aş vrea să cred că, de fapt, dumneavoastră voiaţi să spuneţi acelaşi lucru - că nu se poate ca de acuma noi să considerăm că în incinta universitară pot să pătrundă toate celelalte discipline sau modalităţi, mai ales că acuma am aflat că prin aceste credite transferabile putem da examenul la nu ştiu ce scufundători în Marea Neagră care vin să ne înveţe cum se poate interpreta, să spunem, Riga Crypto în alt mod. Chestiunea este dacă noi înşine nu sîntem foarte intoleranţi. Nu cumva sîntem destul de închistaţi? Mai ales cînd ne permitem, nepedagogic, să ilustrăm aici un model negativ. Un universitar, aşa cum am putut eu să reînvăţ şi de la italieni - e adevărat că, aşa cum spuneţi dumneavoastră, mai sînt şi alţii care au predat în străinătate şi sînt convins că aşa stau lucrurile - totuşi, în cei 20 de ani de activitate universitară în Italia am învăţat un lucru fundamental: că este absolut obligatorie o atitudine foarte tolerantă faţă de nivelul de avansare a cercetării într-un anumit domeniu. Nu putem astăzi să discutăm aşa, în faţa unor tineri care totuşi ne ascultă cu atenţie, că G. Călinescu nu ştia istorie, că e o pacoste, că e o imagine deformată, că nu are decît o spumă stilistică şi că este nu ştiu cum superficial. Asta dovedeşte chiar superficialitatea noastră. Noi nu avem voie să-i îndepărtăm pe studenţi de o metodă care există; metoda lui Călinescu este cea croceană, iar Călinescu era în momentul în care scria, în '41, cel mai avansat critic al nostru, singurul care era sincronizat cu ceea ce se întîmpla în estetica şi interpretările contemporane.
Chestiunea ar fi următoarea - Ce facem noi dacă avem asemenea atitudini care sînt totuşi neuniversitare? Noi trebuie să-i învăţăm o anumită atitudine pedagogică, să aibă o oarecare atenţie asupra cunoaşterii, a studiului; deci universitar am zis „universitas magister studium". Studenţii noştri trebuie să studieze foarte aprofundat ce a însemnat G. Călinescu în istoria literaturii române şi că, desigur, după ce au înţeles perfect, apoi să spună dacă în ce sens G. Călinescu reprezintă o etapă depăşită. Totuşi, în studiul meu despre avangarda literară românească, eu am avansat cele mai dure atacuri la neînţelegerea lui Călinescu faţă de avangardism - asta este cu totul altceva; am vrut să şi demonstrez - am folosit pretextul fie al lui Ilarie Voronca, fie al lui Fundoianu pentru a observa că G. Călinescu, cu metoda, e clar, croceană, nu reuşea să asimileze alte modalităţi literare şi estetice care nu mai aparţineau orizontului său de receptare a criticii pe care l-a profesat. Aş vrea doar atît să atrag atenţia că atitudinea universitară este aceea deschisă în sensul  studiului aprofundat al tuturor metodelor şi modalităţilor estetice, sociologice, istorice, filologice, care ar fi acestea, fără să generalizăm o mentalitate care ar putea să ducă la o receptivitate foarte superficială. Atunci studenţii noştri nu-l vor mai studia pe Călinescu şi vor studia pe cine, atunci? Pe Rotaru, nu? Este mai uşor de studiat.
În altă ordine, dumneavoastră spuneţi aicea că este bine să deschidem universităţile în modul cel mai larg cu putinţă. Nu putem să le deschidem pentru că există o specializare strictă a oricărui domeniu şi ideea de universitas înseamnă chiar acest studiu. Dacă este vorba de relaţii interuniversitare, de livrare a noastră nu ştiu unde, în Europa, în Asia, în alte demagogii care nu au nici o legătură cu obiectul în sine, cu cît vom fi mai specializaţi, mai hermetici în sensul lui Ion Barbu şi vom fi mai stăpîni pe domeniul nostru făcîndu-l să avanseze, nu numai la nivel naţional şi la alte nivele, sigur că atunci vom fi luaţi în seamă. Pentru că, iată, eu vă pun o întrebare foarte precisă pentru că m-aţi provocat - stimate d-le Lefter, aţi introdus dumneavoastră vreun operator, vreun model de cercetare al limbii române în special, căci despre asta trebuie să vorbim, în Olanda sau unde aţi predat, care să intereseze pe studenţii olandezi, şi nu numai pe ei, în aşa fel încît să se întîmple acea minune ca această literatură să nu mai fie provincială şi locală şi să intre într-un circuit mai larg?

Ion Bogdan LEFTER:
Răspunsul meu este următorul: dacă am făcut-o, nu este cazul să o expun aicea.

Marin MINCU:
Dar eu vroiam să v-o spun: aceasta este problema pe care trebuie să ne-o punem, problemă pe care am abordat-o şi cînd am discutat cu dl. Adrian Marino, care, în acele cărţi de teoria literaturii şi de sociologia literaturii, are foarte puţine exemple din literatura şi din cultura românească. Spuneam că aceasta este o problemă care trebuie să ne preocupe pe noi toţi. Mai sînt şi alţii, de exemplu, matematicianul Solomon Marcus, care a publicat tot felul de metode pornind de la matematică, de la analiză şi ajungînd cîteodată pînă la semiotica literară, care tot aşa, aproape eluda în mod special prezenţa acelor exemple din cultura şi literatura română. Aceasta este o problemă acută pe care ar trebui să o avem în vedere. Da, deschidere, dar deschidere nu cu efect pulverizant, cu pierderea domeniului strict literar şi universitar, desigur.

GHEORGHE CRĂCIUN:
Aceste repere nu există pentru că noi sîntem o cultură prea poetică, prea literaturizată - este tot o idee a d-lui Marino.

Marin MINCU
Dar de ce s-o decretăm. Poate că nu sîntem de acord cu dl. Marino. Putem să nu fim de acord. De acuma începe discuţia cu adevărat, cînd punem nişte probleme acute şi concrete şi încercăm să le găsim rezolvarea.

AL. CISTELECAN:
Cred că problema care se dispută între Bogdan Lefter şi dl. Mincu nu este decît o judecată asupra Istoriei lui G. Călinescu care poate că, luată la bani mărunţi, s-ar dovedi destul de convergentă, cu toate că aparent era atît de şocantă şi deosebită. Problema care s-a ivit în discuţie cu această instituţie care este Universitatea. Ea are partea ei esoterică, şi partea ei exoterică, care trebuie ţinute în echilibru - echilibru şi în ceea ce priveşte geografia universitară, geografia socială dar şi în ceea ce priveşte timpul în care Universitatea există. Eu  sînt de acord cu ceea ce s-a zis, că nu putem rămîne în imobilism. Nici n-am rămas. Sau am făcut din imobilism un orgoliu, dar substanţial.

Ion Bogdan LEFTER:
Vreau să fac o prezicere de termeni - am crezut că nu e necesară - eu am folosit termenii de închis şi deschis în sensul consacrat de politologie; de la Popper încoace se vorbeşte despre societate închisă şi societate deschisă şi am detaliat, am explicat, cred că suficient ca să se înţeleagă, că despre asta vorbesc, nu despre pulberizarea Universităţii, disoluţia ei în societate. Din punctul de vedere al acestor sensuri de închis şi deschis, în sensul în care cultura politică a acestui secol a impus. În sensul al acestor termeni eu cred în Universitate ca un concept deschis. Felul în care dumneavoastră aţi reacţionat dovedeşte că dumneavoastră sînteţi cel puţin utilizatorul unui concept de Universitate închis.
Dumneavoastră mă acuzaţi pe mine că nu este pedagogic să spun ceva despre Călinescu. Eu spun că, după părerea mea, nu este pedagogic să spui ce nu e voie să faci.

Marin MINCU:
Dar văd că interzici accesul la Călinescu pentru că ar fi o pacoste. Studenţii dumneavoastră cînd aud astea evident că aruncă Istoria lui Călinescu ca pe o pacoste.

Ion Bogdan LEFTER:
Dar aş vrea să spun altceva - şi anume că în acest sens deschis al conceptului de Universitate, de studiu al istoriei literare, de dialog cultural, ceea ce trebuie să stea totdeauna drept regula jocului este confruntarea de opinii, paralelismul şi pluralismul opiniilor, şi nu paralizarea opiniilor. Acest lucru este fundamental. Deci problema este dacă mie-mi place un lucru şi spun că-mi place, altcineva să spună că nu-i place, nu să spună că eu n-am voie să spun că nu-mi place. Există două modele de atitudini pe care am încercat să le schiţez şi eu cred că e foarte important să înţelegem care e diferenţa dintre ele şi să vedem în ce măsură fiecare, în felul lui, sînt sau au fost productive.

Andrei BODIU:
Mi se pare că se îngustează cîmpul discuţiei la un schimb de replici şi nu cred că e bine să meargă în direcţia respectivă.
Aş reveni la o idee a lui Bogdan Lefter care vorbea de Universitate ca spaţiu deschis şi mobil, elastic şi la o idee a d-lui Mincu, care vorbea mai devreme despre faptul că istoria literaturii poate fi structurată în învăţarea ei şi altfel decît cronologic. Şi asta mi se pare important. Mai mult decît atît, dl. Mincu a înaintat o idee care mie mi se pare de substanţă, anume aceea că se poate face istorie literară pornind de la un model să zicem de la un model care poate să fie unul tematic, de interpretare sau de la o metodă - şi asta cred că e foarte important. Mai mult decît atît, eu văd predarea istoriei literare în Universitate şi ca o interferare de metode de studiu, adică eu cred că, de pildă, şi o să şi înaintez puţin în discuţia aceasta, s-o aduc şi mai aproape de concret - dacă, de exemplu, s-ar face literatura veche prin prisma teoriei, receptării nu s-ar învăţat numai istoria literaturii vechi; şi aicea îmi amintesc că spunea dl. Mincu mai devreme de necesara relaţie între teorie şi practica literaturii. Deci, dacă am alege o astfel de metodă în studiul istoriei literaturii române vechi, de exemplu, ar fi evident un cîştig pentru că s-ar învăţa două lucruri - o dată s-ar învăţa o metodeă şi în al doilea rînd s-ar învăţa literatură. Apoi, dacă s-ar învăţa Eminescu, de exemplu, dintr-o perspectivă comparatistă în esenţă în galeria marilor poeţi romantici şi premoderni, iarăşi ar fi un cîştig.
Eu văd predarea istoriei literaturii ca pe o necesară relaţie între practica textului, deci între literatură propriu-zisă şi metoda de cercetare a literaturii.

GH. CRĂCIUN:
Observaţia mea ar fi următoarea - cred că ceea ce ne lipseşte nouă în momentul de faţă este un concept clar al literaturii române: conceptul clar de literatură română, nu de literatură în general, pentru că acest concept pentru noi este încă un hibrid, este un concept culturalo-estetic în continuare.
În momentul în care noi facem pură istorie estetică a literaturii române noi nu putem să coborîm mai jos de anul 1800. Din punctul acesta de vedere, a propos şi de cele trei tipuri de istorie a literaturii sau literară - poate ar trebui să facem şi distincţia asta - deci istoria literară ar fi de fapt o istorie a epocilor şi a perioadelor, pe cînd istoria literaturii ar fi o istorie a fiinţei literaturii, deci o istorie a metamorfozelor cîmpului literar. Ce se întîmplă, după părerea mea, în cultura noastră în cîmpul cercetării literare istorice la noi? Noi nu avem astăzi nici o veritabilă istorie literară pozitivistă, factologică, care ştim ce ar trebui să facă - nu cred că mai trebuie să repetăm. Noi nu o avem, şi aici poate că n-aş dori să ajungem încă o dată să discutăm despre G. Călinescu, deşi eu i-aş aduce d-lui Mincu aminte - nu e vorba de o opoziţie polemică - doar un lucru: metoda lui Călinescu e o definiţie banală pe care o ştim - „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică".

Marin MINCU:
Asta e doar clişeul care a rămas la nivelul analfabetic pentru că nimeni nu l-a citit pe Benedetto Croce cum trebuie Estetica care are 400 de pagini. Ei bine, toată lumea care a asistat pe la cursuri crede că ştie ce înseamnă Croce. Rămânem mai departe prizonierii acestei atitudini foarte negativiste. Trebuie, într-adevăr, să vedem ce a însemnat Croce în sistemul estetic european şi să vedem de ce G. Călinescu este un critic la nivel european foarte modern. Că el nu a mers mai departe, asta e altă chestiune. Lovinescu însă nu intră în această situaţie întrucît am zis Universitate şi istoria literaturii, cum unde în parte nu intră nici cel mai strălucit elev al lui Eugen Lovinescu, care este Ion Negoiţescu, deşi aceştia, în altă ordine, sînt chiar acei factori care completează şi fac ca aceste mecanisme ale istoriei literaturii române să funcţioneze corect.

Gheorghe CRĂCIUN:
Eu personal mă îndoiesc că intuiţia poate fi transformată într-o metodă raţională. Totuşi, poate sînteţi de acord cu mine că la Călinescu cantitatea de intuiţie este poate mai importantă.

Marin MINCU:
Cît Bergson se face la dumneavoastră în Facultate, stimaţi colegi tineri? Se face Bergson, se face Benedetto Croce?
Care e obiectul literaturii? Dumneavoastră aţi pus o problemă foarte grea şi dificilă. Dacă acest lucru este deja atît de complicat, şi se scriu tomuri întregi şi l-am citat deja pe Marino, care dă cel puţin la nivelul fişelor cele mai bune definiţii în urmărirea evoluţiei conceptului de literatură. Ei bine, trebuie totuşi, cînd discutăm, să fim documentaţi.

AL. CISTELECAN:
Dacă n-ar fi o Istorie încă vie cea a lui Călinescu, nu şi-ar fi scris nici Manolescu Istoria lui anume împotriva acelei viziuni...

Marin MINCU:
Dar nu e deloc împotrivă, d-le Cistelecan. Este exact rezumatul Istoriei lui Călinescu. Vă spun acuma un lucru precis pe care îl şi voi demonstra în scris - este rezumatul Istoriei lui Călinescu, numai că face un act foarte necesar Nicolae Manolescu, adaugă aparatul critic necesar.

AL. CISTELECAN:
Dar nu este numai atît, pentru că acolo, punctual, nu numai în viziunea lui generală, dar şi punctual, Călinescu este contrazis în Istoria lui Manolescu.

Gheorghe CRĂCIUN:
Spuneam că în momentul de faţă nouă ne lipseşte o Istorie a literaturii române făcute la un mod pozitivist, gen Cartojan; ştim Istoria lui, unde se opreşte. E ceea ce ne lipseşte poate cel mai mult. Eu aş vedea trei tipuri de Istorii literare posibile, pentru că - aicea iarăşi probabil că o să intrăm în polemică - acolo unde e vorba de interpretare poate că trecem în alt domeniu. Eu vă spun punctul meu de vedere şi aştept să fiu contrazis. Pe lîngă istoria aceasta pozitivistă, care ar fi o istorie pe biografia autorului şi pe contextul în care el s-a format, pe geneza operei, pe descrierea operei, aş vedea o Istorie literară la nivelul receptării operei - şi Istoria lui Manolescu, parţial, este aşa ceva, deci este o Istorie pragma-critică, însă gîndindu-ne la contextul critic în care opera este receptată.
Şi cel de-al treilea tip de Istorie, şi eu nu mai văd încă unul, ar fi o Istorie a formelor literare, deci să vedem devenirea formelor literare chiar din momentul desprinderii lor de mediul cultural, pentru că în momentul în care vom face o istorie a naraţiunii, a devenirii formei literare în literatura noastră, sigur că trebuie să începem cu Grigore Ureche, dacă nu mai demult. Însă aici, după mine, este punctul cel mai delicat al discuţiei şi al operaţiei: distingerea între cultural şi estetic. Dacă nu reuşim să facem lucrul acesta într-un mod convingător şi bazat pe elemente concrete, deci cîmpul literar să ne ofere argumente, atunci cred că noi vom fi obligaţi să rupem în două ceea ce astăzi pare o istorie a literaturii românilor unitară, deci să avem o istorie cultural-literară pînă la 1830  şi - depinde cum vom discuta aici Istoria ieroglifică şi Ţiganiada, ştim motivaţia acestor opere - şi am avea  şi o istorie (aşa vedea şi Lovinescu treburile, după cum bine ştim) de la paşoptism încoace, care ar putea să fie o istorie cu adevărat estetică şi chiar o istorie a formelor. Asta înseamnă conştientizarea lor. Că ele există la modul acesta intuitiv, că ele sînt schiţate încă de la cronicari încoace, asta-i una, dar conştientizarea unui concept estetic de literatură şi a unei forme literare propriu-zise este un fenomen care nu poate fi depistat înainte de 1800. Şi asta este o problemă - şi în Universitate în momentul de faţă - ce fel de istorie a literaturii române facem, cum reuşim să îi convingem pe studenţii noştri că trebuie să vorbim şi despre Miron Costin şi despre Grigore Ureche şi...

Marin MINCU:
... că toate Istoriile literaturii sînt parţiale şi că trebuie să le studiem ca atare, cu perspectiva parţială, şi să le integrăm, dacă este posibil, unei perspective mai largi.

AL. CISTELECAN:
În orice caz, didactic este obligatoriu să se treacă prin toată această istorie a literaturii.
Dar să ne întoarcem la problema pusă, dacă există un concept de literatură română. Acel concept de literatură română, automat se defineşte implicit şi conceptul de istorie a literaturii române, nu ca metodă.

Marin MINCU:
... sau de istorii ale literaturii române.

AL. CISTELECAN:
Sînt anumite lucruri care se definesc de îndată şi anume periodizarea pe care se întinde istoria literaturii române, care derivă din conceptul de literatură română. Dacă în conceptul literar, permisiv, imperialist care se poartă acuma la noi intră străromâna, slava, protoslava ş.a.m.d., conceptul devine nebulos.

GH. CRĂCIUN:
Manualul de clasa a IX-a, în noul proiect de programă, începe cu Dionisie Exuguul, cu forma literară Imnul. La Conachi, de exemplu, şi la Văcăreşti - că asta este un fel de programă concepută prin istoria formelor şi nu a autorilor - deci Conachi şi Văcăreşti ilustrează „Madrigalul".

AL. CISTELECAN:
Se vede că este mai puternic complexul Iorga în modelul teritoriului literar care se răsfrînge asupra manualelor de liceu decît modelul Călinescu. Modelul Călinescu este foarte restrictiv. În modelul Călinescu zici că Şcoala Ardeleană n-a avut nici o contribuţie literară în afară de Ţiganiada şi ai terminat treaba. Cu modelul Iorga, însă, lucrurile se complică - spirit românesc exprimat în ce? În cuvertură, în limbă slavă, indiferent în ce. Unde se opreşte acest spirit românesc? Nu mai există nici o graniţă.

Marin MINCU:
Iarăşi generalizaţi. Atenţie! G. Călinescu nu vorbeşte de spirit românesc, sintagma lui G. Călinescu este „specific românească".

AL. CISTELECAN:
A lui Iorga.

Marin MINCU:
Nu, că aţi spus că acuma este mai selectat Iorga decît Călinescu.

AL. CISTELECAN:
Pentru licee. De acolo vine conceptul acela de istorie literară care foloseşte străromâna şi slava, pentru că sufletul românesc se poate exprima şi în cusături, spune Iorga. Şi de ce e mai îndreptăţit să se exprime în cusături decît într-un text literar care foloseşte slavona sau greaca sau latina? Şi dacă foloseşte slavona, de ce să nu folosească cu aceeaşi îndreptăţire greaca sau latina? Şi atunci ne ducem înainte şi Ovidiu devine „cu un deget" scriitor de-al nostru, şi dacă devine „cu un deget", de ce să nu devină „cu toate cele zece degete?" Şi dacă el devine cu toate zece, de ce să nu devină toţi clasicii latini...

A. BODIU:
... scriitori români.

Marin MINCU
Însă hai să ne întoarcem din nou la ceea ce zicea dl. Crăciun.

AL. CISTELECAN:
Eu mă întorc aicea şi spun: De unde începe literatura română? Pentru că acela este momentul decisiv care determină şi conceptul de istorie literară. Începe el de la intenţionalitate, înlăuntrul limbii? - că nu-i tot una; nu poate să înceapă de la intenţionalitate şi să folosească altă limbă - intenţionalitatea lierară e înlăuntrul limbii, conştiinţa artificiului e înlăuntrul limbii.
Dar atunci să vorbim de o altă problemă: literatura nu e o disciplină foarte „cuminte"; ea natural, nativ, este imperialistă. Ea o anexează tot felul de alte scrieri scrise sau nu cu intenţii antiliterare, dar, în orice caz, neliterare. Deci conceptul de literatură este şi el în evoluţie; că vedeţi bine că Marino a scris patru şi urmează şi al cincilea volum despre evoluţia conceptului de literatură. Nici unul dintre aceste concepte însă nu operează ca aici.

Marin MINCU:
Nu este nici posibil, pentru că nu problema ce este literatura e esenţială, ci, tot aşa cum G. Călinescu spune, cum este. Şi noi asta facem de fapt, să oferim mai multe posibilităţi de abordare a domeniului: perspectivă istorisită, filologică, sociologică, estetică, critică propriu-zisă, pe urmă textualistă. Şi unde ajungem? Ajungem la un concept foarte larg şi anume acela de intertextualizare culturală care va îngloba probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat şi va cuprinde, cum bine spune Cistelecan, orice obiect care la un moment dat este introdus într-o operă sau un text care a fost cîndva etichetat, nu omologat. Pentru că omologarea vine întotdeauna a posteriori, noi observăm opere, texte care nicicînd nu făceau parte din domeniul literaturii şi care brusc capătă, după noul orizont de receptare, aceste valenţe ale literarităţii. Şi este foarte interesant că e vorba despre un fenomen atît de mobil pe care nu-l putem fixa, ci-l putem doar descrie. Important e cu ce metode îl descriem.

AL. CISTELECAN:
Aicea voiam să ajungem. Vă mulţumesc pentru paranteză. Deci neexistînd nici o posibilitate de a limita literatura nici în anteriorităţi, nici în posteriorităţi sau în prezentul acesta, nu rămîne decît o secţionare arbitrară propriu-zisă: şi atunci depinde de unde începem secţionarea.
Să ne întoarcem cu picioarele pe pămînt. Noi primim primul val de studenţi; studenţii vin din liceu cu un concept de literatură care este de tip „cuier", adică literatura, poezia, hai să zicem , este o idee sau o temă pe care autorul a agăţat trei epitele, două comparaţii, cinci metafore, s-ar mai găsi pe acolo ceva personificări... E deja un lucru demn de admirat dacă există două concepte de cuier: adică unul vertical, „palmier" - atunci cînd e vorba de poezie de instrospecţie şi de o poezie vizionară şi în care se vede verticalizarea acestor haine agăţate acolo, sau cînd e vorba de pastel şi de orice alt fel de „cuier" orizontal. Acesta este materialul livrat spre Universitate. Şi cu ce se întîlneşte acest student? Acest student se întîlneşte cu protoromâna, el se întălneşte în cel mai fericit caz, cu Învăţăturile lui Neagoe şi apoi cu primele texte româneşti din care el trebuie să afle cît farmec are literatura, cîte voluptăţi produce literatura.

Marin MINCU:
Sau cu Scrisoarea lui Neacşu din Braşov.

Alexandru MUŞINA:
Şefii erau din Braşov.

AL. CISTELECAN:
De aceea orice am da afară, tot ne întoarcem la istoria literară. Nu avem istorici literari, de fapt. Iar noi ne plîngem să se predă la noi literatura într-un mod monoton şi probabil... Dacă ar exista istorici literari şi cu un concept definit, propriu anume de istorie literară, el şi-ar preda istoria literaturii conform conceptului lui.

Marin MINCU:
Dl. Moceanu a întrebat de ce nu avem istorici literari. Aceasta e iarăşi o chestiune acută.
Eu aş răspunde foarte vag: nu avem istorici literari pentru că, în esenţă, problema scrierii unei Istorii a literaturii române sau a literaturii în general presupune o anume capacitate. O anumită doctrină estetică, o înzestrare şi de expresie, şi la nivel axiologic. Probabil că în momentul acesta, nu numai în momentul acesta, în diversele momente ale literaturii noastre au lipsit mai mulţi istorici literari şi au apărut din cînd în cînd foarte puţini, de aceea îi şi numărăm pe degetele de la o mînă.
Chestiunea este a metodei, de fapt, şi acest accent vreau să-l pun.
La Oneşti a fost odată propusă această temă: problema istoriei literaturii române. Cred eu am spus că istoria literaturii române nu se mai poate scrie pentru că nimeni nu-şi mai propune nicăieri să scrie chiar, eu ştiu, Istoria literaturii italiene, domeniu pe care îl cunoaşteam, pentru că iată, am spus, ce face Gianfranco Fontini, propune o abordare strictă, foarte specializată a literaturii italiene de la origini pînă în prezent, conform unei anumite paradigme care era foarte dificil de acceptat, paradigmă cu o bază structurală, mai ales lingvistică, foarte precisă: identificarea în evoluţie a unor concordanţe de motive, de forme interne ş.a.m.d.
Dl. Al. Piru, care este totuşi un istoric literar care vine, ştiţi, înainte de cel care a fost invocat aici, dl. Ion Rotaru, a propus o Istorie a literaturii române vechi. În istoria literaturii române nici nu există conceptul de literatură română veche, pe care l-a introdus întîmplător Cartojan, dar cu altă perspectivă. Tot Piru, pe urmă, s-a autocorectat, şi-a zis „literatura română premodernă " şi este corect.
Ei bine, Natalino Satenio există, mi se pare că încă şi astăzi trăieşte. Şi este un istoric literar în sensul totalizant, care include şi aspectul factologic, pozitivist al biografiilor, al anilor de apariţie, al curentelor şi minime judecăţi de valoare integrabile unei viziuni scolastice la nivelul preuniversitar. Ei bine, asemenea „istoric literar" în receptarea critică italiană nici măcar nu este citat, dar este citit - în sensul că în şcoli, în licee, întrucît este foarte facil, este uşor de manevrat şi desigur că dumneavoastră aţi văzut de acuma că manualele care se citesc cel mai bine sînt cele ale unor foşti inspectori de judeţ, sau de sector, din Bucureşti, care sînt dirijaţi în general de d-na Constanţa Bărboi, care era un fel de şef al ideologiei în predarea limbii române; ba chiar şi semnează asemenea manuale şi acestea sînt manualele care sînt cele mai uzitate. Problema pe care ar trebui să ne-o punem, şi cu asta închei, ar fi aceasta, stimaţi colegi, decît să vorbim atîta, de ce nu ne apucăm să scriem măcar fiecare în parte o posibilă Istorie a literaturii române, măcar pe porţiuni: dl. Lefter s-o scrie pe aceea a textualiştilor, dl. Cistelecan s-o scrie pe aceea a domeniului poetic.

Ion Bogdan Lefter:
Vedeţi că deja dumneavoastră aţi remodelat conceptul cu care aţi pornit această intervenţie într-un sens care cred că e mai utilizabil, mai practic. Aţi spus de ce nu avem istorici literari şi în acel prim sens înţelegeaţi prin istorici literari autori de Istorii literare globale; în acest al doilea sens aşa cum aţi spus că nu se apucă nimeni să scrie, din motive de timp, de anvergură sau din alte motive.

Marin MINCU:
Pe motive de lipsă a metodei

Ion Bogdan Lefter:
Exact de lipsă a metodei. Există istorici literari foarte numeroşi şi în cultura română şi în toate culturile, care în epoci mai recente nu prea mai sînt înclinaţi către punere pe hîrtie a unor Istorii globale. Asta nu înseamnă că nu avem istorici literari astăzi în România care să ştie foarte bine şi să ofere texte fundamentale, să spunem despre junimism, despre paşoptism ş.a.m.d.

Marin MINCU:
Eu am vorbit despre Istorii parţiale.  Discuţia a fost chiar aceasta cîndva: mai există conceptul de critică totală, mai putem noi să considerăm că un critic poate să fie un critic total? Acum 25 de ani, la Universitate, unde a fost un colocviu, am spus că nu se mai poate; critica a devenit parţială, fie că ai o porţiune, o metodă, o secţiune.

Ion Bogdan Lefter:
Deci răspunsul este că există istorici literari. Istorici ai literaturii, istorici literari există, Dar cel puţin nici măcar cei care sînt discutaţi ca fiind autori de Istorii literare globale, în speţă Manolescu şi Negoiţescu - nu au scris istorii literare globale. Au scris, cel puţin deocamdată, în cazul lui Negoiţescu nu se mai poate completa Istoria lui, istorie care se opreşte într-un anumit moment şi, de asemenea, Manolescu a dat o Istorie numai pe un anumit segment.

Alexandru MUŞINA:
Am să încerc să fac pe omul din popor şi să aduc în discuţie cîteva lucruri care au fost atinse în treacăt aicea şi peste care s-a trecut. Cred că antevorbitorii mei au făcut analize deosebite, foarte folositoare pentru studenţi.
Însă eu aş insista asupra primului termen şi anume Universitatea şi istoria literaturii române. Şi aicea trebuie să spunem cîteva lucruri care de obicei nu se spun şi anume că Universitatea română e o Universitate de o calitate foarte slabă, ca să nu spun o pacoste, în sensul că ea moşteneşte nu numai structurile de tip rusesc - şi aicea dl. Mincu are dreptate - dar moşteneşte şi o serie întreagă de oameni care lucrează acolo, pentru că nu poţi să faci o Istorie a literaturii române cu oamenii care o făceau înainte şi care au fost promovaţi prin anii '50-'60. Deci structurile şi oamenii Universităţii sînt catastrofale şi dacă se avansează în anumite universităţi din România - unele sînt complet căzute la nivelul anilor '50-'60 - se face datorită faptului că au apărut acolo nişte oameni noi, care gîndesc altfel şi care sînt, majoritatea, fie critici şi istorici literari sau critici literari care funcţionau înainte de '89 în cîmpul literar fie, paradoxal, poeţi, prozatori, eseişti.
Ce mentalitate se exprimă în Universităţi şi în învăţămîntul preuniversitar şi împotriva căruia trebuie luptat şi după metoda d-lui Ion Bogdan Lefter şi după metoda d-lui Mincu, anume atît printr-o comunicare şi o dezvoltare a unei structuri de student care să reacţioneze, nu numai să stea, aşa, pasiv, ca să fie „inseminat" de profesor, dar în acelaşi timp trebuie păstrată şi o anumită rigiditate, dacă vreţi, necesară, pentru că discursul d-lui Bogdan Lefter nu se prea potriveşte contextului nostru. Pentru că noi sîntem în România în situaţia în care sîntem o cultură deculturalizată, unde n-avem mamă, n-avem tată, dar deja ne preocupăm de figura tatălui care este oprimator. Eu cred că trebuie să facem această distincţie. Discursurile maximaliste pot fi întotdeauna interpretate în acest sens.
Haideţi să ne oprim la următorul punct la care vroiam să ajung - este vorba de mentalitatea care domină felul în care este receptată şi făcută istoria literaturii române, inclusiv în Universitate; este una de cultură provincială şi marginală. Toate acuzele care pot fi aduse unei Istorii literare de tip Iorga sau de tip Călinescu este că ele încearcă - şi de-asta, cînd a spus Bogdan Lefter că e vorba de o pacoste, nu e vorba de Istoria literară a lui Călinescu, ci de felul în care este ea utilizată, de felul în care e ea receptată. De ce? Pentru că ea ne acoperă nişte complexe de care vorbea dl. Mircea Martin. Noi sîntem o cultură hipercomplexată şi toate discuţiile nu pot fi aduse pe un teren adevărat pentru că funcţia istoriei literaturii române este şi una, dacă vreţi, consolatoare pentru noi şi pentru studenţi; şi anume ne pare îngrozitor de stresant să spunem că literatura română începe în 1830. De ce să nu înceapă? Mie mi se pare normal. Avem deja mai mult de un secol şi jumătate ca să ne putem permite să facem o Istorie a literaturii române destul de solidă. De aceea istoria literaturii române cum se predă în Universitate - şi cu asta am să închei - este deplasată spre începuturi şi se ajunge „gîfîit" în literatura contemporană, pentru că modelul este cel propus de Călinescu; însă era la 1941. Între timp au mai trecut vreo 56 de ani.

AL. CISTELECAN:
Modelul, aşa cum este, nu e cel călinescian.

Alexandru MUŞINA:
Nu. Structura este.

Marin MINCU:
Judecăţile de valoare sînt preluate de la Călinescu.

Alexandru MUŞINA:
Şi structura este o combinaţie de Călinescu şi Iorga. Dar cred că asta se face şi pentru că vrem să ne protejăm şi nu se realizează o analiză a literaturii române din perspectiva literaturii universale, sau a literaturii europene măcar. Noi trăim ca şi cînd am fi o monadă culturală pentru că ne e frică de confruntare.
Cine ne-ar pune în situaţia de a spune că totuşi Eminescu - trebuie s-o spun şi pe asta - în comparaţie cu romanticii mari este un poet întîrziat.
Deci trebuie regîndită istoria literaturii române cu curajul celor care au totuşi conştiinţa că există valori care trebuiesc repuse în contextul mare, universal. Şi de-abia în clipa aceea studenţii vor fi interesaţi şi nu vor avea acea reacţie de tip cuier - deci e „haina de ploaie" literatura română pe care o pui în cuier şi cînd ieşi afară spui „Dom'le, am şi eu o literatură".

Dezbaterea „Istoria literaturii române şi Universitatea" a avut loc cu ocazia primei ediţii a „Zilelor filologiei braşovene", Braşov, mai 1997.

(Transcrierea de pe banda magnetică - Ana Lupaşcu)