Scriitorul și Universitatea

 

Luca Pițu

Ștefan Cuciureanu ca universitar atipic, auctor prilejual Și Trickster

 

 

Am glăsuit în altă parte, poate chiar în portretul neo-academicios ce-l voi fi însăilat lui Sandu Mușina în La Cafeneaua hermeneutică (ediția a doua, București, Nemira, 1998), cu privire la dez?avantagiile intelectualilor optzeciști - arădani, orădieni, timișoreni, craioveni, bucureșteni, clujeni ori brașovezi - sosiți în cîmpul Universității, Cercetării și Doctoranturii cu remarcabilă întîrziere, însă cu forțe proaspete, energie îmbielșugată, experiență policromă a existenței,  scriiturii, navetei sordide și slujbei precare, dornici să regenereze preanecinstitul cîmp, unde, normalerweise, din Evul de Mijloc, gîndirostiviețuiesc, ele, comunitățile de magiștri și alumni ... și  scientiarum quasi cursores lampada tradunt, pînă și în viziunea înalt parodică, voit postmodernizantă, a romanelor lui David Lodge, de seamă dătătoare pentru zona nord-atlantică a societăților deschise, că pe Bourdieu și al său Homo academicus nu-l mai punem la socoteală. Momentan. Fiindcă momentan nu ne interesează prea mult prin ce peripeții a trecut indestructibila libido sciendi sub regimurile marxiene, nici cît de refractară la creativitate ori conservatoare va fi fost instituția învățămîntului superior pînă pe la jumătatea veacului trecut, față de avangărzile literare și căutările scriitoricești. S-or ocupa de asta alții, mai docți decît mine, trecuți prin campusurile californiene ori echipați cu suvenirul agitațiunilor din Mai 1968.
Apoi, cum o doctrină a solidarității cumetriale și a tranziției Universecurității românești  cătră Universecumetrialitate clădesc impavidamente în Breviarul nebuniilor curente (ediția a doua, Institutul European, Iași, 1998), unde pre mulți îi probozesc pentru modul în care și-au gestionat naveta inesențială între didactica magna, poliția politică, ziarism, nepotism plus angajarea sartriană de partea Sinecdoacei Totalitoante, am să răspund solicitării lui Andrei Bodiu și Intervalului cu un alt portret neo-academic: acela al Profesorului, al regretatului Profesor Ștefan Cuciureanu - italienist, romanist, auctor ocazional, prieten al lui Mihai Ursachi, în relații cu Rosa del Conte și Carlo Tagliavini, pescar irepresibil, beutor cu sete nestinsă <decît de ce peu profond ruisseau, calomnié, la mort> și Trickster într-o accepție nu prea îndepărtată de aceea conferită acestui terminus technicus la Paul Radin, Jung, Kerenyi si Ricketts.
Prin urmare...

1.

Mare trecere aveau la Politehnica Bahluviașiotă poantele, întîmplările, peripețiile, aventurile, isteriile și istoriile cu Moș Căcat, un prof cu voroava foarte verde, foarte scatologică uneori, alteori și obscenă, predător de rezistența materialelor, pare-se. «Asta-i pula, cu asta futem!» i-ar fi replicat el unei inspectoare din Ministerul Învățămîntului ce-i făcea unele observațiuni, ba și cîteva băgări de seamă, în legătură cu laboratorul unde-și adusese studenții.
Întîmplarea de la closetul instituțional îi și mai și. Zice-se că, pauză fiind și la umblătoare ducîndu-se învățătorul nostru de scatologie, dădu peste un lingău, asistent doritor de a se pune bine cu titularul de disciplină, și acela, în vreme ce micționa, foarte obsecvios îl salută, plecăciune mare îi făcu: Moș Căcat, foarte natural, își trecu unealta pișătoare mîinii stîngi, continuînd să execute operația de vidanjare, iar dreapta i-o întinse pentru shake hand fericitului curtezan.
Aventurile lui Ștefan Cuciureanu sînt mai numeroase, multicolore, boeme, trădătoare ale unei inventivități efrenate, universitară și scriitoricească. De ele m-oi ocupa separat, căci el, Italienistul, fu un personagiu special, de care nu poate da încă seama incipientul nostru efort de teoretizare.
Dar revin la subiectul principal spre a mă dumiri care era treaba cu scatologia universitară și, în genere, cu scatologia Epocii de Aur. Se
iveau ca moduri de rezistență la tăvălugul limbii de lemn aceste periodice plonjoane în grosolănie și scabrozități? Ereau stratageme de evitare a responsabilității? Se prezentau ca recăderi în iresponsabilitatea infantilă față cu realul? Semnalau o conștiință vinovată? Cred că în joc intră toate  acestea, mai cu seamă titilatorii dialectului lemnos, gîdilicii de Curte Nouă, se dovedeau ei înșiși mai scatologici în cotidian, ca spre a se purifica, prin scufundări în dejecțiile limbice, de abjecția mentală. Similia similibus curabant, homeopați inconștienți. Știm c㠄a mînca rahat", „a păpa ciuperci" plus alte cîteva expresioare de soiul ăsta designau activitatea discursorilor ideocratici, universitari adunători de cotizații ca Emil Constantinescu, Elvira Sorohan și Liviu Leonte, ori filologi de serviciu în presa literară ca Pompiliu Marcea. De multe ori însă ... le foloseau chiar ei... cu privire la ei înșiși: ca să arate, negreșit, că au distanță față de ceea ce fac sau spun, că posedează o vagă dorință de recunoaștere a demnității umane personale, urme timotice, urme de rușine, ca reacție la cenzura mută a celorlalți. Așa-i,  amice Fukuyama?
Totuși... eu am preferințele mele. Mie îmi sînt dragi doi profi politehnicieni, auctori, în colecția „Lyceum", ai unei cărți despre electrostatică și racheta ionică, în a cărei predoslovie afirmau, relativ la Thales din Milet, că filosof era și au adăugat, într-o paranteză, că astăzi ar fi fost „savant de renume mondial", chestie pentru care or fostără chemați la Secu, pe SeReIrie, și beșteliți cum se cuvine.

COLONELUL BOȚÎRLAN: Nu faceți pe proștii, lasă că știm noi la cine ați aluzionat!
PROFII POLITEHNICI: La cine altul decît la Thales din Milet?
COLONELUL BOȚÎRLAN: Nici noi nu sîntem așa de fraieri, cum se  crede îndeobște, și vedeți-vă de ale voastre.
PROFII POLITEHNICI: Asta am și făcut întotdeauna.
COLONELUL BOȚÎRLAN: Hai, întindeți-o de-aici și să nu mai auzim de voi, că ne supărăm foarte.

Vă fac o mărturisire: pe iștea doi îi prefer tutulor Moșilor Scatologicieni de pe planetă. Uitai totuși să menționez că Titus Raveica însuși, flatulențiosul, erasmicul și vadimicul senator, mare narator de glumițe cacatiene se adeverea în pauzele de la cursurile-i materialist-diabolectice, măcar că nu-și înălțase calul la rang de consul, și ni se plîngea adeseori că Marin Constantin, fostul său asistent, îl respectă mai puțin decît pe vremea cînd, june propagandist ateologic al Universității ieșene, se proțăpea în sex ca păstorul transilvan în bîta viguroasă.

2.

Cuciureanu însă, Ștefan Cuciureanu, el, merită o monografie plurivoluminoasă din cîteva rațiuni clare. Era bun profesionist, cu doctoratul luat în Italia mussoliniană și, ca atare, nerecunoscut pînă în anii șaptezeci. Bucovinean brav, efectuase studii superioare la Universitatea din Cernăuți și, student, în timpul vacanțelor, juca taroc pe saci de fasole cu popa din satul Gălănești ca să-și ajute întrucîtva familia nevoiașă. S-a întrupat în istoria cercetării academicioase ca doct auctor al unui studiu despre semnificația gestemului figant printre popoarele mediteraneene, ca glosator neîntrecut al Divinei Comedii, știutor de greacă și latină, vorbitor al limbilor romanice, neobosit recitator din Vergilius: nepecerizat însă, „declasat", trecut o vreme în cercetare, migrant, bagabont, histrion, clovn al Domnului, nebun-întru-Filologie, Trickster bahluviașiot, rezistînd la tăvălugul totalitont cu astuții zinovieviene, care, ele, presupun marginalizare, bețivănire, frecventare a derbedeilor, a nebunilor, a cinicilor și a oamenilor săraci cu duhul, ca să nu spun simpli.
Se țineau după el securiștii droaie, dar nu se alegeau cu mare lucru, fiindcă omul nostru nu formula nemica limpede împotriva orînduielilor socializde, ci le împuia dovleacul cu lungi pasagii din Eneida sau cu strigături foarte populare, culese pe la nunți rurale și petreceri gospodărești ori confecționate de el însuși. (Vedeți numai De-ar fi omul ca pula/Ar muri și s-ar scula! ce i-am nemurit-o deja în Inseminările Magistrului din Cajvana). Nu cred că-și alesese conștient modul acesta de supraviețuire cît de cît necompromisă. Acționa instinctiv: pentru că prelungea după A Doua Războire Mundială tradiția interbelicoasă a profilor boemi; pentru că era, prin obîrșie, țăran pișicher, foarte ironic, tare miștocizator sub aparențele de ingenuitate; pentru că avea darul, minunatul dar, al pilelilor, al chefurilor, al urinatului în frapiere la Casa Universitarilor, al turneelor nesfîrșite sau al pescuitului în tovărășia maiștrilor de la Nicolina.
Că a perdurat în Epoca Aurului Ceaușiu e totuși un miracol inteligibil. Gesturile lui de contrare se iveau atît de subtile, ori de ambigui, că sicofanții nu știau cum să le ia. La o ședință de lemn ideologic, prezidată de însăși Madam Karpolitrukow și menită a lămuri cestiuni de praxeologie marxiană, a luat cuvînt ridicînd timidamente deștul, ca un școler cuminte, și s-a scuzat că nu poate penetra în miezul lucrurilor deoarece, neparcurgîndu-l pe Karl, nu avea știri prea multe despre doctrina acestuia, dar cunoștea o zicală romană cu theoria sine praxi/sicut rota sine axi. Și... dă-i, și glosează, și vituperează pe ignarii de pun nominativ după prepoziție, pronunînd, boii, sine axis; și dă-i, și propune - cu îngăduința conducătoarei de învățămînt ideocratic - o transpunere ad hoc a precinstitului dicton: Teoria fără praxă/Ca și roata fără axă; apoi, dă-i și argumentează praxă în loc de practică sau de praxis, căci limba ne dă model cu sintaxă, hipoteză, axă, tot de origine grecească, tot terminate în -is la cazul nominativ al singularului feminin.
Haiul era absolut cînd Profesorul Ștefan Cuciureanu juca rolul falsei naivități la perfecțiune. El se adeverea neîntrecut în complimente și elogii cătră secretarii de partid pe regim de trezie, dar devenea incomparabil în a le debita obscenități pe regim nocturn, pe regim bețivorfic. Să ne reamintim numai invitația la supt sexual adresată unui arheolog de serviciu al periodului dejist, mare descoperitor de straturi slave în Moldova și, după Avenimentul Scornimicitor, numai de straturi dacice. „Cum? Cum?" bîiguia șocat Petrescu-Dîmbovița, gagademicianul prezent și pe listele cu „persoane de sprijin" ale județului. „Uite-așa", explica Ștefan Cuciureanu, țuguindu-și buzele uscate și mimînd o felațiune mai reușită decît a Monicăi Lewinsky în Biroul Oval. Cînd îl raportau la Județeana Pecerie, aceea remitea plîngerea Rectorului Todosia. Acesta, rectorele, ce avea nevoie de profesor pentru traducerea din limba renascentistă a lucrărilor lui Luca Pacioli despre contabilitate și în a cărui frapieră, la Casa Universitarilor, Italienistul Nostru se vidanjase de varii ori, rezolva cumva diferendul: dădea el însuși explicații ofensatului, invoca starea de ebrietate a ofensantului, introducea o divagație, antama o perorație. Pe de altă parte, contrastul între Cuciureanul Beat și Cuciureanul Treaz nu apărea ca la Herr Puntila, brechtianul personagiu, însă Bucovineanul Nostru exploata cît putea toleranța mentalităților indo-europene față cu ingurgitatorii divinei beuturi.
Prelungea el, prin crîșmele Dulcelui Tîrg al Bahluviașioților, tradiția epigramatică a lui Păstorel Teodoreanu, dar era mai mare consumator de alcool și de folclor decît acela, decît neuniversitarul teodorean, iar la manipularea textului fără perdea ori a gestemului figant nu aflai altul mai îndrăzneț. Viersurile finale ale propriului său epitaf le recita însoțindu-le de mimeme grozav de adecuate, cu o juițare supremă: Așez pușca-ntr-un căcat/Și... ochesc în celălalt. Neîndoios că-i viza digital pe fraierii de ascultători, cînd nu adăuga și o tifluță, căreia voltairienii îi zic pied de nez.
Farse a perpetrat și de tot feliul, mult mai multe și mult mai carnavalești decît cele implementate la Cluj de profesorul și scriitorul Doru Vartic (de echinoxistă și teatrologică amintire), dacă ar fi să nu le pomenim decît pe aceea cu rahatizarea vîrfului pantofic în scopul de a da periodice replice mute unui guraliv povestitor de ieșiri în streinătate ori pe aceea cu invitarea amicilor bețivi la domiciliul personal și aruncarea cheii pe geam. Ele  trebuie narate separat, intercalate în diversele noastre contribuții tematice la marile reviste ale Tranziției cătră Mileniul al Treilea. Sînt prea multe, sînt prea frumoase, ca să le enumerez cu grăbire, acum.

3.

Revin mereu asupra figurii universitaro-scriitoare a lui Ștefan Cuciureanu din două motive majore:
A. Ilustrează viril unul din cele trei moduri de rezistență la comunismul totalitont configurate de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii.
B. Fu complex cît epocile traversate de gîndirostiviețuirea sa, multilateral dezvoltat, bazat, dign de abordări diagonale: sociologice, filosofice, etice, estetice, lingvistice, patafizice ori științifico-ficționale.
Din păcate, numele lui va cădea în pulverea uitării cîndva și nici un cloțub nu va izbuti să-l fixeze definitiv în memoria societală: doar pilangii - și prieteni apropiați precum Mihai Ursachi, Bădița Ilie, Fănel ori Mișu Vasilescu - își mai amintesc de el, iar studiile-i de specialitate, risipite în publicații prestaliniene, nu au fost încă de nimeni învolumate. Din fericire, nu vor pieri poantele-i: ele vor trece în cîrca altcuiva, și tot așa... căci trebuie să se regrupeze, din considerente memotehnice, în jurul cuiva, să aibe un actant, cum spun greimasienii. Procesul a și început deja la Iași. Actorul istorial, el, se pierde însă pe drum, înecat sub șuperla neglijenței  colective. Vin alți actori, dar se interpretează aceeași dramă, alte voci, aceeași gamă, alte măști, aceeași piesă: știți doar povestea. Așa că mă opresc aici, cu toată reverența pentru memoria tipului ce, nefăcînd pușcărie plus netrăitor în capitală dîmbovițească, nu avu norocul unei glorii orale, al unei glorii țuțeene. Însă acela, Petre Țuțea, îi și dumnealui special. Prin pandaimos și reconvertire ortodoxă îi rezistent de factură soljenițîiană, ba a stat la răcoare mai mult decît Aleksandr Isaievici, iar prin stilul viețuirii - în cafenele ubucureștene și garsonerii minabile - aduce cu dezmoșteniții, cu refractarii, cu marginalizații lui Zinoviev.
E momentul însă de a stopa măisatru-mi paralel. Cuciureaniana și Cuciureaniada își vor urma cursul atfel: mai hîit, mai meandric, mai subteran.

4.

Prevăd reacția de sfîntă indignare a eventualilor mei contradictori, ce-or să-mi reproșeze că admir, fie și indirect, universitarii atipici de altădată, bețivi și pontoși, specializați în vorbitură și travaliu an-amnezic prin cîrciumile cetății, absenți din toate antologiile rușinii colaboraționiste, a-kratici pînă la Dumnezeu, în vreme ce nu mi-s deloc simpatici turiferarii „compromisului creator", la nivel academic și scriitural, în genul unor Paul Cornea, Crohmălniceanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Piru, Tohăneanu, Șerban Cioculescu, Mihai Ralea, Ciopraga, Dima, ca să nu mai pomenesc liota de mărunței din Iași, Cluj, Timișoara ori institutele pedagogice provinciale, care, acum, în poziții de putere universitară, blochează restituirea in integrum a trecutului cultural și academic, nevalidînd bunăoară, la comisiile superioare, tezele unde se analizează prea minuțios pactul cu satanele bolșevicioase. O prevăd și le răspund, pentru a le da satisfacție, că noua formă, tranzientă, de „compromis creator" mi se pare aceea ilustrată strălucit de Manolescul Televizual și Politicianist. Acesta, în loc să formeze oameni de acțiune civică și specialiști, grație doctoratului și înțeleptelor consilieri, dă impresia, într-o emisiune cu titlul hiperkitsch, de a face reclamă la pamperși, chiar dacă numai pentru a-și fortifica imaginea electorală și bugetul casnic. Où sont les formateurs, où sont les maitres penseurs, où sont les sages d'antan? întreba-vor unii, nebunii și hunii? Unde să hie: la tembelizor, nu în spațiul lor de drept, în spațiul lor tradițional, autonom și critic, la Alma Mater și în publicațiile profesionale.
Și dacă totuși va trebui să-i căutăm în alte zone, încă necunoscute, de akrație, marginalitate și creativitate?