Am glăsuit în altă parte, poate chiar în portretul neo-academicios ce-l
voi fi însăilat lui Sandu Mușina în La Cafeneaua hermeneutică (ediția a
doua, București, Nemira, 1998), cu privire la dez?avantagiile intelectualilor
optzeciști - arădani, orădieni, timișoreni, craioveni, bucureșteni, clujeni
ori brașovezi - sosiți în cîmpul Universității, Cercetării și Doctoranturii
cu remarcabilă întîrziere, însă cu forțe proaspete, energie îmbielșugată,
experiență policromă a existenței, scriiturii, navetei sordide și
slujbei precare, dornici să regenereze preanecinstitul cîmp, unde, normalerweise,
din Evul de Mijloc, gîndirostiviețuiesc, ele, comunitățile de magiștri
și alumni ... și scientiarum quasi cursores lampada tradunt, pînă
și în viziunea înalt parodică, voit postmodernizantă, a romanelor lui David
Lodge, de seamă dătătoare pentru zona nord-atlantică a societăților deschise,
că pe Bourdieu și al său Homo academicus nu-l mai punem la socoteală. Momentan.
Fiindcă momentan nu ne interesează prea mult prin ce peripeții a trecut
indestructibila libido sciendi sub regimurile marxiene, nici cît de refractară
la creativitate ori conservatoare va fi fost instituția învățămîntului
superior pînă pe la jumătatea veacului trecut, față de avangărzile literare
și căutările scriitoricești. S-or ocupa de asta alții, mai docți decît
mine, trecuți prin campusurile californiene ori echipați cu suvenirul agitațiunilor
din Mai 1968.
Apoi, cum o doctrină a solidarității cumetriale și a tranziției Universecurității
românești cătră Universecumetrialitate clădesc impavidamente în Breviarul
nebuniilor curente (ediția a doua, Institutul European, Iași, 1998), unde
pre mulți îi probozesc pentru modul în care și-au gestionat naveta inesențială
între didactica magna, poliția politică, ziarism, nepotism plus angajarea
sartriană de partea Sinecdoacei Totalitoante, am să răspund solicitării
lui Andrei Bodiu și Intervalului cu un alt portret neo-academic: acela
al Profesorului, al regretatului Profesor Ștefan Cuciureanu - italienist,
romanist, auctor ocazional, prieten al lui Mihai Ursachi, în relații cu
Rosa del Conte și Carlo Tagliavini, pescar irepresibil, beutor cu sete
nestinsă <decît de ce peu profond ruisseau, calomnié, la mort> și Trickster
într-o accepție nu prea îndepărtată de aceea conferită acestui terminus
technicus la Paul Radin, Jung, Kerenyi si Ricketts.
Prin urmare...
1.
Mare trecere aveau la Politehnica Bahluviașiotă poantele, întîmplările,
peripețiile, aventurile, isteriile și istoriile cu Moș Căcat, un prof cu
voroava foarte verde, foarte scatologică uneori, alteori și obscenă, predător
de rezistența materialelor, pare-se. «Asta-i pula, cu asta futem!» i-ar
fi replicat el unei inspectoare din Ministerul Învățămîntului ce-i făcea
unele observațiuni, ba și cîteva băgări de seamă, în legătură cu laboratorul
unde-și adusese studenții.
Întîmplarea de la closetul instituțional îi și mai și. Zice-se că,
pauză fiind și la umblătoare ducîndu-se învățătorul nostru de scatologie,
dădu peste un lingău, asistent doritor de a se pune bine cu titularul de
disciplină, și acela, în vreme ce micționa, foarte obsecvios îl salută,
plecăciune mare îi făcu: Moș Căcat, foarte natural, își trecu unealta pișătoare
mîinii stîngi, continuînd să execute operația de vidanjare, iar dreapta
i-o întinse pentru shake hand fericitului curtezan.
Aventurile lui Ștefan Cuciureanu sînt mai numeroase, multicolore, boeme,
trădătoare ale unei inventivități efrenate, universitară și scriitoricească.
De ele m-oi ocupa separat, căci el, Italienistul, fu un personagiu special,
de care nu poate da încă seama incipientul nostru efort de teoretizare.
Dar revin la subiectul principal spre a mă dumiri care era treaba cu
scatologia universitară și, în genere, cu scatologia Epocii de Aur. Se
iveau ca moduri de rezistență la tăvălugul limbii de lemn aceste periodice
plonjoane în grosolănie și scabrozități? Ereau stratageme de evitare a
responsabilității? Se prezentau ca recăderi în iresponsabilitatea infantilă
față cu realul? Semnalau o conștiință vinovată? Cred că în joc intră toate
acestea, mai cu seamă titilatorii dialectului lemnos, gîdilicii de Curte
Nouă, se dovedeau ei înșiși mai scatologici în cotidian, ca spre a se purifica,
prin scufundări în dejecțiile limbice, de abjecția mentală. Similia similibus
curabant, homeopați inconștienți. Știm că a mînca rahat", a păpa ciuperci"
plus alte cîteva expresioare de soiul ăsta designau activitatea discursorilor
ideocratici, universitari adunători de cotizații ca Emil Constantinescu,
Elvira Sorohan și Liviu Leonte, ori filologi de serviciu în presa literară
ca Pompiliu Marcea. De multe ori însă ... le foloseau chiar ei... cu privire
la ei înșiși: ca să arate, negreșit, că au distanță față de ceea ce fac
sau spun, că posedează o vagă dorință de recunoaștere a demnității umane
personale, urme timotice, urme de rușine, ca reacție la cenzura mută a
celorlalți. Așa-i, amice Fukuyama?
Totuși... eu am preferințele mele. Mie îmi sînt dragi doi profi politehnicieni,
auctori, în colecția Lyceum", ai unei cărți despre electrostatică și racheta
ionică, în a cărei predoslovie afirmau, relativ la Thales din Milet, că
filosof era și au adăugat, într-o paranteză, că astăzi ar fi fost savant
de renume mondial", chestie pentru care or fostără chemați la Secu, pe
SeReIrie, și beșteliți cum se cuvine.
COLONELUL BOȚÎRLAN: Nu faceți pe proștii, lasă că știm noi la cine ați
aluzionat!
PROFII POLITEHNICI: La cine altul decît la Thales din Milet?
COLONELUL BOȚÎRLAN: Nici noi nu sîntem așa de fraieri, cum se
crede îndeobște, și vedeți-vă de ale voastre.
PROFII POLITEHNICI: Asta am și făcut întotdeauna.
COLONELUL BOȚÎRLAN: Hai, întindeți-o de-aici și să nu mai auzim de
voi, că ne supărăm foarte.
Vă fac o mărturisire: pe iștea doi îi prefer tutulor Moșilor Scatologicieni de pe planetă. Uitai totuși să menționez că Titus Raveica însuși, flatulențiosul, erasmicul și vadimicul senator, mare narator de glumițe cacatiene se adeverea în pauzele de la cursurile-i materialist-diabolectice, măcar că nu-și înălțase calul la rang de consul, și ni se plîngea adeseori că Marin Constantin, fostul său asistent, îl respectă mai puțin decît pe vremea cînd, june propagandist ateologic al Universității ieșene, se proțăpea în sex ca păstorul transilvan în bîta viguroasă.
2.
Cuciureanu însă, Ștefan Cuciureanu, el, merită o monografie plurivoluminoasă
din cîteva rațiuni clare. Era bun profesionist, cu doctoratul luat în Italia
mussoliniană și, ca atare, nerecunoscut pînă în anii șaptezeci. Bucovinean
brav, efectuase studii superioare la Universitatea din Cernăuți și, student,
în timpul vacanțelor, juca taroc pe saci de fasole cu popa din satul Gălănești
ca să-și ajute întrucîtva familia nevoiașă. S-a întrupat în istoria cercetării
academicioase ca doct auctor al unui studiu despre semnificația gestemului
figant printre popoarele mediteraneene, ca glosator neîntrecut al Divinei
Comedii, știutor de greacă și latină, vorbitor al limbilor romanice, neobosit
recitator din Vergilius: nepecerizat însă, declasat", trecut o vreme în
cercetare, migrant, bagabont, histrion, clovn al Domnului, nebun-întru-Filologie,
Trickster bahluviașiot, rezistînd la tăvălugul totalitont cu astuții zinovieviene,
care, ele, presupun marginalizare, bețivănire, frecventare a derbedeilor,
a nebunilor, a cinicilor și a oamenilor săraci cu duhul, ca să nu spun
simpli.
Se țineau după el securiștii droaie, dar nu se alegeau cu mare lucru,
fiindcă omul nostru nu formula nemica limpede împotriva orînduielilor socializde,
ci le împuia dovleacul cu lungi pasagii din Eneida sau cu strigături foarte
populare, culese pe la nunți rurale și petreceri gospodărești ori confecționate
de el însuși. (Vedeți numai De-ar fi omul ca pula/Ar muri și s-ar scula!
ce i-am nemurit-o deja în Inseminările Magistrului din Cajvana). Nu cred
că-și alesese conștient modul acesta de supraviețuire cît de cît necompromisă.
Acționa instinctiv: pentru că prelungea după A Doua Războire Mundială tradiția
interbelicoasă a profilor boemi; pentru că era, prin obîrșie, țăran pișicher,
foarte ironic, tare miștocizator sub aparențele de ingenuitate; pentru
că avea darul, minunatul dar, al pilelilor, al chefurilor, al urinatului
în frapiere la Casa Universitarilor, al turneelor nesfîrșite sau al pescuitului
în tovărășia maiștrilor de la Nicolina.
Că a perdurat în Epoca Aurului Ceaușiu e totuși un miracol inteligibil.
Gesturile lui de contrare se iveau atît de subtile, ori de ambigui, că
sicofanții nu știau cum să le ia. La o ședință de lemn ideologic, prezidată
de însăși Madam Karpolitrukow și menită a lămuri cestiuni de praxeologie
marxiană, a luat cuvînt ridicînd timidamente deștul, ca un școler cuminte,
și s-a scuzat că nu poate penetra în miezul lucrurilor deoarece, neparcurgîndu-l
pe Karl, nu avea știri prea multe despre doctrina acestuia, dar cunoștea
o zicală romană cu theoria sine praxi/sicut rota sine axi. Și... dă-i,
și glosează, și vituperează pe ignarii de pun nominativ după prepoziție,
pronunînd, boii, sine axis; și dă-i, și propune - cu îngăduința conducătoarei
de învățămînt ideocratic - o transpunere ad hoc a precinstitului dicton:
Teoria fără praxă/Ca și roata fără axă; apoi, dă-i și argumentează praxă
în loc de practică sau de praxis, căci limba ne dă model cu sintaxă, hipoteză,
axă, tot de origine grecească, tot terminate în -is la cazul nominativ
al singularului feminin.
Haiul era absolut cînd Profesorul Ștefan Cuciureanu juca rolul falsei
naivități la perfecțiune. El se adeverea neîntrecut în complimente și elogii
cătră secretarii de partid pe regim de trezie, dar devenea incomparabil
în a le debita obscenități pe regim nocturn, pe regim bețivorfic. Să ne
reamintim numai invitația la supt sexual adresată unui arheolog de serviciu
al periodului dejist, mare descoperitor de straturi slave în Moldova și,
după Avenimentul Scornimicitor, numai de straturi dacice. Cum? Cum?" bîiguia
șocat Petrescu-Dîmbovița, gagademicianul prezent și pe listele cu persoane
de sprijin" ale județului. Uite-așa", explica Ștefan Cuciureanu, țuguindu-și
buzele uscate și mimînd o felațiune mai reușită decît a Monicăi Lewinsky
în Biroul Oval. Cînd îl raportau la Județeana Pecerie, aceea remitea plîngerea
Rectorului Todosia. Acesta, rectorele, ce avea nevoie de profesor pentru
traducerea din limba renascentistă a lucrărilor lui Luca Pacioli despre
contabilitate și în a cărui frapieră, la Casa Universitarilor, Italienistul
Nostru se vidanjase de varii ori, rezolva cumva diferendul: dădea el însuși
explicații ofensatului, invoca starea de ebrietate a ofensantului, introducea
o divagație, antama o perorație. Pe de altă parte, contrastul între Cuciureanul
Beat și Cuciureanul Treaz nu apărea ca la Herr Puntila, brechtianul personagiu,
însă Bucovineanul Nostru exploata cît putea toleranța mentalităților indo-europene
față cu ingurgitatorii divinei beuturi.
Prelungea el, prin crîșmele Dulcelui Tîrg al Bahluviașioților, tradiția
epigramatică a lui Păstorel Teodoreanu, dar era mai mare consumator de
alcool și de folclor decît acela, decît neuniversitarul teodorean, iar
la manipularea textului fără perdea ori a gestemului figant nu aflai altul
mai îndrăzneț. Viersurile finale ale propriului său epitaf le recita însoțindu-le
de mimeme grozav de adecuate, cu o juițare supremă: Așez pușca-ntr-un căcat/Și...
ochesc în celălalt. Neîndoios că-i viza digital pe fraierii de ascultători,
cînd nu adăuga și o tifluță, căreia voltairienii îi zic pied de nez.
Farse a perpetrat și de tot feliul, mult mai multe și mult mai carnavalești
decît cele implementate la Cluj de profesorul și scriitorul Doru Vartic
(de echinoxistă și teatrologică amintire), dacă ar fi să nu le pomenim
decît pe aceea cu rahatizarea vîrfului pantofic în scopul de a da periodice
replice mute unui guraliv povestitor de ieșiri în streinătate ori pe aceea
cu invitarea amicilor bețivi la domiciliul personal și aruncarea cheii
pe geam. Ele trebuie narate separat, intercalate în diversele noastre
contribuții tematice la marile reviste ale Tranziției cătră Mileniul al
Treilea. Sînt prea multe, sînt prea frumoase, ca să le enumerez cu grăbire,
acum.
3.
Revin mereu asupra figurii universitaro-scriitoare a lui Ștefan Cuciureanu
din două motive majore:
A. Ilustrează viril unul din cele trei moduri de rezistență la comunismul
totalitont configurate de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii.
B. Fu complex cît epocile traversate de gîndirostiviețuirea sa, multilateral
dezvoltat, bazat, dign de abordări diagonale: sociologice, filosofice,
etice, estetice, lingvistice, patafizice ori științifico-ficționale.
Din păcate, numele lui va cădea în pulverea uitării cîndva și nici
un cloțub nu va izbuti să-l fixeze definitiv în memoria societală: doar
pilangii - și prieteni apropiați precum Mihai Ursachi, Bădița Ilie, Fănel
ori Mișu Vasilescu - își mai amintesc de el, iar studiile-i de specialitate,
risipite în publicații prestaliniene, nu au fost încă de nimeni învolumate.
Din fericire, nu vor pieri poantele-i: ele vor trece în cîrca altcuiva,
și tot așa... căci trebuie să se regrupeze, din considerente memotehnice,
în jurul cuiva, să aibe un actant, cum spun greimasienii. Procesul a și
început deja la Iași. Actorul istorial, el, se pierde însă pe drum, înecat
sub șuperla neglijenței colective. Vin alți actori, dar se interpretează
aceeași dramă, alte voci, aceeași gamă, alte măști, aceeași piesă: știți
doar povestea. Așa că mă opresc aici, cu toată reverența pentru memoria
tipului ce, nefăcînd pușcărie plus netrăitor în capitală dîmbovițească,
nu avu norocul unei glorii orale, al unei glorii țuțeene. Însă acela, Petre
Țuțea, îi și dumnealui special. Prin pandaimos și reconvertire ortodoxă
îi rezistent de factură soljenițîiană, ba a stat la răcoare mai mult decît
Aleksandr Isaievici, iar prin stilul viețuirii - în cafenele ubucureștene
și garsonerii minabile - aduce cu dezmoșteniții, cu refractarii, cu marginalizații
lui Zinoviev.
E momentul însă de a stopa măisatru-mi paralel. Cuciureaniana și Cuciureaniada
își vor urma cursul atfel: mai hîit, mai meandric, mai subteran.
4.
Prevăd reacția de sfîntă indignare a eventualilor mei contradictori,
ce-or să-mi reproșeze că admir, fie și indirect, universitarii atipici
de altădată, bețivi și pontoși, specializați în vorbitură și travaliu an-amnezic
prin cîrciumile cetății, absenți din toate antologiile rușinii colaboraționiste,
a-kratici pînă la Dumnezeu, în vreme ce nu mi-s deloc simpatici turiferarii
compromisului creator", la nivel academic și scriitural, în genul unor
Paul Cornea, Crohmălniceanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Piru, Tohăneanu,
Șerban Cioculescu, Mihai Ralea, Ciopraga, Dima, ca să nu mai pomenesc liota
de mărunței din Iași, Cluj, Timișoara ori institutele pedagogice provinciale,
care, acum, în poziții de putere universitară, blochează restituirea in
integrum a trecutului cultural și academic, nevalidînd bunăoară, la comisiile
superioare, tezele unde se analizează prea minuțios pactul cu satanele
bolșevicioase. O prevăd și le răspund, pentru a le da satisfacție, că noua
formă, tranzientă, de compromis creator" mi se pare aceea ilustrată strălucit
de Manolescul Televizual și Politicianist. Acesta, în loc să formeze oameni
de acțiune civică și specialiști, grație doctoratului și înțeleptelor consilieri,
dă impresia, într-o emisiune cu titlul hiperkitsch, de a face reclamă la
pamperși, chiar dacă numai pentru a-și fortifica imaginea electorală și
bugetul casnic. Où sont les formateurs, où sont les maitres penseurs, où
sont les sages d'antan? întreba-vor unii, nebunii și hunii? Unde să hie:
la tembelizor, nu în spațiul lor de drept, în spațiul lor tradițional,
autonom și critic, la Alma Mater și în publicațiile profesionale.
Și dacă totuși va trebui să-i căutăm în alte zone, încă necunoscute,
de akrație, marginalitate și creativitate?