Scriitorul şi Universitatea

Cristian Munteanu

Suprapuneri Şi ipostaze

În care se pleacă de la o neînţelegere

Îmi aduc aminte că eram pe culoar, în faţa amfiteatrului Bălcescu din Literele bucureştene, după cursul lui Nicolae Manolescu de la anul IV. Pe feţele unora dintre studenţi şi studente se aşternuse o nedumerire admirativă care, mai apoi, după alte cursuri, avea să se adîncească. Era prima dată - deşi, repet, ajunşi în anul patru de facultate - cînd se întîlneau cu un alt fel de discurs critic în afara celui tradiţional/tradiţionalist al istoriei literare punctiforme, evenimenţiale.
Îmi amintesc, de asemenea, că după cursul din săptămîna care a urmat, cînd foile rămăseseră din nou albe, „ideile" refuzînd să se lase transformate în notiţe conştiincioase, nedumerirea s-a agravat şi s-a transformat în indignare. Una dintre colegele mele, zecistă, „a verbalizat" gîndul mai multora: „Dar cînd o să înceapă să vorbească şi despre literatură?" Întrebarea venea după un curs în care ni se vorbise - dar în alt mod decît de obicei, deosebire fundamentală! - în exclusivitate despre cum ar trebui să fie discursul critic actual: în primul rînd critic cu adevărat, apoi democratic, pluralist şi tolerant.
Indignarea ingenuă a colegei mele era într-un fel (în felul ei) justificată: nu auzise nici o dată de apariţie, nici un an, nu i se dăduse nici o bibliografie obligatorie şi nu fusese „comentată" nici o carte; „democratic", „pluralist", toate acestea sunau cunoscut, dar în alte contexte. „Suprema inutilitate" (Arta, Literatura) era contaminată de elemente prea puţin boeme.
 Cum să-i explici însă unei studente eminente, de elită (în facultate chiar există un supliment al unui cotidian de mare tiraj, supliment cu pretenţii declarat elitiste; pe prima pagină a primului număr scria citeţ „Elitele de astăzi pentru elitele de mîine" şi se punea problema olimpiadelor internaţionale şi a copiilor supradotaţi, cu alte cuvinte conştiinţa elitei există; orgoliul ne umflă de mici), că spiritul critic nu este monopolizat de artă; că democraţia reprezintă dreptul de a privi cu neîncredere (deci critic, la nevoie chiar acuzator) pe oricine are orice fel de putere asupra ta?! Pur şi simplu nu poţi, mai ales dacă în persoana profesorului de la catedră ea îl recunoaşte pe omul politic.
Suprapunerea aceasta, atît de frecventă în universităţile de peste tot, poate isca bănuiala că şi discursurile ajung în cele din urmă să se contopească sau să se înlocuiască, măcar temporar. De fapt, ele se discreditează reciproc. Aceasta pentru că democraţia nu este digerată încă la nivel de mentalitate, dar şi din cauză că domeniul literar este considerat autonom şi suficient sieşi; eu cred că înainte de toate nu există o receptare tolerantă şi deschisă a însuşi discursului critic şi aceasta este adevărata problemă.

În care se constată lipsuri şi anchilozări

Universitatea, ca instanţă de legitimare, este conservatoare şi elitistă. Ţine la „literatura mare". În consecinţă, ea practică un control riguros „la frontieră" şi un „regim vamal" protecţionist. Deschiderea graniţelor ar însemna lărgirea reală a conceptului de literatură, adică includerea în curriculum-ul universitar a „genurilor minore" (plebee, de consum): literatura SF, benzile desenate, romanele poliţiste şi de aventuri, romanele erotice etc. Dar aceasta presupune şi acceptarea unor „neaveniţi" în spaţiul universitar, dominat la noi de critici şi istorici literari.
Deocamdată, cursurile  puţinilor specialişti pe care îi avem în aceste domenii sînt privite ca simple curiozităţi sau excentrităţi. Cît despre scriitorii care practică genul, aceştia nu au avut niciodată şansa de a ţine un curs de creative writing în faţa unor eventuali studenţi interesaţi. (La noi nu există instituţia scriitorului invitat la facultate să ţină curs; arta nu e techné, e talent, inspiraţie). Paraliteratura nu este un obiect de studiu, ci, în cel mai bun caz, un termen de comparaţie folosit pentru parfumul său exotic.
Dacă suprapunerea scriitor/profesor practic nu există în ceea ce priveşte genurile marginale, nici pentru reprezentanţii „literaturii cu nume bun" ea nu este o regulă. Rarele „accidente", sclipitoare într-adevăr, sînt totuşi fatal izolate, deşi congenerice. Cînd spun asta mă gîndesc la reprezentanţii generaţiei '80. Însuşi postmodernismul universitar pare că a pierdut din flexibilitate; a început să anchilozeze, să semene cu o formă superioară de mondenitate. Poate şi dintr-un - paradoxal sau este ironia soartei? - exces de seriozitate. Vorba lui Hesse: „Seriozitatea, tinere, este o chestiune de timp; nu pot să-ţi dezvălui decît că ea provine dintr-o supraestimare a timpului". Trăim sub zodia postmodernismului, care, mai devreme sau mai tîrziu, se va sfîrşi, va deveni rezidual.

În care scriitorul se cam dă în spectacol

Scriitorul - indiferent de generaţia din care face parte, de şcoală, de renume etc. - este acceptat numai în spaţiile universitare informale (cenaclu, cafenea literară), deci cu statut nu de personaj firesc al locului, ci de invitat (autoritate/instanţă de legitimare în cazul cenaclului sau partener de dialog cu public în cafenea). Publicul capătă astfel caracter accidental, ecletic, cum se întîmplă la tot felul de lansări de carte sau conferinţe; nu mai există publicul constant, conştiincios şi avid format din studenţii care audiază un curs. Statutul acesta al publicului este foarte important şi relevant în primul rînd pentru felul în care de la scriitorul pătruns în spaţiul universitar se aşteaptă nu o prelegere pe săptămînă, ci un one man show cu doza necesară de senzaţional. Scriitorul în ipostază spectaculară poate avea farmec şi savoare; dar pentru a avea şi eficienţă - cum să o numesc? - didactică, el trebuie să fie „titularizat", trebuie să fie lăsat să îşi asume ipostaza profesorală. Instituţia trebuie să devină mai permeabilă. Am zis.