Scriitorul şi Universitatea

Viorel Marineasa

CULOARUL ASEPTIC

Scriitorii pierd întruna teren. Opera se distanţează de ei în chip drastic şi miraculos. Nu numai prin aceea că până şi lecturile fidele rămân nişte minunate aproximări. Ci, mai ales, prin intrarea literaturii, pe diferite paliere, în maşina de instituţionalizat.
Puneam undeva un personaj să spună cam aşa: „Vorbiţi cu pătrundere despre Poe, Baudelaire, Eminescu, Esenin, o întreagă şleahtă de băutori, de murdăroşi. Dacă dincolo de convenţia cărţilor v-aţi izbi nas în nas cu ei, nu v-ar pica bine, mâinile voastre delicate şi totuşi puhave şi-ar croi drumul cu grijă". Deplângeam, prin acelaşi intermediar, faptul că exegetul şi-ar fi pierdut starea de graţie (în raport cu opera) şi simte nevoia s-o mimeze prin acumulări culturale. Judecată (concomitent) severă şi simplistă, eclatare naivă împotriva clişeelor interpretării prin clişeul frondei ... Deci se regăsea în acel personaj o parte din nemulţumirea mea faţă de atitudinea mărginită şi, în acelaşi timp, îngâmfată a cercetătorului, a unui anumit tip de universitar, ce-şi creează un culoar aseptic pentru a se apropia de scriitor şi de lucrarea sa. (Să nu ne aşteptăm doar la o respingere a mediilor insolite; acestea pot fi neutralizate prin literaturizare. Însă cu nişte limite: „Eşti un născocitor. Toţi aceşti Kuvalda ai dumitale sunt născociţi", parcă iar reproşa lui Gorki marele Tolstoi, el însuşi învinuit de contemporani că „luptă împotriva bunului simţ al vremii sale". Până şi urzeala îţi poate face figuri: „căruţaşi mărunţi meseriaşi şi personal/ ... îmi place să-i văd să le ascult sintaxa/ umezită pe buzele încreţite de băutură", notează fochistul Ion Monoran. Şi chiar dacă aplauzele criticii survin, autorul face mofturi: „Eşti consacrat de marii maeştrii de ceremonii. /.../ Ce nas fin,  ce coincidenţă de voinţă şi de destin! În asta să stea oare valoarea, nu în opere?" - Cesare Pavese, Meseria de a trăi.) Marcam astfel acumularea unor tensiuni: discipolul, consumându-şi în gol propria criză de creştere, se distanţează de standardizările dascălului, având sentimentul obscur că trebuie să existe/să fie inventate alte strategii de lectură. („A face critică literară nu înseamnă a institui formule - plăcute celor ce vor să se instruiască repede, să ştie despre ce e vorba ca să-şi economisească energia înţelegerii -, ci exact contrariul, a le detrona; a institui în locul lor domnia complexităţii şi a explicaţiilor infinite." -Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii.
Dacă în anii studenţiei aş fi avut acces la el, probabil că exclamam împreună cu Georges Poulet (şi aşa s-ar fi atenuat şi acea iritare faţă de cei care-şi fac opera în marginea operei altora):
„Opera se trăieşte în mine. Într-un anumit sens, ea se gândeşte, ba chiar se semnifică în mine. /.../ Ocuparea conştiinţei mele de către celălalt (celălalt constituit de operă) nu implică vreo privare totală de conştiinţă, căreia i-aş cădea victimă. Totul se petrece, dimpotrivă, ca şi cum, din clipa în care mă aflu «posedat» de lectură, aş începe să împart folosirea conştiinţei mele cu această fiinţă pe care am încercat s-o definesc şi care este subiectul conştient ascuns în inima operei." (Fenomenologia conştiinţei critice)
În lipsa acestor corespondenţe, prea fragilul candidat într-ale literaturii îşi va fi luat tălpăşiţa ca să dispară definitiv „în producţie", lăsând în urma sa o semnificativă undă de tăcere.
Trebuie să recunosc că, astăzi, citesc unele pagini de interpretare cu o plăcere la fel de pregnantă ca şi în cazul scrierilor la care se referă. Ceea ce odinioară părea să paraziteze este acum mai degrabă imbricat. Totuşi, nişte nedumeriri persistă atunci când e vorba de inserţia socială a celui ce produce literatură. Observa de curând Daniel Vighi: „... în mediile universitare filologice nu este acceptată creaţia în proză sau poezia ca argument al preocupărilor ştiinţifice în acele curricula. /.../ Or, o creaţie valabilă artistic, care nu este mimetică, presupune implicit şi o interpretare a literaturii /.../ Când scrii literatură, scrii de fapt şi despre literatură." (Literatura şi ideea, „22", nr. 10/1997)
Aşa stând lucrurile, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, de pildă, şi-ar fi luat de mult doctoratul în poezie.
   *
Scăpat de pe băncile liceului, îmi făcusem destule iluzii cu facultatea. Dar aceasta s-a dovedit, în multe privinţe, o prelungire a şcolii medii. Aş fi nedrept dacă n-aş recunoaşte că m-am ales cu destule lucruri bune, dar, una peste alta, am răsuflat uşurat când s-a isprăvit. Alt miraj, altă ratare: crezusem că mă pot izola undeva la ţară, ca să trăiesc, să scriu, să citesc. N-a fost aşa, pentru că te lua valul şi pentru că a trăi era o altă socoteală, deci altfel trebuia scris şi nu ştiai încă dacă merita să reţii ceva din duhul intrigăraiurilor dăscăleşti, din interminabilele, sterilele, aducătoare de nebunie consilii şi cercuri pedagogice; din frumoasa mizerie, din irepetabilul frig, din epopeea cu hrana procurată, călătorită, împărţită, dumicată.
Aici ar fi loc pentru motivul tractoristului. Era unul dement, asigurând, pe arătură, în două remorci dejghinate, un transport apocaliptic pentru practica la I.A.S. a şcolarilor de-a patra şi de-a cincea. Şi încă un tractorist, beat tot timpul, specializat în târâtul cârdului de cadre didactice la sediul de comună pentru ceremonialul cretin al învăţământului politic, unde se înfiinţa răcnind şi primarul incomplet şcolarizat. Şi, iarăşi, nu trebuie sărit peste câteva prietenii; peste discuţiile cu săteanul filozof, dar cam confuz, convertit în (cel de al treilea) tractorist având stomacul în piuneze şi rinichii dislocaţi; peste imaginea copiilor rupţi în cur, dar deştepţi; peste revelaţia unui sat bănăţean interbelic, cu ţărani compunând gazete ori cărţi şi întreţinând cluburi rudolfsteineriste.
Parcă se mai potolise scârba de oraş şi de mediile universitare. Un concurs la Casa Studenţilor din Timişoara. Mi-au dat în grijă cenaclurile literare. A fost o şansă. N-am devenit un vătaf, ci mi-am aflat, cu derogare, generaţia.
Şi iată-mă devenit acum, la bătrâneţe, universitar şi luptând cu sentimentul imposturii, al inutilităţii. Drept e că nici nu vei fi iertat. Dacă predai la şcoala de ziarişti, ţi s-ar putea reproşa că, deşi ai scris câteva cărţi ce recurg la diverse genuri publicistice, n-ai compilat nimic pentru a-ţi aduna numele pe-o carte de meta-jurnalistică. Nu mai prea contează nici faptul că i-ai împins pe destui a deprinde să scrie la tot felul de gazete, reviste, suplimente, foi şi foiţe.
Va trebui să te gândeşti serios ce vrei să (mai) fii: prozator sau eseist sau universitar sau toate la un loc. Să vedem ce urmează.