Scriitorul şi Universitatea

Ion Bogdan Lefter

În Universitate ca şi în pagina scrisă...

Scriitor. Predau la Universitate. Universitatea Bucureşti. Facultatea de Litere. Un şir de relaţii: scris-vorbit, singurătate-spaţiu social, creativitate-predare, literatură-şcoală et caetera, et caetera. Profesoratul ca opţiune/ meserie/ datorie/ rol/ joc şi - iarăşi - aşa mai departe. Profesoratul ca discurs. Cunoaştere şi comunicare. Ştiinţă de carte şi participare umană/ sentimentală. Ştiinţă de carte şi improvizaţie/ reactivitate/ prezenţă de spirit/ fantezie/ joc. Căutare-găsire. Profesoratul ca descoperire/ sprijin/ creştere/formare. Profesoratul ca vîrstă, ca experienţă de viaţă, ca spaţiu de reflecţie. Paternalism şi/ sau parteneriat. Împreună cu alţii. Plural. Plural şi/ sau singular. Interioritate-exterioritate, sine-alteritate. Simultaneism: confruntare cu ceilalţi şi privire în oglindă, dialog şi dialog interior. Libertate, entuziasm, emoţie, vertij. Simpatie, prietenie, colegialitate, complicitate (bună, vreau să zic!). Şi profesoratul ca acţiune intelectuală/culturală/literară. Ca scriitură vorbită. Fiinţă/ limbaj/ explorare/ experiment/confesiune. Autoscopie. Căutare de sine. Exprimare de sine. Joc.
Opresc enumeraţia, poate prea sofisticată, cu teama de a nu cădea în declamaţiuni patetice. Profilactic, am repetat cuvîntul joc. Vezi şi improvizaţie, fantezie, libertate, prietenie şi celelalte din serie. Altfel spus, nu mă gîndesc nici o clipă la Universitate ca topos mitizat, academic, învăluit într-un silenţiu monahal şi lugubru, nici la profesorat ca misie, ca oficiere, ca poză austeră, savantă, severă. Dacă scriu - totuşi - numele Universităţii cu majusculă, o fac doar ca formă de respect simplu, fără fasoane, faţă de o instituţie venerabilă şi faţă de rolul ei în dinamica istoriei socio-culturale.

Dar ea, Universitatea, nu mai este astăzi ce-a fost. Nu - Doamne fereşte! - în sensul unei decadenţe, ci al evoluţiei fireşti. Atunci cînd destinul lor traversează epocile, formele culturale tradiţionale - în cazul nostru o instituţie, instituţiile în genere - se adaptează continuu, se metamorfozează în funcţie de mereu noile contexte în care sînt active şi pe care, la rîndul lor, le influenţează.
Din acest punct de vedere, Universitatea românească traversează o perioadă foarte interesantă a istoriei ei, o perioadă în care un val de transformări în ritm accelerat compensează retardările acumulate în deceniile trecute. Nu înseamnă că atunci nu s-au făcut şi lucruri bune. Profesori excepţionali şi studenţi excepţionali au continuat să predea şi să înveţe. În spaţiul academic au fost păstrate ori (re)construite ierarhii de valori profesionale şi morale autentice. Ele s-au dovedit - dacă nu întotdeauna, în orice caz de multe ori - rezistente în faţa presiunilor ideologiei oficiale a regimului comunist, care făcuse din obedienţa politică principalul criteriu de apreciere socială. Dar instituţia universităţii n-a putut evolua liber, nu s-a putut remodela în acord cu mutaţiile de psihologie, de mentalitate, de viziune care, mai ales în zonele cele mai emancipate ale elitelor intelectuale şi creative, se produceau în sens "sincronist" şi la noi, chiar şi sub o dictatură dură, simultan sau cu mici decalaje faţă de cele înregistrate în Occident. N-am avut în România, cum s-a-ntîmplat acolo, un 1968 studenţesc, un moment exploziv, de răvăşire totală, de dinamitare a structurilor osificate ale Universităţii tradiţionale. Ceva a fost şi la noi, dar la scară mică: o mişcare revendicativă importantă pentru firava istorie a protestelor politice tolerate de regimul comunist, dar fără impact asupra instituţiei Universităţii ca atare. Ea a continuat să funcţioneze în inerţia unor tipare depăşite. Le leapădă astăzi - ziceam - în ritm accelerat.
E cazul să precizez că, reducînd istoria învăţămîntului academic la ceea ce mă interesează aici, am în vedere doar două modele instituţionale mari: Universitatea tradiţională, sobră etc., şi Universitatea occidentală postbelică, eliberată de rigorile celei dintîi. Instalarea regimului comunist după cel de-al doilea război mondial a blocat pentru aproape o jumătate de secol evoluţia către al doilea model. Mai rău, ca în întreaga Europă Centrală, căzută sub dominaţia Uniunii Sovietice, Universităţii româneşti i-au fost impuse formule experimentate în deceniile interbelice la Moscova: discipline noi şi discipline interzise, accent pe învăţămîntul politic (pentru "îndoctrinare") şi pe cel tehnic (pentru "industrializare"), structuri modificate ale programelor de studiu, bibliografii ideologizate şi aşa mai departe, plus "profesori de partid" care să aplice"reforma"preconizată. Unele sechele se mai întîlnesc şi astăzi.
În condiţiile de atunci, a menţine cît mai mult din profilul vechii Universităţi, cea tradiţională, a fost obiectivul maxim posibil al comunităţii academice. Ea s-a refugiat în trecut pentru a se feri de prezentul opresiv. Inerţia ei a însemnat refuzul aplicării integrale a proiectului sovietic/comunist. Menţinerea "pozei" sobre, antebelice a profesorului universitar, îmbrăcat în costume închise, întotdeauna cu cravată, protocolar în limbaj, oarecum rupt de realitate, izolat în ştiinţa lui înaltă, inaccesibilă activiştilor de partid, a fost o strategie de protecţie şi de supravieţuire. Ea a convenit şi regimului, care s-a temut mai mult de nonconformismele unor noi reforme în spirit occidental decît de perpetuarea unui model tot "burghez", dar învechit, osificat, uşor de controlat. O dovadă e şi faptul că autorităţile s-au opus tot mai ferm înnoirii personalului didactic de-a lungul anilor '80, astfel încît în rîndurile "formatorilor" să nu fie infuzat "sînge proaspăt". Aşa s-a ajuns ca - luînd exemple din Facultatea în care predau astăzi - cei mai tineri asistenţi de literatură să fie în decembrie 1989 reputaţii Florin Manolescu şi Silviu Angelescu. Primul avea aproape 47 de ani, al doilea - aproape 45!
Între timp, în lumea largă lucrurile evoluaseră mult. În consecinţă, retardarea Universităţii româneşti se agravase. Decalajul se adîncise catastrofal. Demnitatea academică s-a menţinut cu greu sub ploaia umilinţelor politizării şi în condiţiile greu suportabile de criză la care se ajunsese la sfîrşitul anilor '80: spaţii insuficiente şi subdotate, achiziţii mai mult (adică mai rău!) decît precare în biblioteci, condiţii insalubre de lucru, delabrare, căldură insuficientă sau deloc pe timpul iernii, întreruperi de curent şi tot ce se mai întîmpla în societatea românească decretată de regimul comunist "multilateral dezvoltată", aflată în marş "triumfal" către "cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres".
De această Universitate ne-am despărţit după 1989, construind mai departe cu pornire de la părţile ei bune şi eliminîndu-le pe cele cangrenate. Atît cît s-a putut deocamdată, mai rapid uneori, dar şi mai încet, după cum au vrut şi au putut unii-alţii, după cum au sprijinit sau au îngreunat procesul, între curaj, exuberanţă, risc - pe de o parte - şi - pe de alta - comoditate, spaimă, obtuzitate. Cu privirea înspre democraţiile occidentale, doritori de dialog, de integrare în comunitatea academică internaţională sau - dimpotrivă - ostili înnoirii, localişti, patrioţi. Deschidere şi închidere. Inteligenţă şi prostie. Ca-n viaţă.

Am intrat în Facultatea de Litere în urma primului concurs pentru posturi de asistenţi care s-a organizat la Catedra de istorie a literaturii române după circa un deceniu şi jumătate de interdicţie. Era în primăvara lui 1990. Pe cele patru locuri scoase la bătaie, am fost atunci declaraţi admişi Mircea Cărtărescu, Liviu Papadima, Cristian Moraru şi eu. Tineri toţi, dar... mai copţi, niciunul nefiind absolvent foarte recent: Cărtărescu terminase în 1980, Papadima şi cu mine în 1981 (doar că eu la engleză), iar Moraru în 1984.
Cu mediul universitar păstrasem legături şi de-a lungul anilor '80. Îi preţuiam pe foştii noştri profesori. Ne alăturasem acelora dintre ei care, în Facultate şi în afara ei, duceau grelele "bătălii" literare împotriva culturii propagandistice şi a imposturii agresive (de obicei îngemănate). Acum era - însă - altceva: alt aer, alte atitudini, alte perspective. Studenţii ne-au primit cu mare entuziasm. Unii dintre ei, care scriau şi începuseră să publice, ne erau deja prieteni literari. Săli pline, seminare ţinute în marile amfiteatre. Nu lipseau "auditorii liberi", veniţi de la alte serii sau de la alţi ani sau chiar din afara Universităţii. Teme noi, abordări noi, analize de autori, opere, momente literare care nu se predau înainte. Mai tîrziu - cursuri despre postmodernism, despre modele culturale. Oarecum în sensul "studiilor culturale" de peste Ocean. De-atunci, în anii care au urmat, au continuat să vină la Litere asistenţi şi preparatori tineri, încît astăzi ei compun cam o jumătate - cred - din totalul profesorilor. Au apărut secţii noi: bibliologie şi ştiinţa informării, biblioteconomie, comunicare şi relaţii publice, studii europene. Materia s-a reîmpărţit pe două trepte (anii I-II şi III-IV). Cursurile au fost cuantificate pe puncte şi au intrat în sistemul creditelor transferabile. Ponderea opţionalelor a crescut mult, permiţînd parcurgerea unor trasee de studiu foarte diverse. S-a introdus masteratul, anul postgradual şi predoctoral. Şi aşa mai departe. Universitatea are acum o altă filozofie, alte proiecte, altă structură, mulţi profesori noi şi - fireşte - alţi studenţi. Pe scurt: un nou metabolism.
Sînt şi dezamăgiri: reflexe care refuză să dispară, tendinţe de repliere "în stil vechi" în spatele noilor structuri, ceea ce le pune în pericolul de a rămîne "forme fără fond", şi mai ales bani puţini, o sărăcie în faţa căreia reformele rapide se blochează. Materialmente vorbind, progresele faţă de stadiul de delabrare în care se ajunsese în 1989 sînt minime.
Dar Universitatea are acum un nou metabolism. O lasă în urmă pe cea a epocii comuniste. Universitatea merge mai departe.

Aşa a fost să fie: s-a-ntîmplat ca, în viaţa mea profesională, să mă mişc în multe şi diferite medii. Fie înainte de 1989, fie după, fie şi-şi, am scris literatură în aproape toate genurile, am făcut jurnalistică, mai întîi culturală, apoi, în anii '90, şi politică, am predat în învăţămîntul general, am colaborat cu profesori, scriitori, redactori de reviste, editori, tipografi, am făcut turnee de lecturi şi conferinţe, tot în anii '90 am călătorit, am participat la dezbateri internaţionale, am predat în străinătate, am condus o editură, o asociaţie de scriitori, un post de radio, am avut de-a face cu ziarişti, politicieni, diplomaţi - şi încă, şi încă.
N-am înşirat atît de multe ocupaţiuni decît pentru a face mai elocventă declaraţia care urmează: aceea că nicăieri nu m-am simţit mai bine decît în Universitatea de după 1989. Şi asta pentru că aici regăseşti mai toate calităţile mediilor intelectuale şi lipsesc mai toate defectele lor.
Căci ce este - în fond - Universitatea? În acest punct al însemnărilor mele, aş defini-o ca pe o imagine în mic a unei lumi mai bune. Nu neapărat una perfectă, ca în vechile utopii, dar una în multe privinţe preferabilă celei mari. Cu care seamănă îndeajuns pentru a permite omologia: Universitatea e un fel de mic stat în stat, redus la scară. Are o "constituţie", botezată chartă. Are un "preşedinte" ales: rectorul. Are un "parlament", care poartă numele camerei superioare a legislativului de la scara mare a societăţilor democratice: senatul. Are "primari", aleşi şi ei: decanii. Sub ei, ca "viceprimari" - prodecanii. "Consiliile locale" se numesc tot consilii (ale facultăţilor). Şi comparaţia poate fi dusă pînă la ultimele detalii. Diferenţa majoră dintre statul mare şi această "republică" a educaţiei înalte o dau "cetăţenii" celei din urmă: ei sînt selectaţi, declaraţi "admişi" doar în urma unor concursuri de care trec numai cei mai buni; şi sînt tineri.
Aceste două caracteristici fac din ei un fel de umanitate aparte. Aleşi fiind, ei, studenţii, compun o "masă socială" cu un nivel ridicat de înzestrare şi de acumulări. Către sfîrşitul anilor de studiu universitar, dacă nu chiar de la început, sînt deja formaţi sau aproape formaţi intelectualmente, deja profesionalizaţi sau în curs de profesionalizare. Au citit cărţile fundamentale sau le citesc chiar acum. Se clarifică, îşi construiesc personalitatea, capătă siguranţă, devin sub ochii tăi parteneri de dialog, colegi, prieteni. Iar faptul că sînt tineri îi plasează în acel interval de vîrstă în care, în pragul maturităţii, lipsa de experienţă înseamnă şi şansa de a nu fi fost încă erodaţi, înrăiţi, maculaţi, atraşi în ceea ce am putea numi mîzga urîtă a vieţii. Înainte de a ieşi în lumea adultă, "pe piaţa muncii", studenţii n-au "descoperit" încă toate mizeriile pe care oamenii şi le pot face unii altora, orgoliile şi meschinăriile, gîndirea vulgară şi interesată. Nu idealizez: există şi în Universitate competiţie, ambiţii, răutăţi, cruzimi mai mari sau mai mici, învingători şi învinşi, abuzuri şi victime. Dar e o lume oricum mai calmă, mai "naivă", mai "pură", mai bună decît oricare alt mediu socio-profesional pe care l-am întîlnit pînă acum.
Cadrul favorizează şi el evitarea lucrurilor mai puţin plăcute de care altfel nu scapi în viaţă: pentru că studenţii vin la Universitate doar pentru orele de curs, adică pentru acumulări profesionale şi pentru dialog. Mai sînt biblioteca şi eventualele alte lucruri în complement agreabil faţă de învăţătura propriu-zisă: conferinţe şi dezbateri speciale, cenacluri, cafenelele studenţeşti. Restul se consumă în lumea din afara Universităţii şi nu mai ţine de ea. Din păcate sau din fericire, nici profesorii nu întîrzie aici mult peste orele lor de predare. Spaţiile insuficiente fac să nu avem deloc birouri, ca în lumea civilizată. Pînă şi încăperile care trec drept sedii ale diverselor catedre sînt folosite pentru cursuri şi seminare, ca şi sălile de consiliu. Practic, în afară de secretariate şi de birourile decanilor, nu mai ai unde să zăboveşti în clădire. Doar la bibliotecă sau în cafenea. Ne vedem - deci - puţin între noi. Între altele, relaţiile sumare înseamnă şi stări conflictuale rare. Atmosferă bună, deci! Esenţiale rămîn orele cu studenţii.
În cel mai plăcut mediu intelectual din cîte există pe lume.

Las pentru altă dată multele lucruri pe care abia de-aici încolo le-aş avea de spus. Despre cum arată efectiv întîlnirile mele cu studenţii. Despre ce le predau. Despre cum le predau. Despre comunicare, parteneriat, simpatie, prietenie, colegialitate şi celelalte pe care le-am pomenit. Despre ce şi cum în "cel mai plăcut mediu". Despre Cafeneaua Critică pe care am inventat-o în subsolul Literelor bucureştene şi pe care o voi relua - cred - la primăvară. Despre Litere Nouă, revista pe care o fac de cîţiva ani cu studenţii mei. Despre alte întîlniri, alte forme de dialog. Şi despre ce va mai fi să fie... Două teme mai vreau - totuşi - să dezvolt în ultimele secvenţe ale acestui text. Prima apare în enumeraţia de la început: profesoratul ca formă de acţiune intelectuală/ culturală/ literară. A doua e legată de o anume atitudine pe care am întîlnit-o în ultima vreme şi pe care voi a o combate.
     Iată:

Respect foarte mult meseria asta. O banalitate de neocolit: e o meserie frumoasă. Alta: e o meserie grea. Profesorii minunaţi de care am avut parte ca elev şi student n-au fost puţini. Nu-i voi uita niciodată. O socotesc aici şi pe învăţătoarea mea, o doamnă severă şi bună pe nume Maria Pretorian.
Apoi, îi respect foarte mult pe profesorii care sînt doar profesori. De pildă, pe colegii mei de la Litere. Deşi e greu de spus ce înseamnă doar: fiindcă definiţia cea mai la îndemînă, aceea care vorbeşte despre procesul de predare-învăţare, se rezumă - de fapt - la descrierea unei situaţii, a unei relaţii instituţionalizate, a unei forme, fără să îi prezinte substanţa. Alţii fac ceva anume
într-un domeniu şi se poate spune cu oarecare precizie ce, pe cînd meseria noastră e domeniul însuşi. Obişnuita diferenţă dintre profesiune şi ocupaţie, dintre acumularea teoretică pe care o presupune prima şi aplicarea practică a celei de-a doua dispare. Profesiune se zice că au toţi oamenii (minus copiii, evident, dar vor avea şi ei!; cît despre maturii care n-au acumulat nici o competenţă profesională, ei sînt excepţii sociale, tratate ca atare). În realitate, marea majoritate "uită" aproape tot ce au învăţat teoretic şi utilizează numai ce le este necesar în ocupaţia lor concretă. Doar în cazul profesorilor ocupaţia este chiar profesiunea lor. Ei practică - aşa-zicînd - o teorie!
Însă altceva vroiam să spun. Îi respect pe ceilalţi, dar pentru mine profesoratul e o formă de a fi scriitor. La fel şi restul lucrurilor pe care le-am făcut, le fac şi le voi mai face. Pentru că, la fel ca munca la catedră, şi meseria cuvintelor este - dar într-un sens încă mai larg - o profesiune şi nu o ocupaţie. Un mod de a fi. Eşti scriitor nu doar pentru că faci versuri sau romane sau eseuri, ci pentru că ai o anumită înţelegere a vieţii, a textului şi a relaţiei dintre ele. O viziune. O filozofie. O perspectivă din care priveşti totul.
Orice aş face fac - atunci - ca scriitor, chiar dacă în aparenţă, conform nomenclatoarelor de meserii, sînt ba una, ba alta. Îmi place să practic lucruri diferite pentru că ceea ce am de exprimat e altceva decît în cazul ocupaţiilor "obişnuite", în care regula jocului e focalizarea asupra a ceea ce faci sau produci în "ramura" respectivă. Risc simplitatea acestui enunţ general (şi care nu exclude sofisticarea detaliilor): oamenii cu alte meserii sînt obligaţi de logica specializării profesionale să fie unilaterali la serviciu. Ei îşi regăsesc multilateralitea abia în viaţa privată. Dar meseria de scriitor presupune tocmai transcrierea acestei complexităţi reprimate în celelalte cazuri.
Totul e important, nimic nu trebuie să rămînă pe dinafară.
Ca să revin la temă, asta vroiam să spun: că nu mă consider un scriitor care e şi profesor, ci un scriitor care e scriitor şi cînd scrie, şi cînd predă, ca şi atunci cînd face jurnalistică, politică sau dialog cultural, cînd călătoreşte etc. etc.
(Adaug în paranteză că - mai mult decît atît - văd o sinonimie între a fi scriitor şi a fi critic literar. Pentru că, pentru mine, a fi critic înseamnă a fi scriitor şi a te exprima prin cît mai multe forme de discurs şi de acţiune, deschizînd acolada personalităţii pînă ajunge să le cuprindă pe toate. Dar asta e altă poveste...)

În sfîrşit, cîteva cuvinte despre ce am observat în ultima vreme la o serie de colegi ai noştri care, ca şi mine, au intrat în Universitate după 1989. S-a-ntîmplat la fel în toată ţara: după ce mulţi ani oamenii tineri n-au putut veni la catedră din cauza blocajului impus de regimul comunist, uşile s-au deschis în anii '90. Poeţi, prozatori, critici şi eseişti tineri sau relativ tineri au populat treptat secţiile de filologie, de limbi şi literaturi străine, uneori şi de ştiinţe sociale sau jurnalistică. Un nou început. Predau, scriu cursuri, îşi pregătesc doctoratele. Au pornit cu mult elan. Studenţii i-au primit pe toţi cu entuziasm. Au adus un spirit nou. Şi acum... acum întîlnesc o tendinţă, o înclinaţie, poate că o modă care-i face pe unii dintre colegii noştri să se declare obosiţi. Elanurile li s-au domolit. După flux - refluxul. Le-a ajuns. Şi urmează adaosul faţă de care vreau să reacţionez: Universitatea nu le mai place pentru că le-ar dăuna ca scriitori, le-ar limita experienţa de viaţă, le-ar toci percepţiile, le-ar "plafona" creativitatea.
Sînt în dezacord vehement! Ştiu că orice lucru nou plictiseşte cînd devine vechi. Ştiu că sînt oameni şi oameni, structuri şi structuri, şi că pot realmente să existe cazuri de "anti-talente" în materie, de persoane care "nu pot să predea", de fiinţe retractile sau prea emotive sau prea boeme pentru a suporta ŕ la longue sălile de curs. Dacă vor fi printre colaboratorii la acest număr al Intervalului colegi care susţin ceea ce eu resping, le acord - aşadar - circumstanţe atenuante. Poate că au dreptatea lor. Dar mai ştiu şi că bîntuie la noi o - într-adevăr - modă a negativismelor, a defetismelor, a văicărelii: e de bon-ton să spui că nimic nu e bine, nimic nu-ţi place, te-ai săturat, eşti epuizat, ai vrea altceva... De astă-dată, nu e în regulă: pentru că punerea în opoziţie a profesoratului universitar şi a profesiunii scriitoriceşti e - pur şi simplu - o gafă! Într-o altă formă, ea reia desuetul mit romantic al creativităţii, care presupunea că ar exista o contradicţie între artist şi intelectual, între patos şi raţiune, între inimă şi creier. Aşa ceva nu mai ţine în postmodernitate! Sau ţine de mentalităţi depăşite. A căzut demult în ridicol ideea că scrii poeme din pură inspiraţie, pentru că
aşa-ţi vin, aşa ţi le "dictează" talentul sau divinitatea. Artistul trebuie să fie un intelectual şi trebuie să-şi gîndească strategiile creative în mai multe planuri.
N-are nici un motiv de principiu (doar cele de structură personală) să nu poată preda. Şi nu depinde de genul pe care-l practici. Nu trebuie să fii neapărat critic şi istoric literar pentru ca să fii profesor în Universitatea de astăzi.
Prin alte părţi, poeţii sau romancierii nu se jenează să fie angajaţi la catedră. Nu obosesc, nu li se tocesc simţurile, nu le scade potenţa scripturală. A reflecta asupra literaturii şi a o face nu pot fi ocupaţii contradictorii. Să fii specialist în domeniu fără să scrii tu însuţi e posibil, dar invers - categoric nu! (vorbind tot timpul - fireşte - despre scriitorii adevăraţi, nu despre veleitari şi troglodiţi)...
Oare cine dintre colaboratorii acestui Interval se va declara sătul de Universitate?!