Scriitorul și Universitatea

Adrian Lăcătuș

Universitarul Și literatura


„Ah! Eu nu mai pot să citesc literatură. Nu știu... După atîția ani de teorie cunosc toate structurile, toate schemele narative, le recunosc în orice roman... " O confesiune, pe jumătate orgolioasă, pe jumătate nostalgică a unei studente - dintre cele mai bune -  urmînd cursurile unui „masterat" de literatură modernă la o facultate de litere („cu tradiție"!) de la noi. Specialistul precoce, o persoană de-abia trecută de douăzeci de ani căreia ceva (pentru a nu anticipa) i-a anulat simțul estetic și curiozitatea „naturală", vitală, gratuită. O tinerețe deteriorată, căreia i-a fost extirpat organul receptării directe, imediate a unui act creator. În cazuri mai fericite, cum este acesta, sensibilitatea estetică nu a fost complet reprimată ci a fost transferată în afara experienței literaturii: subiectul a început să-și cultive preocupările pentru arta plastică. Aceasta este una dintre formele prin care parcurgerea traseului prin universitate scoate în mod precoce tinerii din rîndurile publicului (ideal!) al literaturii. Mai există multe altele. La aceeași boală organisme diferite răspund diferit. Găsim pe aici tînărul bătrîn, cenușiu, replică fidelă realizată chiar și la nivelul gesturilor, inflexiunilor vocii, îmbrăcămintei - a venerabililor profesori. Senzația de bătrînețe și tristă, iluzorie înțelepciune pe care o dă chipul ridat al puiului de cimpanzeu. Tînărul bătrîn care studiază literele este bolnăvicios de pudic: costumul său cenușiu, auster se încheie la toți nasturii, îi ascunde și anulează trupul, costumul său mental, aparent mai exuberant, vine cu interdicția de a frecventa diverse locuri, umede și fierbinți unde ar putea fi expus la radianta nuditate a literaturii. Într-un astfel de mediu universitar (cu tradiție și cu tot ceea ce se formează în jurul acesteia) tinerii studioși (elita lor, urmînd „studii aprofundate" de literatură) nu se întreabă niciodată unul pe celălalt „ce mai citești?" ci întotdeauna „pe ce (mai) lucrezi?" Este un fel de muncă permanentă, weberiano-protestantă care te ferește de ispitele (plăcerile, pericolele) lecturii directe. Pentru că în subtextul acestei întrebări există și altele, neformulate, poate neconștientizate, precum: „cu ce lucrezi? cu ce instrumente, ce echipament protector îmbraci? ce ecran de protecție ți-ai pus ca să nu orbești sau să nu te arzi?" Pentru că dacă ai avea asemenea accidente s-ar putea să te lași de meserie.
Dar lucrurile nu sînt atît de simple și pentru că studiul literelor, de multă vreme și peste tot (în forme diferite, mai reușite sau, ca la noi, mai caricaturale) imită științele. Studiul universitar și postuniversitar al literaturii capătă un mare grad de formalizare birocratică și, ceea ce este mai important, el este condiționat de o pretenție obstinată la rigoare metodologică, teoretică și de aparat. „Literele" universitare intră sub dominația unui mecanism avîndu-și fundamentele în pozitivismul și scientismul secolului trecut și aspiră (deși momentul cînd această aspirație era mărturisită a trecut și a fost uitat) la condiția unei Wissenschaft exacte. Urmărind o astfel de logică lucrînd în spațiul nostru universitar consacrat („cu tradiție") văd la o primă privire cîteva direcții clare: prejudecata valorii celor mai recente descoperiri teoretice (sau, mai bine zis, a celor mai recent accesibile) și conceperea traseului universitar (repet că îl vizez pe cel de specialitate filologică) ca pe o evoluție de la simplu la complex, unde literatura propriu-zisă reprezintă punctul zero, simplu, brut, iar teoriile (fie vă vizează cîmpul literar sau aparțin altor științe umane, dar nu numai) reprezintă dimensiunea complexă și situată în vîrful ierarhiei create de această logică. Desigur, mediul autohton, cu o cultură academică precară sau devastată (și) de metehnele vechiului regim (avem aici o figură academică exponențială, „de renume mondial") nu are de ce să fie consecvent pe toate planurile propriului său program. Astfel, deși „studiile aprofundate" postuniversitare sînt plasate în punctul superior pe axa de care vorbeam (simplu/literatură - complex/teorie), această poziție nu exclude descurajarea celui ce ar intenționa să le urmeze. Descurajare venind din cel puțin două direcții: pe de o parte, minimul efort al profesorului, prestația jalnică a belferului (funcționează aici ambele sensuri ale cuvîntului, propriu și figurat) universitar și, pe de altă parte, marginalizarea sau chiar excluderea (în unele universități) masterandului în domeniul facilităților necesare condiției sale (cazare, burse, reduceri de transport etc.)
Revenind la problema literaturii, aruncată cu dispreț în subsolul igrasios al edificiului învățămîntului superior și al cercetării (post)universitare de specialitate, trebuie spus că accentul pe care „funcționarii" etajelor superioare îl pun pe metadiscursul teoretic poate avea, din punct de vedere formativ, educațional, urmări cel puțin bizare. Pentru că, și pe fondul unui sistem de educație vizînd dobîndirea „culturii generale" falimentar (liceul), inflația metadiscursului în facultățile de litere își creează micii ei monștri care nu știu de Pound, Bulgakov, Pessoa, Kavafis sau Musil, știu vreo două clișee despre Sade și unul despre trubaduri, dar cunosc bibliografii extinse de naratologie, hermeneutică, psihanaliză. Această preferință pentru știință și tehnică nu duce doar la ignorarea literaturii, dar și la un anumit dispreț față de aceasta și la formarea unei imunități și insensibilități estetice. Literatura devine un teren, tocmai bun de construit pe el în care, de la sine, vîrfurile se tocesc, excelența este domesticită iar valorile incerte sînt tolerate pentru că atenția este concentrată în altă parte. Aceleași tehnici - tot mai științificizate - ale comentariului sînt aplicate și clasicilor și contemporanilor. Iar „lentilele" teoretice se schimbă, la nivelul grupurilor universitare, oarecum arbitrar, după sistemul modei, a cărei esență este caracterul efemer. Astfel, timp de cîteva sezoane, batalionul de elită al unei facultăți a deținut arsenalul psihanalizei și a cercetat cu sîrg dimensiunile freudiene și jungiene ale poeziei și prozei arătînd cît sînt de limitate primele și cît de profunde cele din urmă. Acum manevrele au încetat, totul s-a stins. (Poate pînă la descoperirea lui Lacan.)
Munca aceasta uneori febrilă din rîndurile celor mai buni din facultăți este (cu excepția recentă a unui grup din Universitatea din Timișoara implicat în proiectul „A treia Europă"), cum am mai spus, pe jumătate în glumă, weberiano-protestantă pentru că se lucrează de dragul lucrului însuși, nu pentru a face ceva, fără finalitate. (Mai degrabă poate pentru a te feri de ceva.)
Dar universitarul nostru nu este doar o figură austeră, de puritan. În mediul său el este adesea un exuberant, în împărăția examenelor, referatelor și doctoratelor el este împăratul. Este posesorul celui mai bine croit costum în care dansează neîncetat în fața publicului său. Dacă îi cere acestuia părerea în legătură cu dansul sau cu costumul său, o face doar retoric. Pentru că nu trebuie nici măcar să spui că împăratul e gol ci doar că hainei sale îi atîrnă o ață ca zîmbetele să se lase și că cazi în eternă dizgrație. Loc pe care îl meriți dacă tu, din public, ai negat perfecțiunea costumului, tu care, în plus, umbli mereu în pantaloni scurți.
Aristocratul aceste este însă, înainte de toate, un funcționar, un lucrător. El e depozitarul celor mai recente descoperiri teoretice pe care le conspectează și le compilează cu grijă (într-un spirit vechi, pozitivist), le mai confundă, le mai echivalează pe cele ce sînt contradictorii iar în sfîrșit le aplică literaturii, interpretează prin ele literatura. Operația este floare la ureche atunci cînd măsori un lucru atît de simplu cu un instrument atît de complex, de sofisticat. Deși poate că obiectul nu e atît de simplu și poate că uneori mai trebuie aruncat un ochi pe manualul cu instrucțiunile de folosire ale instrumentului care, probabil, a fost conceput pentru o cu totul altă destinație.
Cu toate că, scos din mediul său, împăratul nostru universitar devine un personaj modest, prestigiul lui, chiar și în rîndurile reprezentanților literaturii vii, este mare (aceștia solicitîndu-i recomandări, prefețe, prezentări etc.; plus faptul că universitarul este nelipsit din juriile diverselor concursuri, tîrguri, saloane de carte). Scriitorul și literatura vie sînt în general docili în relația lor cu universitatea și universitarii. Există o dorință de mediere explicativă și evaluativă, de interpunere între noi și original (creație), dorință pe care o încearcă însuși creatorul. Un poet important, invitat odată în universitate, la o întîlnire cu studenții, a ținut un fel de curs de teoria literaturii, vorbind foarte abstract și general despre condiția operei etc. și pătrînd tăcerea (poate wittgensteinian) asupra practicii și experienței sale de scriitor, adică asupra lucrurilor ce ar fi putut fi originale. Deci el a găsit mai potrivit să imite modelul universitarului.
Există astăzi, după părerea mea, și la noi o literatură (a studenților, dar nu numai) ce are un caracter „universitar", e scris pentru orizontul universitarilor, structurată pe nivelurile pe care le acoperă comentariile și analizele universitare. Toate acestea fiind forme ale docilității de care vorbeam și ale dominației criticii și teoriei asupra literaturii; ale dominației bizantine sau alexandrine, cum vreți, a comentariului. Literatura română contemporană pătrunsă în universități sau îmbrățișată aici este redusă la secțiuni favorabile comentariului universitar, în consonanță cu jargonul critico-teoretic: Mircea Cărtărescu (scriitor „literar", „teoretic", glosator, exegetic, autoreferențial, artificial, „semiotic" etc.), prozatorii (numiți) „textualiști" și interpretați doar pe această cale deja prea bătătorită. Acestea au fost, poate, animalele literare cel mai ușor de comesticit de către marele dresor, criticul jurnalistico-universitar.
Ceea ce se urmărește, ca tendință generală, este evitarea întîlnirii directe cu prezența derutantă, ambiguă a literaturii brute. Iar figura cea mai apreciată devine cea a celui capabil să medieze cît mai multe zone, să secularizeze misterul, nebuloasa creației, și care poate să ofere lucruri clare, încheiate. Nu contează cît sînt de sofisticate, trebuie doar să fie coerente (sau să pară astfel). În cele literare acest personaj este universitarul (mai ales în varianta lui tînără, liberală, agilă, gata oricînd să integreze orice enunț individual și particular într-unul general, cunoscut și bine delimitat, gata oricînd să explice). Avem nevoie de el deoarece, cum deja au spus-o cîțiva, comentariul este drogul nostru. Dacă deschidem televizorul vedem că nu doar în cele intelectual-literare sau culturale. Vorbăria în jargonul critic și teoretic al criticului universitar (ca și a comentatorului politic) dă/creează/înlocuiește forma textelor (respectiv, faptelor) a căror ambiguitate poate fi insuportabilă. Pentru tineri bătrîni, pentru tineri și bătrîni.