Interval-Interviu

Nora Iuga

„De cînd nu mai sînt onirică, am devenit  mai normală, mai profundă şi mult mai serioasă, dar poezia mea de acum, pusă alături de cea din primele volume, cu toate cîştigurile unanim recunoscute, pare, vai, atît de obosită".

Un interviu de Andrei Bodiu

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră onirismul?
- Pentru mine cuvîntul onirism are o încărcătură magică; deoarece el m-a făcut să intru în poezie cu ochii legaţi, el mi s-a dictat, de cele mai multe ori am sărit în poem direct din vis. Visam sintagme, versuri întregi, mă trezeam - mai aveam memoria - mi le notam şi priveam consternată cum se aşază poezia pe hîrtie parcă dictată de-o voinţă din afara mea. Atunci am descoperit că subconştientul e mai inteligent decît raţiunea... dar să lăsăm romanticăriile astea de modă veche. De fapt, la onirism m-a dus Miron Radu Paraschivescu. Prin 1966, MRP s-a înconjurat de un grup de tineri poeţi, majoritatea nedebutaţi, care habar nu aveau de onirism, făcea mai fiecare ce-i trăznea prin cap, mai ales în poezie; ceea ce ne unea era tinereţea spirituală şi nonconformismul magistratului care ne alegea după chipul şi asemănarea lui, necesitatea, chiar plăcerea de a ne deghiza şi mai ales o ardentă dorinţă de deschidere europeană. Onirismul s-a născut la noi la sfîrşitul anilor şaizeci dintr-un proces întrerupt de război şi de comunismul feroce al primei perioade, fără ca să se fi consumat în timpul lui propriu; e vorba de avangarda românească - auzisem de Gherasim Luca, de Paul Păun, de Stephan Roll, de Tonegaru, de Gellu Naum şi Virgil Teodorescu, pe unii îi citeam chiar pe sub mînă; deşi nu scriam ca ei, în linii mari, gîndeam ca ei. Simţeam că acest proces cerea imperios o continuare, trebuia să-şi ducă existenţa pînă la capăt ca orice organism viu. Şi mai era ceva; noi, poeţii care am optat atunci pentru onirism: Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Valeriu Oişteanu, Angela Croitoru, Virgil  Mazilescu, Daniel Turcea, George Almosnino, Mihai Teclu, Nora Iuga, credeam că răul se poate anihila neraportîndu-ne la el, credeam că nici nu merită să vorbeşti despre el, că e de ajuns să nu-l numeşti ca el să dispară, vezi, din nou un fel de gîndire magică ne făcea să evadăm într-o lume total apolitică, culmea, de fapt, în scopuri politice, acestea existau, fără îndoială, în noi, dar nu ni le declaram în poezie.
- Cum priviţi perioada onirică a creaţiei dumneavoastră?
- Cu enormă nostalgie. Cred că atunci am fost cea mai autentică, cea mai pură, cea mai originală, cea mai eu însămi, în ciuda măştilor sau tocmai de aceea. Iubesc poezia mea de început pentru că ea îmi permitea să-mi descarc nebunia din plin. Unii critici şi chiar confraţi privesc acum acea perioadă a poeziei mele ca pe un joc gratuit sau ca pe o forţare de notă din dorinţa de a şoca. Domnul Sîntimbreanu, pe cînd era director la Albatros, prin 1976, mi-a spus în faţă: Poezia ta e contrafăcută, tu nu eşti în realitate aşa de nebună cum te arăţi în poezie. De cînd nu mai sînt onirică, am devenit  mai normală, mai profundă şi mult mai serioasă, dar poezia mea de acum, pusă alături de cea din primele volume, cu toate cîştigurile unanim recunoscute, pare, vai, atît de obosită.
- Amintiţi-vă o întîmplare din anii formării dumneavoastră.
- Au fost multe întîmplări. Îmi amintesc că prima dată cînd m-am dus cu poezii la Gazeta literară, era prin 1965, Nichita Stănescu m-a întrebat de ce nu încerc să scriu ca poetesele afirmate deja în acea perioadă: Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea. Remarca lui Nichita m-a deconcertat, nu mă aşteptam ca el să gîndească aşa. Probabil că şi marile spirite gafează uneori. Dar fiindcă tot e vorba de întîmplare, nu pot să nu amintesc aici extravaganţele copilăreşti, dacă vreţi, ale oniricilor. Noi socoteam cenaclul un adevărat spectacol, eram actori, simţeam pînă şi nevoia costumului. Cînd am citit prima dată în sala oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, acolo se ţinea cenaclul, am împrumutat o blană de la o prietenă. Cînd a citit Vintilă Ivănceanu Cinste specială a venit cu joben şi mănuşi glaceé.
- Ce v-a îndepărtat de onirism?
- În 1971, odată cu revoluţia culturală şi, mai ales, cu moartea mentorului nostru MRP, Cenaclul Uniunii Scriitorilor „Nicolae Labiş", practic o şcoală unde se năştea o nouă gîndire, un nou stil, a fost desfiinţat. Unii, cei mai mulţi, au plecat în străinătate; ni s-a luat astfel posibilitatea unui contact permanent, devenisem indezirabili. Pentru că se pare că ameninţam cu poezia noastră cosmopolită, uşor machiată, uşor frivolă, păşunismul autohton, am fost pedepsiţi. Unora dintre noi - Turcea, Mazilescu, Almosnino, Nora Iuga - ni s-a luat dreptul de a publica vreme de şapte ani măcar un rînd în reviste literare sau în cărţi. Cum s-ar zice, gruparea a devenit conspirativă, a intrat în ilegalitate. Pe urmă a venit, dacă vreţi, o reformă a onirismului datorată lui Dumitru Ţepeneag, care a devenit şi teoreticianul grupului. La Virgil Tănase acasă se înjghebase şi un cenaclu clandestin, unde se adunau mulţi scriitori tineri care mai sperau într-o resurecţie. Mărturisesc că eu m-am retras, nu din teamă, nu din risc, ci pentru că îmi dădeam seama că entuziasmul acela de început în care noi toţi descopeream aproape pe cont propriu onirismul, atît de gratuit, atît de boem, se pierduse. Mă deranja să scriu pînă şi poezie după program.
- Care credeţi că este locul dumneavoastră, prin afinităţi şi delimitări, în literatura română?
- Cu mine e o situaţie specială, ca poet nu mă includ în generaţia mea de vîrstă. Am debutat tîrziu, pe la 37 de ani, alături de poeţi cu zece ani mai tineri decît mine, mă gîndesc la Virgil Mazilescu, la Vintilă Ivănceanu, la Ileana Mălăncioiu, la Angela Marinescu, la Vasile Vlad, la Marius Robescu, la Mircea Ciobanu. Prin spirit şi prin retorica poetică pe care o abordez mă simt mult mai aproape de aceştia. În acelaşi timp poezia mea are o extremă elasticitate. Pot la fel de bine să stau în bancă lîngă Gellu Naum sau lîngă Daniel Bănulescu. Mă întreb pînă cînd am să mai duc în mine miracolul de a putea să-mi primenesc poezia.
- Cînd începe, după dumneavoastră, literatura română contemporană?
- Din momentul în care am simţit să poezia începe să se mişte, să gîndească şi să vorbească întocmai ca mine şi ca vecinul meu. Cred că de la Bacovia, mai ales cel din Cu voi şi din Stanţe burgheze. Tot ce a fost înainte de Bacovia vorbeşte parcă altă limbă, pare atît de inactual, atît de nenatural. Îmi pare rău că n-am să mai fiu atunci cînd un alt poet, întrebat cînd începe pentru dumneavoastră literatura romînă contemporană, ar răspunde, cu Nora Iuga.
- Ca excelent cunoscător al literaturii noastre şi a celei germane, încercaţi o apropiere între poezia optzeciştilor şi Aktionsgruppe Banat?
- Mă flataţi, nu sînt un excelent cunoscător în nici un domeniu, cu atît mai puţin în poezie, care e necuprinsă. Cu poeţii optzecişti şi cu poeţii nemţi din aceeaşi perioadă am fost prietenă; am visat împreună, am înjurat împreună, am băut împreună. Primul meu contact cu ei a fost întîlnirea cu poezia Annemonei Latzina, remarcabila lor precursoare, care m-a tulburat prin noutatea şi curajul discursului ei. Pe mulţi din Aktionsgruppe Banat i-am tradus. Şi unii şi alţii simţeau nevoia să schimbe ceva. Realitatea stătea într-o rînă ca un scaun cu trei picioare, era nevoie de normalitate. Nemţii, printre care îi numesc pe Franz Hodjak, Werner Söllner, Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Franz Lippet, au spart nu numai tiparele poeziei germane autohtone de pînă la ei, dar au afirmat o nouă gîndire şi mai ales o nouă sensibilitate. S-au eliberat de complexe. Nu pot  să nu amintesc aici de Peter Motzan şi Gerhardt Csejka, excelenţi critici şi teoreticieni ai grupului. Ce au în comun nemţii cu optzeciştii români este o fugă declarată de poezie, ei au fost primii care şi-au numit poeziile texte. Aşa a pătruns realitatea gros în literatură, a pătruns rostirea brutală, gestul scandalos, scîrba, greaţa şi, mai ales, revolta în poezie. Românii erau mai rafinaţi, retorica lor mai subtilă, ei foloseau ironia, nemţii numeau lucrurile mai direct, mai dur. La o anchetă a revistei germane Neue Literatur, au răspuns poeţii optzecişti români şi germani, printre ei mi-i amintesc pe Ion Bogdan Lefter, pe Mariana Marin, pe Mircea Cărtărescu, pe Iaru, parcă şi pe Stratan, dintre nemţi pe Bossert, pe Hodjak, pe Richard Wagner - din acel dialog s-a desprins o idee care defineşte, după părerea mea, destul de exact principala deosebire dintre poezia optzeciştilor şi cea a confraţilor lor germani - primii îşi luaseră ca ţel atacarea şi schimbarea vechilor retorici poetice prin instaurarea textului, pe cîtă vreme nemţii ţinteau mai departe, ei atacau chiar ordinea statală - atît cît se putea - anticipînd schimbarea acesteia. Şi unii şi alţii au simţit destul pe propria lor piele vigilenţa securităţii. Nu pot să nu amintesc aici rolul important pe care l-a jucat Festivalul de poezie de la Sighişoara în acea superbă solidaritate dintre poeţii români şi germani. Acolo se discuta liber, se citeau texte incendiare, deşi în sală existau mereu ochi pînditori. Poeţii germani din România au fost un ferment pentru poezia noastră, cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că un anumit ecou se mai distinge şi în poezia nouăzeciştilor.
- Ce credeţi despre literatura tinerilor?
- Ce cred despre literatura tinerilor. Îmi place. E stridentă, e derutantă, e nonşalantă. E poate prea lipsită de complexe, riscă să nu mai aibe nimic enigmatic. Cînd citesc după un text nouăzecist unul aparţinînd generaţiilor anterioare e ca şi cum aş trece de la un film color la unul alb-negru. Şi totuşi sînt filme pe care nu le poţi vedea decît alb-negru; nu cred că mi-ar plăcea un Kafka color. Nouăzeciştii sînt excesivi, zgîlţîie, biciuiesc. În faţa lor nu ai decît două alternative, ori să fii masochist şi să-i iubeşti, ori să fugi de ei.