Scriitorul și Universitatea

Mihai Ignat

Scriitorul față cu Universitatea sau Schizofrenia ca utopie

 

 

Prima întîlnire a scriitorului cu Universitatea este aceea din studenție. Scriitorul în formare devine ucenic la (mai mult sau mai puțin) clasici. Ai literaturii. Este cazul obișnuit, dar excepțiile nu lipsesc. Acestea s-ar clasifica în două categorii.
Prima: ucenicia „oficială" se face la cu totul alte „bresle"; bunăoară la clasici (și nu numai) ai matematicii (ucenic: Ion Barbu), ai chimiei (Ștefan Agopian), ai medicinei (Emil Brumaru) ș.a.m.d. Exemplele, toate de marcă, ar trebui să reducă din orgoliul scriitorilor-filologi care, în genere, îi privesc de sus pe acești „outsideri". E un orgoliu de tinerețe, bine ținut în frîu, dar totuși vizibil; o lectură de cenaclu a unui student la geologie sau matematică este, îndeobște, primită cu rezerve dintru început. Romanul sau poezia unui ne-filolog sînt privite cu neîncrederea specifică unui umanist „de profesie" care suspectează ficționarul venit din alte sfere ale culturii de amatorism, de diletantism într-ale ficțiunii. Ca și cum specializarea umanistă ar garanta, implicit, autenticitatea literară, iar studiile superioare de altă natură ar presupune, obligatoriu, lipsa „vînei" beletristice. Conforma acestui principiu snob, textele magistratului Dem Demetrescu-Buzău, semnate Urmuz, ar trebui citite cu maximă reticență și omologate spațiului literar cu circumspecție. Deși multe nume infirmă sintagma „scriitorul din filolog se trage", casta studenților-filologi rămîne dictatorială; ignoră, cu autosuficiență, principiul prezumției de „nevinovăție" - adică, aici, al prezumției de vocație și talent - al „alogenilor".
A doua categorie: ucenicia nu se face în cadrul aulic. M Blecher sau Liviu Ioan Stoiciu abandonează medicina, respectiv literele și filozofia, Marin Preda nu frecventează cursurile nici unei facultăți - și cu toate acestea ei nu sînt mai puțin scriitori. Totuși, aceste cazuri (fără îndoială, nu singurele) intră, pentru sus-numita castă, în zona excepțiilor care confirmă regula, și atît; ele sînt, în cel mai bun caz, eludate,  spre conformitate cu acea lege a lui Murphy potrivit căreia „ceea ce contravine teoriei trebuie ignorat ".
 Pe de altă parte, scriitorul-în-devenire-student-la-filologie e interesat cu precădere de profesorii-scriitori, adică de acei universitari care sînt autori de ficțiune și au, prin urmare, imaginea cvasi-mitică a poetului sau a prozatorului. Manifestarea în plan didactic și pedagogic a scriitorului este văzută mai degrabă ca un „violon d'Ingres". O parte din magia scriiturii este transferată de către studentul-(viitor)-scriitor asupra catedrei, cu temei sau, uneori, fără. Dar fascinația studentului-scriitor este dublă față de aceea a colegului său „obișnuit", căci în imaginea exaltată a autorului de la catedră se „recunoaște" pe sine, aceasta reprezentînd o împlinire anticipată a propriei traiectorii, o incarnare a virtualităților și speranțelor personale.  Însă, cu timpul, universitarul-poet/prozator își pierde din halou, se umanizează sub ochii din ce în ce mai blazați ai scriitorului-în-devenire, care i-a „fumat" pe toți, le cunoaște inclusiv  numele folosit de către intimi etc., etc.
Evident relația dintre acesta din urmă și Universitate nu se reduce la atît. In acest perimetru „sacru" se leagă viitoarele prietenii literare, se schimbă ori se solidifică opțiunile, se conturează idiosincraziile și snobismele personale și de grup, se profilează viitoarele prejudecăți, teme, forme. Și, încă de pe acum, apar germenii scindării dintre prezumtivul scriitor și prezumtivul universitar. Pentru că, alegîndu-și  ca sine, ca nucleu al propriei personalități, identitatea de scriitor, ucenicul își precizează automat și reperele alterității. Între care se numără, chiar dacă la un alt nivel decît altele, adică mult mai aproape de sîmburele tare al sineității, și posibila „mască" a universitarului.
***
A doua întîlnire a scriitorului cu Universitatea este aceea în postură de profesor. Acum fostul student își caută imaginea trecutului său de dincolo de frontiera invizibilă dar existentă instaurată de obiectul acela numit „catedră".  Se întrevede cîteodată în gesturile vreunui ucenic,  în îndîrjirea cu care acesta (ori altul) își apără părerea sau în naivitățile specifice „noviciatului".
Dar fostul student a devenit funcționar. Situație inacceptabilă, cel puțin pentru un scriitor, și totuși, atît de des acceptată. De ce? Pentru că Universitatea e o dulce capcană. Dulce pentru că oferă timp pentru scris, oferă un blazon, oferă șansa contactului direct cu cititorii de literatură. Capcană pentru că obligă scriitorul la a pune pe hîrtie cuvinte, propoziții și fraze care mărșăluiesc spre alt obiect decît acela al ficțiunii, adică îl înregimentează în tagma autorilor de cursuri, tratate, cărți didactice, studii etc., etc.; pentru că îl obligă să repete la nesfîrșit, vreme de zeci de ani, aceleași cursuri și teorii care-l îndepărtează de respirația autentică a operei, care videază opera de magia lecturii „inocente". Scriitorul-profesor-universitar este integrat unei confrerii birocratice, adică unui sistem. E drept că această confrerie are avantajul de a asigura o slujbă permanentă, ferită de seismele de grad scăzut ale tranziției (vorba unui profesor: „În România, o dată intrat în învățămîntul superior, nu mai ieși de acolo decît de bunăvoie sau cu picioarele înainte") - chiar dacă remunerația e una de subzistență. Însă, dincolo de spațiul securizant și dincolo de prestigiul pe care-l oferă, simili-casta universitară rămîne un mecanism, care automat transformă scriitorul într-o componentă egală ca valoare cu celelalte. Efortul de a scăpa acestei presiuni uniformizatoare presupune însă schizofrenia, care tinde să fie modul specific de supraviețuire a scriitorului-universitar. Ficționarul trebuie să se apere de funcționar, de  uzura didacticii și a pedagogiei, de spectrul recurenței. Scriitorul rămîne el însuși în măsura în care devine un străin, un corp alogen în sistem (uneori, e adevărat, scriitorul se împacă foarte bine cu universitarul, ba chiar se naște din capul „zeiesc" al celui din urmă - e cazul lui Eco, deloc singular, doar că dintre cele mai celebre). Dar cele două componente ale binomului scriitor-universitar sînt, în esență, de neseparat. Omul de la catedră este obligat să scrie, iar scriitorul este nevoit să-i cedeze din cuvintele sale. Cuvintele profesorului răsună sub cerul gurii scriitorului. Schizofrenia devine o utopie.  Sîngele scriitorului se dovedește, cel mai adesea, a fi cerneala profesorului, adic㠄vitrionul" Miței. Cine cîștigă acest „joc"? Cîteodată, atunci cînd beletristica nu e decît un reflex intermediat al vocației teoretice, scriitorul. Dar, cel mai des, universitarul, a cărui cerneală capătă vigoarea transfuziei de sînge.
În concluzie, scriitorul-universitar este „creația" unui compromis, este o struțo-cămilă între ieroglifele corporațiilor birocratice. Fără îndoială, nu e unicul hibrid, însă e unul din cele mai interesante. Problema lui centrală este acea utopie a scindării jumătăților sale astfel încît fiecare dintre acestea să nu interfereze cu cealaltă, în ciuda faptului că tocmai această interferență reprezintă partea de interes pentru ucenicii săi.

P.S. Acestui portret-robot-în mișcare i se opune, fără îndoială, o tipologie cu un spectru mult mai compozit. Realitatea, sper eu, contrazice prin complexitate și prin vitalitate această fiziologie reducționistă a scriitorului-universitar. Dacă nu e așa, atunci s-ar părea că trăim în plină contra-utopie.