Prima întîlnire a scriitorului cu Universitatea este aceea din studenție.
Scriitorul în formare devine ucenic la (mai mult sau mai puțin) clasici.
Ai literaturii. Este cazul obișnuit, dar excepțiile nu lipsesc. Acestea
s-ar clasifica în două categorii.
Prima: ucenicia oficială" se face la cu totul alte bresle"; bunăoară
la clasici (și nu numai) ai matematicii (ucenic: Ion Barbu), ai chimiei
(Ștefan Agopian), ai medicinei (Emil Brumaru) ș.a.m.d. Exemplele, toate
de marcă, ar trebui să reducă din orgoliul scriitorilor-filologi care,
în genere, îi privesc de sus pe acești outsideri". E un orgoliu de tinerețe,
bine ținut în frîu, dar totuși vizibil; o lectură de cenaclu a unui student
la geologie sau matematică este, îndeobște, primită cu rezerve dintru început.
Romanul sau poezia unui ne-filolog sînt privite cu neîncrederea specifică
unui umanist de profesie" care suspectează ficționarul venit din alte
sfere ale culturii de amatorism, de diletantism într-ale ficțiunii. Ca
și cum specializarea umanistă ar garanta, implicit, autenticitatea literară,
iar studiile superioare de altă natură ar presupune, obligatoriu, lipsa
vînei" beletristice. Conforma acestui principiu snob, textele magistratului
Dem Demetrescu-Buzău, semnate Urmuz, ar trebui citite cu maximă reticență
și omologate spațiului literar cu circumspecție. Deși multe nume infirmă
sintagma scriitorul din filolog se trage", casta studenților-filologi
rămîne dictatorială; ignoră, cu autosuficiență, principiul prezumției de
nevinovăție" - adică, aici, al prezumției de vocație și talent - al alogenilor".
A doua categorie: ucenicia nu se face în cadrul aulic. M Blecher sau
Liviu Ioan Stoiciu abandonează medicina, respectiv literele și filozofia,
Marin Preda nu frecventează cursurile nici unei facultăți - și cu toate
acestea ei nu sînt mai puțin scriitori. Totuși, aceste cazuri (fără îndoială,
nu singurele) intră, pentru sus-numita castă, în zona excepțiilor care
confirmă regula, și atît; ele sînt, în cel mai bun caz, eludate,
spre conformitate cu acea lege a lui Murphy potrivit căreia ceea ce contravine
teoriei trebuie ignorat ".
Pe de altă parte, scriitorul-în-devenire-student-la-filologie
e interesat cu precădere de profesorii-scriitori, adică de acei universitari
care sînt autori de ficțiune și au, prin urmare, imaginea cvasi-mitică
a poetului sau a prozatorului. Manifestarea în plan didactic și pedagogic
a scriitorului este văzută mai degrabă ca un violon d'Ingres". O parte
din magia scriiturii este transferată de către studentul-(viitor)-scriitor
asupra catedrei, cu temei sau, uneori, fără. Dar fascinația studentului-scriitor
este dublă față de aceea a colegului său obișnuit", căci în imaginea exaltată
a autorului de la catedră se recunoaște" pe sine, aceasta reprezentînd
o împlinire anticipată a propriei traiectorii, o incarnare a virtualităților
și speranțelor personale. Însă, cu timpul, universitarul-poet/prozator
își pierde din halou, se umanizează sub ochii din ce în ce mai blazați
ai scriitorului-în-devenire, care i-a fumat" pe toți, le cunoaște inclusiv
numele folosit de către intimi etc., etc.
Evident relația dintre acesta din urmă și Universitate nu se reduce
la atît. In acest perimetru sacru" se leagă viitoarele prietenii literare,
se schimbă ori se solidifică opțiunile, se conturează idiosincraziile și
snobismele personale și de grup, se profilează viitoarele prejudecăți,
teme, forme. Și, încă de pe acum, apar germenii scindării dintre prezumtivul
scriitor și prezumtivul universitar. Pentru că, alegîndu-și ca sine,
ca nucleu al propriei personalități, identitatea de scriitor, ucenicul
își precizează automat și reperele alterității. Între care se numără, chiar
dacă la un alt nivel decît altele, adică mult mai aproape de sîmburele
tare al sineității, și posibila mască" a universitarului.
***
A doua întîlnire a scriitorului cu Universitatea este aceea în postură
de profesor. Acum fostul student își caută imaginea trecutului său de dincolo
de frontiera invizibilă dar existentă instaurată de obiectul acela numit
catedră". Se întrevede cîteodată în gesturile vreunui ucenic,
în îndîrjirea cu care acesta (ori altul) își apără părerea sau în naivitățile
specifice noviciatului".
Dar fostul student a devenit funcționar. Situație inacceptabilă, cel
puțin pentru un scriitor, și totuși, atît de des acceptată. De ce? Pentru
că Universitatea e o dulce capcană. Dulce pentru că oferă timp pentru scris,
oferă un blazon, oferă șansa contactului direct cu cititorii de literatură.
Capcană pentru că obligă scriitorul la a pune pe hîrtie cuvinte, propoziții
și fraze care mărșăluiesc spre alt obiect decît acela al ficțiunii, adică
îl înregimentează în tagma autorilor de cursuri, tratate, cărți didactice,
studii etc., etc.; pentru că îl obligă să repete la nesfîrșit, vreme de
zeci de ani, aceleași cursuri și teorii care-l îndepărtează de respirația
autentică a operei, care videază opera de magia lecturii inocente". Scriitorul-profesor-universitar
este integrat unei confrerii birocratice, adică unui sistem. E drept că
această confrerie are avantajul de a asigura o slujbă permanentă, ferită
de seismele de grad scăzut ale tranziției (vorba unui profesor: În România,
o dată intrat în învățămîntul superior, nu mai ieși de acolo decît de bunăvoie
sau cu picioarele înainte") - chiar dacă remunerația e una de subzistență.
Însă, dincolo de spațiul securizant și dincolo de prestigiul pe care-l
oferă, simili-casta universitară rămîne un mecanism, care automat transformă
scriitorul într-o componentă egală ca valoare cu celelalte. Efortul de
a scăpa acestei presiuni uniformizatoare presupune însă schizofrenia, care
tinde să fie modul specific de supraviețuire a scriitorului-universitar.
Ficționarul trebuie să se apere de funcționar, de uzura didacticii
și a pedagogiei, de spectrul recurenței. Scriitorul rămîne el însuși în
măsura în care devine un străin, un corp alogen în sistem (uneori, e adevărat,
scriitorul se împacă foarte bine cu universitarul, ba chiar se naște din
capul zeiesc" al celui din urmă - e cazul lui Eco, deloc singular, doar
că dintre cele mai celebre). Dar cele două componente ale binomului scriitor-universitar
sînt, în esență, de neseparat. Omul de la catedră este obligat să scrie,
iar scriitorul este nevoit să-i cedeze din cuvintele sale. Cuvintele profesorului
răsună sub cerul gurii scriitorului. Schizofrenia devine o utopie.
Sîngele scriitorului se dovedește, cel mai adesea, a fi cerneala profesorului,
adică vitrionul" Miței. Cine cîștigă acest joc"? Cîteodată, atunci cînd
beletristica nu e decît un reflex intermediat al vocației teoretice, scriitorul.
Dar, cel mai des, universitarul, a cărui cerneală capătă vigoarea transfuziei
de sînge.
În concluzie, scriitorul-universitar este creația" unui compromis,
este o struțo-cămilă între ieroglifele corporațiilor birocratice. Fără
îndoială, nu e unicul hibrid, însă e unul din cele mai interesante. Problema
lui centrală este acea utopie a scindării jumătăților sale astfel încît
fiecare dintre acestea să nu interfereze cu cealaltă, în ciuda faptului
că tocmai această interferență reprezintă partea de interes pentru ucenicii
săi.
P.S. Acestui portret-robot-în mișcare i se opune, fără îndoială, o tipologie
cu un spectru mult mai compozit. Realitatea, sper eu, contrazice prin complexitate
și prin vitalitate această fiziologie reducționistă a scriitorului-universitar.
Dacă nu e așa, atunci s-ar părea că trăim în plină contra-utopie.