Scriitorul şi Universitatea

Gheorghe Crăciun

Confesiunile unui resemnat

Pînă în toamna anului 1990, cînd am devenit lector de teoria literaturii la nou înfiinţata secţie de filologie a universităţii „Transilvania" din Braşov, publicasem două cărţi de proză destul de „eretice" şi ca profesor de gimnaziu avusesem o contribuţie „didactico-ştiinţifică" nici prea-prea nici foarte-foarte la elaborarea unor dicţionare literare, unul de proză şi altul de personaje, apărute pe plan local, la Braşov. Realitatea este că pînă în anul cu pricina profesoratul n-a reprezentat pentru mine decît o muncă ceva mai curată - implicînd, e adevărat, şi „minunatele rigori" ale navetei care „m-au servit" mult ca prozator - pentru o aproape normală bucată de pîine, o muncă de rutină desfăşurată pe alocuri cu pasiune (orele de compunere) şi pe alocuri cu plictiseală (orele de gramatică), sub regimul unei plăceri de nevoie.
În sinea mea eram convins, încă de la absolvirea facultăţii, că am ajuns profesor din lipsă de ceva mai bun, care să mi se potrivească cu adevărat, şi nu din nu ştiu ce vocaţie specifică. De aceea am şi căutat în Şcoala Generală Numărul 1 din Zărneşti (Tohan-blocuri), unde am predat timp de 16 ani limba şi literatura română, să inventez „activităţi" care să satisfacă şi preocupările şi „obsesiile" mele de scriitor: limbajul, imaginarul, percepţia realului, conştiinţa actului de a scrie, intertextualitatea parodică, formele creative ale pastişei etc. Ca urmare, am înfiinţat un cerc de creativitate infantilă în care am încercat să-i învăţ pe copii responsabilitatea şi libertatea scrisului, bucuria de a fi tu însuţi atunci cînd pui creionul pe hîrtie. Rezultatele - excepţionale - se cunosc, pentru că textele membrilor acestui cerc au fost publicate, premiate, prezentate în emisiuni radio etc. Am reuşit astfel să  pun în practică, fără nici o teamă de constrîngerile oficiale, un fel de educaţie estetică alternativă, normală în toate datele ei, în timp ce, după cum se ştie, pe la cercurile literare de pe lîngă casele pionierilor din întreaga ţară se practica masiv îndoctrinarea ideologică şi propagandistică, „cumplitul meşteşug de tîmpenie" al compoziţiilor literare sforăitoare, dedicate patriei comuniste şi „conducătorului iubit", alimentînd din belşug paginile revistelor pioniereşti. Unii dintre îndrumătorii acestor cercuri au ajuns astăzi directori de reviste literare „serioase", dar asta e o altă poveste.
Şi nu despre asta voiam să vorbesc, de fapt. N-am fost în perioada regimului comunist singurul profesor de creativitate din România. Dar nici din 1990 încoace profesorii de creativitate nu sînt mai mulţi decît înainte. Cred că şi asta ar fi o chestiune pe care ar trebui să o discutăm cîndva. Cursurile de „creative writing" sînt rare în România şi nici universităţile nu se prea înghesuie să le integreze în planurile lor de învăţămînt.
În ce-l priveşte pe profesorul din mine, astăzi încă, după 25 de ani de „activitate pe ogorul pedagogiei", mă întreb dacă am această vocaţie profesională de dascăl şi dacă nu cumva pasiunea mea teoretică şi didactică pentru literatură nu este decît reflexul generos, într-un alt plan al vieţii, al preocupărilor mele de scriitor. Am făcut, de fapt, această introducere pentru a putea spune un singur lucru, anume că pînă la 40 de ani m-am simţit, în tot ceea ce a reprezentat existenţa mea intelectuală, înainte de toate prozator, şi abia în al doilea rînd profesor. De opt ani încoace, de cînd m-am trezit brusc (adică prin concurs) în postura scriitorului universitar, condiţia mea s-a schimbat (şi această constatare e rezultatul unui sentiment interior), dar ea pare să se fi schimbat nu doar în mintea mea, ci şi în mintea celor care mă cunosc de mult. Cunoscuţii şi prietenii mei (scriitori şi ne) par să nu mai pună mare preţ pe prozatorul din mine - care şi-a cam terminat partitura şi pe care ei îl considerau oricum un livresc şi un textualist, deci nu un prozator în adevăratul sens al cuvîntului care, vezi doamne, trebuie să se bălăcească în noroiul greu şi uneori urît mirositor al vieţii, pentru a-şi merita numele.
Constatări destul de neplăcute. Există însă în biografia mea din ultimii zece ani destule date care să le îndreptăţească. Ştiu că revolta mea e inutilă. În 1993 am publicat un roman început înainte de 1990 şi de atunci încoace n-am mai scris nici o altă carte de proză. Lumea a început să mă cunoască mai mult ca autor de cărţi didactice şi ca eseist, avînd probabil toate motivele să nu mai creadă în fostul autor de texte ficţionale. Să spun mai departe că această situaţie mă sperie şi că noua mea condiţie (la care nu ştiu prea bine nici astăzi de ce am ajuns - oare dintr-un simplu entuziasm „paşoptist"?) îmi cere un comportament, un tonus şi nişte deprinderi intelectuale de care nu sînt întotdeauna în stare? Să merg  şi mai departe şi să privesc cu toată seriozitatea această butadă care-mi aparţine, dar pe care o enunţ de fiecare dată ironic: „Nefiind în stare să propună o ontologie, generaţia '80 riscă să eşueze în pedagogie". Gura păcătosului adevăr grăieşte, nu-i aşa? Iată motive de nelinişte în plus.
Sînt, prin urmare, un scriitor „eşuat" în universitate. Nu vreau să analizez aici circumstanţele acestei bruşte „reciclări" şi nici modificările interioare la care m-a supus noua condiţie. Destul că scriitorii care mă cunosc au ajuns să se uite la mine ca la un parvenit al didacticii, iar universitarii care se respectă să mă abordeze ca pe o „tînără speranţă" într-ale teoriei literare, ca pe un bun specialist al ideilor, deţinător al unui trecut dubios de practicant al epicului. E adevărat, pe de altă parte, că statutul meu universitar a fost favorizat de faptul că de pe la 30 de ani încoace am început să scriu eseuri şi intervenţii teoretice în reviste, dobîndind astfel o oarecare experienţă a abordării unor teme şi a gîndirii sistematice, dar eseistica mea n-a avut la început decît rostul de a-mi clarifica propriul meu statut de prozator, ea n-a fost rezultatul unei pasiuni pentru discursul critic şi teoretic luate în sine.
E inutil să amintesc aici toate aceste lucruri. Ele pot părea fandoseala unui individ care-şi maschează frustrările alintîndu-se. Cine însă să te înţeleagă? Domnul Nicolae Breban, de pildă, mă consideră una dintre minţile teoretice ale generaţiei 80 şi se întreabă mirat: „Cum, dumneata ai scris şi roman?", de parcă volumele mele de proză n-ar fi avut la vremea lor nici un ecou. Domnul Sorin Alexandrescu, pe de altă parte, într-o discuţie telefonică în care îi propun să scrie ceva pe tema acestui număr al „Intervalului", Scriitorul şi universitatea, îmi dă replica „dar ce are comun scriitorul cu universitatea?", uitînd de faptul că eu, universitarul care îi face această invitaţie de colaborare, sînt la origine un scriitor. Sau poate neuitîndu-l, ci considerînd, fără nici o ezitare, că proza e pentru mine un hobby, o ocupaţie secundară, poate chiar un moft, cîtă vreme eu sînt autorul unui foarte bun eseu despre poezie pentru care tocmai am fost lăudat şi pe care multă lume aşteaptă să-l vadă tipărit.
Ştiu că toate aceste mărturisiri vor fi privite cu neîncredere. Am ajuns să vorbesc despre propriile mele suferinţe şi merite, ceea ce e impudic. Îmi dau seama în ce situaţie „delicată" mă împing din proprie iniţiativă, dar o fac pentru că „duplicitatea" în care mă scald începe de la o vreme încoace să facă trecerea de la inconfortabil la insuportabil şi pentru că mi se pare că cel care scrie trebuie să fie în orice circumstanţă sincer, pînă la umilinţă şi grandomanie, dacă e nevoie. Cine ar fi crezut în urmă cu nici zece ani că la un moment dat eu mă voi pregăti să devin doctor în filologie? Cine ar fi crezut că universitari de marcă, precum Mircea Muthu şi Ion Vasile Şerban, mă vor ruga - mai mult ca sigur, din pură curiozitate - să le trimit cartea mea intitulată Introducere în teoria literaturii, o carte la care eu nu ţin, scrisă de nevoie, doar pentru a acoperi un gol bibliografic în literatura de specialitate a acestor ani? Dar mi-aş fi putut imagina eu vreodată că voi ajunge să scriu aşa ceva? Astăzi încă explic în stînga şi-n dreapta că „introducerea"  mea e o chestie didactică fără pretenţii, care sistematizează alfabetul problemei, dar că voi ajunge eu cîndva să pun pe hîrtie şi propria mea teorie a literaturii care va fi rezultatul reflecţiilor mele de scriitor. E mai mult ca sigur că lucrul  ăsta nu se va întîmpla. Nu cred că mai simt nevoia. Cred că m-ar tenta mai mult o parodie teoretică a domeniului. Mi-am pierdut vechile fanatisme şi am început să descopăr cu stupoare cum disponibilităţile mele critico-didactice se dezvoltă mai departe ca pecinginea, aproape sufocîndu-l pe scriitor. Am devenit, văd bine, o persoană scindată, un om cu mai multe feţe, toate valabile, deşi unele mai importante pe moment decît altele. Încerc să mă înţeleg şi nu ştiu dacă aici mai e ceva de înţeles. Unde e centrul, unde e structura, unde mai sînt eu? Postmodernismul, bată-l vina! va spune cineva mai hîtru din fire...
Într-un răspuns din urmă cu un an la o anchetă a revistei „Tomis" în legătură cu ideea de stil am recunoscut scindarea de care sufăr şi am făcut afirmaţii de felul următor: Ca scriitor nu cred în eficienţa multiplului. A nu avea o singură identitate nu mi se pare un avantaj. Faptul că fiinţa (mai degrabă persoana) din mine care scrie n-a avut de la bun început privilegiul indivizibilităţii mi se pare şi acum o pedeapsă. Profesorul din mine a apărut brusc, imediat după terminarea facultăţii, în 1973, cînd exact ideea de pedagogie mi se părea insuportabilă. Am sfîrşit prin a mă acomoda cu ea, cîtă vreme nu-mi condiţiona scrisul. De o vreme încoace profesorul scrie şi el. Cursuri, de pildă, pentru studenţii de la filologia braşoveană. Altă condiţie de profesor, dar m-am obişnuit cu „stilul ei", am învăţat s-o suport, i-am acceptat regia, strategiile imperative. Ca profesor, încerc să spun adevăruri, fie ele şi relative. Ca profesor, încerc să nu am stil şi să-mi conserv în măsura posibilităţilor o sensibilitate din ce în ce mai puţin spontană. Profesorul e însă cel mai pîndit de pericolul căderii în manieră. Sînt sigur că există o manieră a profesorului Crăciun, dar iau lucrurile ca atare, ce pot să fac? Singurul efort la care consimt e acela de a trăi ideile pe care le susţin. De cele mai multe ori acestea nu sînt ideile mele, citesc mult pentru puţinul care cred că merită să fie spus, dar mă străduiesc să spun puţinul pe care îl spun cu un anume patetism, fără a-i adormi pe cei care mă ascultă. Cred, totuşi,  că sînt un profesor „cald".
Tot acolo, în răspunsul la această anchetă, vorbeam şi despre condiţia mea de scriitor „Ianus bifrons", despre eseistul şi prozatorul Crăciun. Constatam că eseistul din mine e un fel de chiriaş cu care, de voie - de nevoie, voi coabita toată viaţa. Mă întrebam dacă maniera lui de a scrie reprezintă o dimensiune pozitivă pentru fiinţa mea scripturală şi constatam că aici se vede natura mea raţionalistă, logicizantă, rigidă, morocănoasă, inhibată, perfecţionistă, mofturoasă, abstractă, lipsită de umor, profesionalizată fără chef şi analitică pînă la monotonie. Găseam că eseistica mea (care este şi o secreţie a condiţiei mele de profesor) e spaţiul în care încerc să-mi fac iluzia că în lume există idei, că eu pot avea idei şi că ideile mele merită să fie spuse. De fapt, cele două cursuri opţionale pe care le predau de cîţiva ani încoace, Limbajul poetic şi Poezia tranzitivă, sînt mai degrabă rezultatul căutărilor eseistului decît ale profesorului. Şi tocmai pentru a nu îngheţa prea tare în propriile mele stereotipii, anul acesta mi-am propus o nouă temă, Literatura şi corpul, în constituirea căreia obsesiile mele de prozator joacă un rol important. Acest curs opţional înseamnă atît lectura cărţilor altora, cît şi o luptă cu mine însumi, o operaţie de reducere la raţional a scriiturii mele corporale. Există aici o tensiune stimulativă. Fac pe profesorul, gîndindu-mă la aspecte care intră în contradicţie cu ideea de raţionalism pedagogic. Cu atît mai bine. Îmi autosubminez condiţia epică, îmi stimulez nonconformismul academic. Arăt că scriitura e a trupului, şi nu a minţii, şi că de aceea e greu, dacă nu aproape imposibil, să vorbeşti despre ea în cadrele înguste ale didacticului. Cred însă că discursul didactic trebuie să fie şi el în permanenţă forţat, deconstruit. În universitate lucrul acesta nu poate fi realizat de oricine şi nu pe orice temă. Mai mult decît atît, aceste încercări de a pune sub semnul întrebării regulile discursului aulic sînt privite cu suspiciune. Se ştie că „discursul înalt" e protector şi creator de distanţă prin chiar natura lui. Distanţa e confortabilă. Există universitari ajunşi la pensie după ce au repetat zeci de ani aceleaşi şi aceleaşi truisme de pe poziţia adevărurilor irefutabile şi a erudiţiei copleşitoare, fără să scrie măcar o carte care să depăşească nivelul colportajului onorabil de informaţii preexistente. Marii noştri universitari de azi din domeniul filologic sînt, totuşi, critici şi eseişti, deci scriitori. Simptomatic, nu?
Dar e nevoie de scriitori în universitate? Îi aduce vreun avantaj scriitorului faptul că el ia contact cu universitatea? Are în continuare nevoie învăţămîntul universitar românesc de scriitori? Sînt scriitorii din generaţia mea nişte universitari atipici şi care încep să strice regulile rigide ale jocului academic, aşa cum se spune tot mai mult în ultima vreme? Dar ce fel de specialişti în filologie vrea să producă învăţămîntul superior românesc? Şi lista întrebărilor ar putea continua. Să spun aici că pentru scriitorul adevărat intrarea în universitate - date fiind, fireşte, şi condiţiile precare, de-a dreptul mizerabile, ale învăţămîntului nostru în general - reprezintă un sacrificiu personal (ceea ce l-a făcut nu de mult pe Mircea Cărtărescu să declare că şi-ar lega teza de doctorat de gît şi s-ar arunca cu ea în Dîmboviţa), aş scandaliza multă lume. Aşa că nu spun. S-o spună alţii, mai puţin resemnaţi decît mine şi, desigur, cu mult mai optimişti.