Club Interval

Svetlana Cârstean

Harta României

Afară e urît. Plopii sînt nişte lungani cenuşii, cum ar spune domnul învăţător, care astăzi miros însă din cap pînă-n picioare a hîrtie glasată şi a plastilină. Te plouă şi cînd ajungi în clasă deschizi din nou umbrela mică, albastră, pe care alunecă la vale răţuşte şi răţoi.
În curînd te vei apuca de lucru. Lucru manual. Plastilina se încălzeşte în mîinile tale, se înfierbîntă. Poţi să faci ce vrei cu ea. Ţi-ar plăcea să fie carnea pe care s-o dai prin maşina de tocat şi cartofii, să faci mîncare pentru o familie în care tu eşti mama.
Dar nu. Acum tu ai de făcut după model harta României care-ţi iese greoaie şi încărcată ca o prăjitură din aceea colorată cu verde şi bleu şi albastru şi roz închis. Ţara noastră e bogată şi frumoasă, poţi s-o pui în galantar alături de celelalte prăjituri, pădurile ei sînt verzi, apele albastre şi graniţele roşii, de fapt roz mai închis, asta e culoarea plastilinei tale. Iar deasupra ei străluceşte soarele care acum e un glob alb cu tijă lungă. El porneşte drept din tavan, drept din cer şi presară o lumină cenuşie, dar încă galbenă.
Umbrela ta cu răţoi pornind la vale pe o apă albastră s-a uscat, dar afară plopii sînt tot nişte lungani periculoşi care miros din cap pînă-n picioare a plastilină, apoi a hîrtie glasată cu care acoperi toate locurile de pe carton care sînt dincolo de ţara ta.
Lunganii se foiesc pe la geamuri, se apleacă peste clasă privind curioşi. Sîntem cu toţii la lucru manual. Soarele străluceşte deasupra noastră, ascuns într-un bec lăptos care ne mai împarte încă puţină lumină cenuşie. Atîta cît putem termina harta României.
 

Cu unghii nevopsite

În acele vremuri
Fetiţele trebuiau să fie cuminţi,
Adică să fie nişte băieţei
Care nu doreau să-şi vopsească unghiile,
Nici să-şi îmbrace mereu altfel şi altfel păpuşile
Şi care atît de fraiere nu erau încît să fie mama
Atunci cînd se jucau de-a mama şi de-a tata.
Iar băieţeii erau cuminţi,
Adică erau ca nişte fetiţe,
Stăteau lîngă mamele lor
Şi nu alergau pînă departe,
Iar în jocul acela nu erau nici mama, nici tata,
Ei erau întotdeauna copiii.
Pe acest teren de sport,
Vara, se aliniau frumos
Fetiţele cu unghiile nevopsite
Şi băieţeii care roteau neîncetat
Maşinuţele de plastic în jurul
Mamelor
Lor.
Niciodată mai departe.
Se aliniau şi îşi primeau
Fiecare premiile.
Fetiţele ca băieţii,
Băieţii ca fetiţele.
Mereu altfel.
Cine am fost eu?

Am fost un băieţel singur căruia înr-o zi i s-au împletit codiţe şi i s-au pus fundiţe albastre şi bentiţa de elastic pe cap. Urechile îi erau roşii şi dureroase de la elasticul care-i strîngea cu putere capul şi de la pedepsele pe care i le dădea tatăl lui. El îi freca urechile între degetul mare şi arătător aşa cum ai freca o frunză uscată de mentă sau de busuioc sau o petală de trandafir ca s-o faci pudră şi s-o pui la păstrare într-o punguţă de hîrtie maro. Urechile ard, se înroşesc ca două petale de trandafir  şi băieţelul meu aude bine, din ce în ce mai bine, pînă departe. Auzul lui se transformă într-un tunel în care sunetele şi durerea sînt una şi se rostogolesc ca nişte mingi grele de plumb.
Eram un băieţel căruia într-o zi au început să-i crească sînii.
*
Şi astăzi băieţelul vrea să scrie despre mine o compunere. Trebuie, pentru că peste o jumătate de oră li se iau lucrările. Mîinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subţiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strînge tot mai mult, ajunge cît o sămînţă de mac, apoi cu greu se rostogoleşte pînă la picioarele domnului învăţător care bat în neştire un ritm în întunericul necunoscut de sub catedră.
Acolo cerşeşte milă. Strigă după ajutor. Această compunere nu pot să o scriu. Atunci recită o poezie, i se spune. Nici atît, am uitat toate poeziile pe care le-am învăţat vreodată. Iar urechile mele, nu uita, sînt praf de mentă, de busuioc şi de petale de trandafiri puse la păstrare în sertarele dulapului din cămară.
Pot totuşi să-ţi dau o veste: de azi-dimineaţă îmi cresc sînii.
 

Sînt cuminte, promit

Să fiu cuminte a însemnat totul pentru mine.
Cuminţi sînt bărbaţii, femeile, dar mai ales copiii.
Eşti cu adevărat cuminte duminica, atunci cînd stai acasă şi dormi cu părinţii tăi.
Dimineaţa trece mai uşor. Urmează apoi o masă caldă, bună, discuţii cam timp de o oră, prelungite în aerul plin de mirosuri al bucătăriei.
Zilele seamănă între ele, toate lucrurile seamănă aici unele cu altele, dar cel mai mult seamănă după-amiezele de duminică. Bucătăria are o fereastră pe unde privim toţi trei la ce se întîmplă afară. Urmărim cu răsuflarea tăiată gesturile vecinei de la doi, din blocul din faţa noastră. E o vecină ca oricare alta. Ne cuprinde o tristeţe parcă fără leac atunci cînd, după ce-a întins pe sîrmă două pături, pleacă înapoi în casă ca şi cum nici n-ar fi fost. Imaginea se frînge, lumea se goleşte de ceea ce era mai atrăgător pe cuprinsul ei. Atunci privirea aleargă în mare grabă după altceva şi se agaţă de orice trecător, de orice pasăre sau chiar de obiectele răspîndite în balcoane şi la ferestre.
Apoi oamenii de pe stradă par să meargă tot mai încet, ne uităm pe fereastra unui acvariu cu peşti mari, cu mustăţile lungi şi ochii pe jumătate închişi, apoi minţile noastre se albesc, devin foi de hîrtie neîncepute. Este sfîrşitul tuturor poveştilor şi privirilor. Ne retragem fiecare înspre pături aspre şi cearceafuri reci care se vor încălzi tare de tot în curînd. Apoi tîrziu, pe înserate, corpurile noastre îşi vor regăsi locul în lume, ca rîmele după ploaie, foindu-se în mijlocul unei umezeli dragi.
Somnul de duminică după-amiaza mă ducea întotdeauna pe o străduţă îngustă, cu imagini schimbătoare de o parte şi de alta a ei, o străduţă desfundată, cu o gură de canal aburindă în mijloc. O uliţă închisă. Această fundătură a fost unul din preţurile cuminţeniei mele.
 *
Copiii cuminţi poartă coroniţe din plastic. Trandafiri, margarete, conduraşi. Coroniţele acestea sînt făcute pe comandă şi, de multe ori, după ce te împodobeşti cu ele, primeşti şi o prăjitură cu multă cremă colorată frumos şi un suc de culoarea aurului.
Mama mea e cuminte. Ea spală, calcă şi face mîncare pentru noi toţi. O mîncare bună, caldă, din care mîncăm pînă seara tîrziu.
Tatăl meu este cuminte. El stă în biroul lui pînă ce termină tot ce are de lucru. Şi vine îndată acasă. Apoi decupează peisaje frumoase şi le pune în holul blocului. Şi udă cu o găletuşă florile din cele două balcoane. O dată la trei săptămîni dezgheaţă frigiderul, îl şterge pe dinăuntru, pe dinafară şi pune din nou toată mîncarea în el.
Toată casa noastră e cuminte. În sufragerie avem un rododendron, o lustră aurie cu multe braţe şi două fotolii îmbrăcate în petice de blană. În dormitor avem două dulapuri, în care rufele sînt curate, împăturite şi aşezate pe rafturi. Acolo miroase bine a radiere chinezeşti cu animale pe ele şi sînt acolo batiste, prosoape, furouri şi sutiene nou-nouţe.
Aici, în dormitor, stau eu şi-mi fac temele la lumina veiozei de pe masă. Lumina îmi aruncă o umbră mare pe peretele din spatele meu, dar eu sînt cuminte şi scriu în continuare.
*
Lucrurile sînt toate la locul lor. Cifrele, literele se adună multe în caietele tale, semnul de carte e acolo unde ai rămas cu cititul, periuţa de dinţi e în paharul din baie, iar dulceţurile în cămară.
Vînzătoarele sînt în magazine, bosumflate, după tejghele.
Meşterii sînt în ateliere, şlefuind filetul piuliţelor.
Şoferii sînt toţi cu volanul în mîini.
Croitoresele însemnează cu cretă stofe întinse.
Pe cei din macarale nu-i vedem, dar ştim că stau bine în căsuţa lor înălţată pînă spre cer şi apasă pe felurite manete.
Toate trupurile sînt îmbrăcate în haine fel de fel şi stau aşezate pe scaune, în fotolii sau se mişcă dintr-o parte în alta.
Sprîncenele sînt la locul lor, ochii, gura, gîturile la fel. Buricul fiecăruia dintre noi e ascuns printre haine, dar există, cel mai cuminte dintre lucrurile care ne înconjoară.
 

În acea vreme copiii

În acea vreme copiii
se aşezau singuri la colţ
şi se pedepseau fără să mai întrebe pe altcineva.
Pedeapsa mică devenea pedeapsa cea mare,
nu numai urechile, ci totul,
absolut totul
se transforma în pudră aromată
pudră de leac risipită prin sertare,
dulapuri,
în straturile cele mai de dedesubt ale pernelor,
în tivurile rochiilor,
în cele patru găurele ale nasturilor,
acolo unde sufletul meu,
cît o sămînţă de mac,
se rostogolea pe nevăzute.
În acele vremuri,
părinţii nu ştiau ce mare lucru făceau prin case,
dar copiii se plictiseau,
scriau cifre, apoi litere şi iar cifre,
se uitau cu jind la 5-ul desenat de tata,
la liniile lui perfecte,
la burtica lui rotunjită atît de frumos,
aşa trebuia să fie burtica oricărui
copil cuminte.
 
 

Ca tine

Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie
ca tine,
cu galantarele pline de choux-ŕ-la-cręme
şi negrese.
Pe noi nu ne despărţea decît o baltă uriaşă,
desenată în jurul tomberoanelor de gunoi,
ea ţinea de la scările blocului meu
pînă sub ferestrele tale înalte
(în spatele lor oamenii se transformau în peşti,
tu în acvariu,
ei pluteau în sucul pişcăcios de Brifcor,
clipeau din ochi fericiţi.
Ai intrat în sufletul meu,
cu chip de savarină
însiropată pînă la leşin.
Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie,
ca tine,
cea mai vestită din cartier,
cu expoziţii municipale
- o dată pe lună -,
atunci să mă transform aproape într-un muzeu,
în care să vină oricine cu detaşamentul,
cu clasa,
cu tovarăşa,
să vadă ţărăncuţele din turtă dulce
şi harta patriei cu cinci feluri de creme şi tot atîtea
                                                                 culori
balerinele şi căţeii de ciocolată
cu ochi verzi şi gene întoarse,
ca bibelourile mătuşii din strada Primăverii.
Pe ele oare cine le cumpără?
Pe noi nu ne-a despărţit niciodată
decît o baltă tulbure
pe deasupra căreia treceau în zbor
libelule.
Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie,
întocmai ca tine,
părinţii meu să se întoarcă tîrziu acasă,
să treacă pe sub geamurile mele înalte
şi să găsească închis.
Am vrut să fiu
o cofetărie,
ca tine,
cu laborator în spate,
cu maşină de îngheţată,
cu navete de Brifcor
şi cu linguriţe de aluminiu
găurite la mijloc,
ca să nu vrea nimeni să le fure
şi ca să pot supraveghea mai bine,
prin găurelele lor,
albul farfuriilor
şi culorile cremelor
şi libelulele cum zboară
pe deasupra celor care vin la mine.
 

Pentru părinţii mei

Pentru ei
pentru ei
pînă cînd de frică nu am să mai mor,
pentru ei
o scrisoare
- aş vrea să fie scrisoarea vieţii mele
aceea pe care aş putea s-o scriu
doar în cele cîteva fracţiuni de secundă
de după moarte.
Cînd, privind un ecran uriaş,
am să aflu în sfîrşit totul,
am să-mi văd în sfîrşit opera
concurînd în concursul secolului.
Deşi, de pe acum ştiu,
că nici un premiu nu va lua,
nici o coroniţă pe creştetul meu
nu va mai poposi.
Şi oricum e tîrziu,
pot să mă întorc acasă,
se golesc sălile,
se mătură, se aruncă gunoaiele,
se aranjează draperii,
scaune,
fire de praf în modele geometrice indescifrabile,
dar care de sus, din elicoptere,
se văd ca nişte texte nesfîrşite.
Poate cîntece de leagăn,
pe care le inventează ele,
femeile de serviciu,
cu nasturii căzuţi de la halatele albastre,
cu cizmele lor de cauciuc
- pe care şi le trag repede pe picioare
dimineaţa
ca să poată sări bălţile
din faţa blocului
cînd se întorc seara acasă -,
cu baticul turtindu-le permanentul.
Ele mă scot afară din sală pe mine,
protagonista,
şi mi-e încă frică
pentru că ele niciodată nu mor,
sînt eterne,
ca şi nasturii lor căzuţi,
ca şi halatele lor albastre,
ca şi cizmele de cauciuc.

* * *

Şi totuşi, eu, nepremiata,
cel mult un 8 aş fi putut să iau,
ceea ce e atît de puţin,
nu-i aşa,
ceea ce mă face să mă ling pe bot de multe,
pentru vacanţa asta,
pentru vara asta,
pentru anul acesta
şi pentru mulţi din cei care vor veni,
nepremiata vine şi spune, iar povesteşte,
ca să vă înduplece,
să vă prindă urechile,
să se întîmple ceva nemaipomenit cu voi,
şi cu ea,
şi s-o iubiţi în sfîrşit,
orice s-ar întîmpla.