Scriitorul şi Universitatea

Romulus Bucur

Insideri Şi outsideri: convergenţe

Dintr-un Curriculum vitae (fără, totuşi, împestriţările formale ale CV-urilor noastre computerizate) aflăm că, pe atunci studentul Jozsef Attila a fost într-o bună zi chemat la profesorul Horger Antal, care, "a declarat că atîta timp cît trăieşte, eu n-am să ajung profesor de liceu căci 'nu putem încredinţa - spunea domnia-sa - educaţia generaţiei viitoare unor oameni care scriu asemenea poezii', şi mi-a pus în faţă un exemplar al revistei Szeged." Poezia încriminată - de altfel celebră în epocă -, Tiszta szívvel (Cu inima curată) poate fi considerată, după trecerea prin avangarde şi revoluţii, literare şi nu numai,  relativ cuminte.
Ce a urmat în continuare? Poetul şi-a abandonat o vreme studiile, apoi şi le-a reluat - Viena, Paris (Sorbona), Budapesta. Deci, cu toate că declarat de stînga, atîta vreme cît a vrut - întîmpinînd piedici, în primul rînd materiale, însă faptul nu e singular în epocă - a putut să studieze. Despre profesor nu se mai ştie nimic. De fapt, mai corect ar fi să scriu "eu personal nu mai ştiu nimic"; probabil că vreo istorie a învăţămîntului maghiar l-o fi reţinut. Ori vreo istorie literară - cam cum e reţinut la noi Sorin Toma...
Emilian I. Constantinescu, într-o teză de doctorat susţinută în 1931 şi publicată în anul următor, vorbeşte, referindu-se la poezia modernă, atît românească cît şi străină, despre anarhism poetic. Aceasta poate pe urmele conferinţei lui Jean Cocteau, D'un ordre considéré comme anarchie, poate pornind de la B. Fundoianu şi N. Davidescu, consideraţi drept "poeţi anarhici de marcă" (alt citat din acesta din urmă poate fi de asemenea considerat drept sursă pentru denominaţia de anarhism).
Iar acest lucru are loc în ciuda unei atitudini mai curînd binevoitoare faţă de lirica contemporană lui, care constată, de fapt, notele esenţiale ale liricii moderne, citite însă prin grila unei poetici premoderne. Poziţie pusă în evidenţă de precizarea că nu e vorba de "o condamnare apriorică şi în bloc a poeţilor modernişti, ci o cercetare obiectivă, sinceră, temeinică a producţiei lor"; se pare că acesta era nivelul de percepţie al lumii universitare a vremii, dovadă faptul că publicarea tezei i-a atras, de altfel, o răcire a relaţiilor cu maestrul său, M. Dragomirescu. Ne putem întreba în ce măsură s-a schimbat acum situaţia.
Un grup de tineri insurgenţi avangardişti scoate, prin anii '30, «Pula», o revistă din care a apărut un singur număr, publicat în treisprezece exemplare, unul dintre ele fiindu-i trimis lui Nicolae Iorga, faimos pentru obtuzitatea cu care întîmpinase literatura modernă (ce să mai vorbim de cea de avangardă...). Rezultat? Acesta pune mîna pe telefon şi tinerii sînt arestaţi.
Gellu Naum scrie, în aceiaşi ani '30, în Drumeţul incendiar, "voi şti mamă în ceasurile de glorie/să-mi flutur ciorapii împuţiţi lîngă porţile Academiei Române". La care, în deplină consonanţă, o figură totuşi de planul doi a generaţiei următoare, Ben. Corlaciu, i-ar putea răspunde cu îndreptăţire (nu a făcut acest lucru, însă scurta poezie care urmează poate fi citită şi aşa): "Cînd vom ajunge să avem cîteva zeci de ani/şi cînd vom fi întocmai ca o mumie,/vom renunţa la viaţa asta de golani/şi vom fi prezidenţi la Academie".
Exemplele s-ar putea multiplica la nesfîrşit - ajunge să ne amintim de diatribele lui Pound la adresa profesorilor de literatură (probabil că asta subînţelegea el prin "cei care n-au scris nici un vers valabil la viaţa lor", şi cărora nu trebuie, ca poet, să le acorzi nici o atenţie).
Ce e de reţinut? Că, în mod fundamental, există două 'tabere', aceea a scriitorilor şi aceea a profesorilor. Cu orizonturi de aşteptare diferite, decurgînd din poziţii fatalmente diferite faţă de acelaşi obiect: opera literară. Unii sînt insideri, ceilalţi outsideri. Ceea ce poate duce nu odată la reacţii de tip 'proletar' - scriitorul să-l considere pe critic, mai ales dacă e şi profesor de literatură, un soi de muscă la arat, un fel de parazit pe care el, creatorul îl duce în spinare, şi căruia, în fond, îi justifică existenţa. Ca şi la contra-reacţii de tip 'aristocratic' - săracul scriitor, e băiat bun, dar îi lipsesc reflexivitatea, conştiinţa teoretică, elaborarea conceptuală a operei, care sînt expediate la un nivel instinctiv, cvasi-visceral.
Ceea ce, de fapt, putem vedea în exemplele oferite: Horger Antal, conservator în gusturi (probabil şi ca ideologie), face o lectură conţinutistă a poeziei; el nu reuşeşte să treacă de această barieră şi să sesizeze noutatea lui Jozsef Attila, faptul că, literar vorbind, nonconformismul este obligatoriu pentru crearea unei opere valabile şi că acesta nu se confundă în mod obligatoriu cu cel biografic. Emilian I. Constantinescu, la rîndul său, încearcă să depăşească condiţionarea formaţiei sale şi, în acelaşi timp, să nu contravină prea tare mediului universitar şi prejudecăţilor sale, lucru ce nu i-a reuşit în totalitate. Despre Iorga ce să spunem? Judecăţile sale literare, subminate de prejudecăţile sale (morale, sociale şi de alte naturi) oricum nu sînt luate în serios - dacă or fi fost luate vreodată. Gellu Naum e sărbătorit de întreaga lume literară, i se dedică articole, studii, teze de doctorat. Ceea ce nu-l împiedică, vorbind într-un interviu să se refere la universităţi ca la nişte "fabrici de poezie". Ben. Corlaciu e cel mai ghinionist dintre toţi: alegînd - cum se spunea - libertatea, a fost trecut la fondul secret, şi, murind între timp, nimănui nu i-a trecut serios prin minte să-i reevalueze opera.
Însă exact el ilustrează cel mai bine mecanismul de receptare al scriitorului de către interpretarea academică, ceea ce - e o banalitate, dar trebuie repetată - a constituit lovitura de graţie dată avangardei: asimilarea ei, preluarea, la început timidă (Emilian I. Constantinescu), apoi din ce în ce mai entuziastă (Gellu Naum). Rapiditatea cu care are loc procesul poate că ar trebui să dea de gîndit: la sfîrşitul anilor '70, ceea ce ulterior a fost numită gruparea optzecistă era acuzată de un distins profesor universitar (îi pot da numele, dar nu are nici o importanţă; de altfel însăşi denominaţia anterioară e mai curînd o manifestare de politeţe, şi o recunoaştere a statutului redobîndit acum, la sfîrşitul anilor '90 - altfel, cu egală îndreptăţire, i-aş putea spune un politruc rătăcit în Universitate) că practică "o poezie băşcălioasă şi intimistă". Aceiaşi autori, acum, cînd nu sînt prin diverse redacţii de reviste literare (de unde, e drept, nu dau tonul literaturii de azi, dominată, cantitativ, ca în orice perioadă de interregn, de veleitari) sînt, la rîndul lor, la fel de distinşi universitari. Probabil viitori prezidenţi de Academie. Există vreo morală a acestei fabule, a acestui pater le bourgeois care, în cel mai deplin spirit creştinesc, în loc de a întinde şi celălalt obraz, se ridică de jos şi mai patinează o dată pe coaja de banană? S-a ajuns, în sfîrşit, la convergenţa dintre creaţie şi interpretarea acesteia? Sîntem într-un orizont de aşteptare consumist, capabil să digere orice i se introduce, pe bandă rulantă, la unul din capete, eventual reciclînd ceea ce intră, după ieşire pe la celălalt capăt, pe aceeaşi bandă rulantă? Într-un punct în care trebuia să ne ducă un inevitabil şi triumfător progres, ori în fundătura unei crize cronicizate?
Prefer, riscului de a da răspunsuri, pe acela, mai puţin confortabil, de a pune întrebări. Această convergenţă, această complementaritate, e temporară sau nu, benefică sau nu? Şi de ce? Răspunsurile, la cîte oi fi ajuns, sînt, pînă la urmă, de uz personal.