Scriitorul şi Universitatea

Andrei Bodiu

A TRĂI CU OCHII DESCHIŞI

Despre cum am scris Extratereştrii din vîrful dealului, Studenta Alina sau O femeie de cretă ... Toate sînt poeme care au legătură directă cu experienţa mea de universitar. Dacă n-aş fi fost profesor în facultate, nu aş fi scris aceste poeme. Meseria mea actuală are legătură cu poezia. Poezia mea porneşte din/de la realitate iar realitatea de care mă „lovesc" în fiecare zi este lumea universitară. Este lumea universitară o lume aparte? Ea e o lume specifică dar nu ruptă de realitatea în care ne ducem existenţa de zi cu zi. Universitatea e o lume rigidă şi seacă în măsura în care toată existenţa e rigidă şi seacă. Poetului, că de aia e poet, îi e dat să-i descopere asperităţile şi profunzimile, poetului îi e dat să privească dincolo de suprafeţele politicoase şi uneori plicticoase ale vieţii academice. Asta nu înseamnă, doamne fereşte, că poetul îşi va dezvolta viziunile „pe spinarea" studenţilor lui. Cred însă că un poet are, în ce priveşte literatura ca şi existenţa, o capacitate mai accentuată de a surprinde profunzimile. De ce? Pentru că el, scriitorul, citeşte şi înţelege literatura din interior. Legătura dintre scriitorul/profesor universitar şi literatură eludează cel mai grav fenomen care poate caracteriza viaţa universitară, blazarea funcţionărească. A merge la şcoală ca un funcionar e sinistru. A pierde bucuria de a te întîlni cu literatura şi cu interpretarea ei e iarăşi sinistru. Cred că scriitorul/universitar e ferit de această primejdie, de a se plictisi de propria meserie. În sensul ideilor de mai sus trebuie spus că americanii cei pragmatici au inventat cursurile de scriere creatoare, cursuri în care meseria de scritor se învaţă. Una dintre trăsăturile specifice ale filologiei braşovene, unde funcţionez şi eu ca lector „tînăr şi vivace" (Luca Piţu), este tocmai această prezenţă a cursurilor de scriere creatoare. Colegii mei Alexandru Muşina, Romulus Bucur şi Caius Dobrescu au predat sau predau „scriere creatoare". E, fără îndoială, domeniul la care, fără experienţă scriitoricească, nu se poate ajunge. E un punct de convergenţă a scriitorului cu condiţia de universitar. Sau a universitarului cu condiţia de scriitor. Lumea universitară poate fi stimulativă pentru scriitor. Chiar despre viaţa universitară braşoveană se pot scrie cărţi. Nu numai cîteva poeme, nu doar cărţi didactice, ci chiar romane. Ce proză ar ieşi din prezentarea unui concurs de admitere, cu scena-pivot amplasată în subsolul corpului N, în renumitul „bunker". Ce scene de viaţă s-ar putea desprinde de acolo! Poate colegii mei prozatori pregătesc ceva. Pînă atunci, repet, lumea universitară stimulează scrisul. Inclusiv scrisul studenţilor. Ai noştri filologi au publicat poezie, proză, eseuri în reviste dintre cele mai prestigioase, unii dintre ei au debutat în volum cînd încă nu ieşiseră de pe băncile şcolii. Să fie climatul filologiei braşovene favorabil? Eu cred că da. Admir deschiderea către nou a tuturor colegilor mei. Nu cred că a existat talent real în literele braşovene care să nu fi fost încurajat şi stimulat. Fără o anume solidaritate scriitoricească nu cred că ar fi apărut revistele studenţilor: Neo-hopi, coordonată de Caius Dobrescu sau Erată, susţinută cu real entuziasm de Virgil Podoabă şi de întreaga echipă de critici/universitari de la Vatra. Fără complementaritatea dintre scriitor şi universitar, dimensiunea originală şi proaspătă a filologiei braşovene nu cred că ar fi existat. Cît va mai ţine încă entuziasmul nostru? Va fi fiind el unul structural sau e unul care, supus eroziunii timpului, se va transforma în blazare? Mai întîi de toate trebuie să repet că eu nu cred că scriitorul/universitar se poate blaza. Poate numai dacă i se face greaţă de literatură şi implicit de propria literatură. Pornind de aici eu cred că atît timp cît scriitorul e viu şi universitarul e viu, el nu devine un simplu funcţionar care-şi ţine cursul sau seminarul, salută şi-apoi pleacă. E adevărat, tot ce-am scris pînă aici ţine de partea luminoasă a lucrurilor. Partea întunecată începe, ca mai toate lucrurile trăitoare în ţara tranziţiei-fără-de-sfîrşit, cu banii pe care-i primeşte pentru munca lui scriitorul/universitar. Enunţarea unei cifre e menită să întristeze orice profesor cu acelaşi statut din Ungaria sau Polonia. Dacă un, să zicem, lector român face imprudenţa să spună ce salariu are în ţară, colegul său ungur sau polonez îşi face o cruce mare şi se încruntă. „Chiar aşa rău o duceţi?" întreabă el. „Chiar aşa" vine şi răspunsul. Într-o ţară condusă de universitari şi scriitorul/universitar are un standard de viaţă mizerabil. Astfel sfera lui de preocupări nu se opreşte la universitate şi scris ci trebuie să cuprindă, din raţiuni de simplă supravieţuire, alte preocupări. Astfel, timpul scriitorului/universitar se îngustează continuu. Cine pierde din această acerbă luptă pentru existenţă? Scriitorul nu se îndepărtează numai de scris, el se îndepărtează şi de studenţi, în măsura în care, din lipsă de timp, micşorează sfera activităţilor extradidactice: cercuri ştiinţifice, cenacluri ... Să nu mai spun că scriitorul/profesor, la fel ca şi studentul acuză preţul prohibitiv al cărţilor. Astfel, scriitorul/profesor e obligat să mai treacă un obstacol, să mai depăşească, asemeni lui Făt-Frumos, o primejdie, cea a deprofesionalizării. Încercare grea, dat fiind că materialiceşte, toate îi stau împotrivă. Paradoxal, pentru scriitorul/profesor nu numai deprofesionalizarea este un pericol, ci şi super-profesionalizarea e un risc. Din prea mult zel, scriitorul tinde să devină tot mai mult profesor. Îl fascinează teoriile, începe să gîndească în sisteme riguroase, construieşte scheme de o logică ireproşabilă. Echilibrul fragil al binomului scriitor/profesor se rupe, cea de a doua calitate absorbindu-l în totalitate pe omul nostru. Simbioza de care vorbeam la început apare acum ca ruptură, o ruptură de un dramatism real, metafizic. Ce poate face scriitorul în faţa acestei situaţii? O soluţie ar fi să descrie însăşi această rigidizare, această pierdere a condiţiei de scriitor. Asta, evident, dacă nu şi-a uitat şi meseria. Al doilea răspuns am încercat să-l dau la începutul textului. Nu trebuie uitat că lumea universitară face parte din realitate. Poţi descoperi în ea profunzimi, poţi primi sugestii. Totul e să fii permeabil, să stai cu ochii deschişi.
Despre cum am scris Extratereştrii din vîrful dealului ... stînd la o cafea pe colina universităţii, la ore tîrzii ale după-amiezii şi privindu-mi studentele, fiinţe fragile, trecînd cu dezinvoltură prin haita de cîini care asediau clădirea. Despre cum am scris Studenta Alina ... după o discuţie tranşantă şi sinceră cu o studentă care spunea că ei nu-i place nimic din ce face şi că studiază doar pentru a nu se apuca, încă, de muncă. Despre cum am scris O femeie de cretă, în timp ce mă aflam în DII4, o sală de pe colina universităţii braşovene unde pe perete imaginaţia înfierbîntată a unui student desenase pe perete o imensă femeie din cretă albă.