Biblioteca Interval

Thomas Bernhardt

Întîmplări

În româneşte de Mircea Ivănescu

Doi tineri se refugiază într-un turn, care a slujit pe vremuri la apărarea oraşului, şi îl urcă fără să rostească nici un cuvînt. Nu vor să-şi zădărnicească tăcerea prin vreo trădare şi se îndreaptă cu o grabă lipsită de gînduri spre ceea ce au de gînd să facă. La jumătatea drumului spre vîrful turnului zăresc o porţiune altminteri cu neputinţă de cuprins cu privirile a peisajului în mijlocul căruia se înalţă turnul. Răceala zidurilor îi face să urce clătinîndu-se ca printr-un bloc de gheaţă: cu gurile căscate şi braţele întinse înainte, cu iluzia că prin asemenea gesturi doar pe jumătate conştiente vor putea împuţina artificial depărtarea pe care vor s-o străbată. Acum se vădeşte că fata poate obţine punîndu-şi la contribuţie fantezia o repeziciune mai mare decît tînărul care este mai limitat din punct de vedere mental, şi e important să se constate că fata, deşi urcă cu opt sau zece trepte în urma tînărului, iubitul ei, e în realitate înaintea lui cu cincisprezece sau douăzeci de lungimi de treaptă. Turnul cu totul şi cu totul lipsit de ferestre este o treaptă premergătoare a întunecimii şi poate fi recunoscut limpede ca atare. Cînd în sfîrşit au ajuns sus, se dezbracă şi cad goi unul în braţele celuilalt.
 

Fata stă pe  o bancă sub un măr lîngă poarta principală a unei clădiri asemănătoare unui castel, care se află într-o vale dintre munţi şi pe care a descoperit-o un domn distins în rătăcirile sale care-l poartă de la o biserică la alta şi de la o construcţie mai deosebită la alta. El se opreşte locului la gardul grădinii şi e fascinat de frumuseţea fetei care e pieptănată cu cozi lungi. Se preface că scrie ceva în carnetul său de însemnări, în realitate însă o observă neîntrerupt pe fată. El însuşi e observat de călugăriţele care lucrează grădina de legume; dar el nu-şi dă seama de asta. Nu vrea să destrame tensiunea care există între fată şi el; din cauza aceasta nici nu încearcă să-i vorbească. Însă la momentul cuvenit are să i se prezinte, se gîndeşte el acum, şi va crea o conversaţie cu fata. Îi va povesti despre călătoriile sale, şi în felul acesta se stabileşte curînd o legătură. Îi va vorbi despre lumea în care trăieşte el. În clipa însă în care se hotărăşte să păşească în faţa fetei, fata îşi întinde un picior lung îmbrăcat în ciorap sus în aer în faţa ei şi  se trage cu amîndouă mîinile de cozi. Cum ea nu poate să vorbească, scoate nişte sunete de neînţeles. Se trage atît de multă vreme de cozi încît i se injectează ochii întunecîndu-i privirile. Dar abia acum îşi dă seama domnul că se găseşte pe proprietatea unei case de nebuni, şi părăseşte imediat locurile fără să le ia în seamă pe călugăriţele care înşfacă fata şi o trag în casă.
 

Bărbatul acesta de patruzeci de ani circulă în fiecare zi de doisprezece ani pe această linie de autobuz. Acum cînd se îndreaptă spre casă se gîndeşte că un altul e cel care poartă vina pentru nefericirea lui. Nu el. Chiar dacă nu ştie cu certitudine cine anume l-a împins în această tortură care durează de doisprezece ani, izbucneşte totuşi în cîte un cuvînt de insultă la adresa celor care-l merită. Dă acum colţul unde socul îşi leapădă frunzele. Fireşte că el nu vede aceasta.  Strînge la subsuoară o servietă uzată în care, de doisprezece ani, şi-a purtat zi de zi, în afară de duminici şi nepunînd la socoteală concediile, gustarea. De cele mai multe ori el nici nu şi-o mănîncă. I-o mănîncă atunci copiii seara cînd ajunge acasă... În locul de unde drumul lasă deschisă privirea spre casa în care locuieşte el împreună cu familia sa, el îşi ridică ochii pentru prima dată. Îşi imaginează cum nevasta lui aşează mîncarea pe masă şi cum îi duce pe copii la culcare. Vede deodată cum nevasta îşi scoate bluza şi o aşează peste speteaza scaunului. Ia de pe plită un vas cu cafea, fărîmiţează pîine înăuntru şi o mănîncă cu linguriţa. Acum lui i se face frig şi se întoarce pe călcîie şi străbate îndărăt drumul pe care a venit. Trece prin pădure şi se întinde în pat împreună cu iubita lui, care are o casă cu etaj şi cu o grădină de legume. În acest moment soţia lui le spune copiilor: staţi liniştiţi, dacă nu, nu vă mai aduce nici un dar Moş Crăciun.
 

Casierul dintr-o uzină metalurgică s-a căsătorit cu o femeie cu opt sau nouă ani mai în vîrstă. La scurtă vreme după nuntă au început certurile. Cei doi adorm şi se trezesc cu o aceeaşi repulsie reciprocă nemărginită. În cele din urmă femeia se îmbolnăveşte grav, ceea ce poate proveni de la faptul că nu poate să facă copii, se face mereu iarăşi bine, dar deodată îşi pierde vorbirea, nu se mai poate face înţeleasă decît prin gesturile mîinilor, în casă scrie totul pe file de calendar: „Vreau să plec de aici", de exemplu, sau „E frumos afară". Urăşte situaţiile în care celorlalţi li se face milă de ea. În cele din urmă începe să aibă dureri în picioare şi-i înţepenesc cu totul. Trebuie dusă de colo pînă colo într-un fotoliu cu rotile. Pîndeşte la fereastră. Cînd bărbatul ei vine acasă, trebuie să o scoată la aer. Întotdeauna aceeaşi bucată de drum. Întotdeauna ceva mai departe. Ea îl ameninţă cu pumnii încleştaţi. E mereu mai înfometată de case noi, pomi noi, oameni noi. Înfofolită în hainele de iarnă priveşte lumea din jur printre copacii aleii. Într-o seară, cînd el o plimbă pe malul rîului împingîndu-i în faţa lui scaunul cu rotile, răstoarnă deodată scaunul şi o împinge cu totul în adînc. Ea nu poate să ţipe. Scaunul de metal se sfărîmă. Aceasta este fapta pe care o visează el. Dar tot va face ceva de genul acesta cu ea, se gîndeşte el.
 

Violoncelista ştie că între ea şi dirijorul orchestrei de la operetă nu există decît o silă imensă. Cu toate acestea în fiecare zi la aceeaşi oră se furişează prin uşa camerei sale şi suie în patul lui. Urîtul vîrstei de treizeci de ani a pus stăpînire pe ea şi oricît s-ar împotrivi ea, procesul destrămării ei înaintează necontenit. Sub acoperişul conservatorului se cîntă fără încetare părţi de sonate în care se aruncă iarăşi şi iarăşi cu capul înainte, ca un animal, ca să se zdrobească acolo. Cu o brutalitate incredibilă se lasă să înfometeze, zile întregi stă trîntită în pat beată moartă, pentru ca apoi să-şi continue cu şi mai mare energie opera de destrucţie. Îşi vinde totul şi deodată rămîne cu o singură rochie, neagră, încheiată pînă sus. Îşi sfărîmă instrumentul apucîndu-l cu amîndouă mîinile de gît. Grăbeşte totul. Rîde. E tăcută. După ultima noapte petrecută împreună cu dirijorul se aşează pe cufărul unui artist undeva pe gangul întunecat şi plînge.
 

Moşierul visează că unul din muncitorii de pe pămîntul lui sapă în multe locuri pe bucata lui de pămînt şi peste tot iese la iveală un cadavru. Îl pune pe muncitor să sape tot pămîntul în jurul casei. Dar nu există nici un loc în care să nu zacă îngropat un cadavru. Acum moşierul pune ca toată proprietatea lui să fie săpată de sute de muncitori, însă fapt este că, fără excepţie, toată moşia este, sub un strat subţire de pămînt, plină de cadavre. El pune să i se aducă în faţă fiecare din cadavrele apărute astfel, sînt trupuri de vîrste diferite şi de ambele sexe, şi îşi aminteşte că el însuşi i-a omorît pe toţi cu mîna lui. Spaima însă de a fi el însuşi omorît nu-l lasă să-şi dea în vileag crimele. Ajunge la ideea să pună să fie căutaţi ucigaşul sau ucigaşii. În scopul acesta organizează un întreg aparat de funcţionari pe care îi plăteşte bine. Şi deja puţine zile mai tîrziu este găsit un ucigaş. Deşi moşierul ştie că acest om, care este un necunoscut, nu poate fi ucigaşul, propriu-zis, el permite ca acesta să fie dus în faţa unui tribunal, care îl condamnă la moarte. Ucigaşul este executat. În felul acesta funcţionarii mai descoperă încă mulţi ucigaşi. Găsesc în cele din urmă exact la fel de mulţi ucigaşi cîţi asasinaţi există. Sînt cu toţii executaţi şi sînt îngropaţi pe proprietatea moşierului. Acum moşierul se trezeşte din somn şi se dă jos din pat. Se duce în pădure ca să constate cîţi copaci şi care anume are să pună să-i taie încă în toamna aceasta. Problema aceasta îl preocupă zile la rînd.

Sora preotului s-a îmbolnăvit într-o zi şi  cînd poate să se dea jos din pat lumea constată că boala i-a luat minţile. Face lucruri pe care un om normal în împrejurări normale nu le face niciodată. De pildă, dansează, fluturînd o cunună de mirt, prin piaţa satului, scoţînd în vremea aceasta limba şi bîiguind sunete de neînţeles. Se întîmplă de asemenea ca în timpul slujbei religioase să păşească în faţa altarului şi să împrăştie în jur boboci de trandafir pe care-i scoate dintr-un coşuleţ. Sau îi scrie o scrisoare episcopului în care-i comunică direct că Maica Domnului i-a spus, cînd au stat de vorbă pe ogorul de cartofi, că ar vedea cu ochi buni ca semnatara scrisorii să se mute să locuiască chiar în biserică. Nu că ar rîde cineva de ea, oamenii se uită la ea speriaţi, cu frică. Povestesc între ei tot felul de istorioare despre ea. Printre ele şi una în care se spune că în acea noapte în care toţi cei din sat fără excepţie dorm, Mîntuitorul străbate piaţa, urmat de cei care l-au martirizat, fără nici un cuvînt, sîngerînd din rănile Sale. Într-o seară ea nu mai apare la cina pe care o iau în bucătăria casei parohiale. E căutată. Nu o găseşte nimeni. De abia în dimineaţa următoare copiii ducîndu-se la şcoală o descoperă îngheţată în balta cea mare din dosul fabricii de bere. Gura care i-a rămas căscată îi e mai mare decît toată faţa. La gît poartă, ca întotdeauna, un guler scrobit cu dantele. Braţele îi sînt larg desfăcute. Apa a îngheţat repede.
 

Actorul joacă într-un basm în care interpretează rolul vrăjitorului cel rău. E vîrît într-o piele de oaie şi într-o pereche de cizme mult prea scurte, care-l strîng groaznic picioarele. Toată îmbrăcămintea asta e atît de incomodă încît îl trec toate năduşelile, însă nimeni nu vede asta şi pe de altă parte el nu joacă niciodată cu mai multă plăcere decît în faţa copiilor: căci ei sînt publicul cel mai recunoscător. Copiii, trei sute la număr, se sperie tare la intrarea lui în scenă, căci ei ţin cu trup şi suflet partea tinerei perechi pe care el i-a preschimbat în două animale neasemenea. Mai mult şi mai mult ei ar prefera să-i vadă doar pe cei doi tineri, aşa înveşmîntaţi în hainele lor colorate, altceva nimic, dar atunci piesa n-ar mai fi o piesă adevărată, şi chiar ar ajunge repede de tot plicticoasă; căci într-o piesă care povesteşte un basm trebuie să apară întotdeauna o făptură rea, nestrăvezie, care caută să-i distrugă sau cel puţin să-i facă ridicoli pe cei care sînt buni şi străvezii. Cînd acum cortina se ridică pentru a doua oară, copiii nu mai pot fi opriţi. Sar de pe scaunele lor şi dau buzna pe scenă şi e ca şi cînd n-ar mai fi trei sute, ci de multe ori numărul acesta, şi deşi actorul sub masca lui plînge şi-i imploră să înceteze să-l mai lovească cu picioarele şi cu pumnii, cu loviturile pe care i le dau cu tot soiul de obiecte dure, metalice, ei nu se lasă impresionaţi şi-l lovesc atît de multă vreme şi-i calcă atîta în picioare pînă cînd el nu se mai mişcă deloc şi mîinile lui palide şi zdrobite rămîn întinse crispate în aerul de peste duşumeaua scenei. Cînd ceilalţi actori sosesc în grabă şi constată că acum confratele lor e mort, copiii izbucnesc într-un hohot monstruos de rîs, care e atît de hohotitor şi de mare încît în el cu toţii îşi pierd minţile.
 

Mai multe umbre se năpustesc asupra unui meseriaş care se întoarce spre casă. Îl covîrşesc şi îl siluiesc pe malul rîului şi-l lasă să zacă acolo. În clipa în care el vrea să se ridice de jos ca să-şi continue drumul, umbrele apar iarăşi şi încep să-l lovească. Îi smulg haina de pe el şi pe el îl aruncăîn apă. Îi împing capul sub apă şi-i vîră cuţite lungi prin urechi. Caută să-l ţină cu capul în apă pînă are să se înece. Într-un alt loc el se trezeşte din leşin şi pleacă gol mai departe. Din nou apar umbrele şi-l sugrumă. Îl aruncă într-o groapă, într-un crater de bombă şi-l acoperă cu pămînt. El se trezeşte din nou şi începe să alerge de-a lungul şinei ferate. Acum umbrele îl împresoară din toate părţile şi-l azvîrle în hăurile întunericului. El le scapă şi începe să fugă mai repede decît înainte. Însă umbrele îl ajung din urmă. Îl ţintuiesc la pămînt. El îşi aude numele rostit în gîtlejurile lor. Îl aruncă între două blocuri de piatră care se mişcă unul spre altul şi-l stîrcesc între ele. Acum el se trezeşte din somn şi aprinde lumina. O vede pe nevasta lui alături de el în pat. Îţi îmbracă vestonul şi iese din casă pentru cîteva ceasuri. Dimineaţa poate fi văzut îndreptîndu-se pe bicicletă spre şantierul unde lucrează.
 
 

Preşedintele are o particularitate care le sare în ochi tuturor celor care-l întîlnesc, la popice şi la o bere, noaptea şi chiar în timp ce se culcă cu vreo femeie; ba chiar şi în şedinţele parlamentului, pe care el le conduce, de cînd s-au petrecut marile răsturnări. Diferite gesturi cu mîinile vor să arate această particularitate, pe care nimeni nu şi-o poate explica, dar care este atît de limpede vizibilă încît nu le scapă nici neiniţiaţilor. Lumea susţine că ea s-ar trage de la o evoluţie care nu mai poate fi oprită şi pe care nimeni nici nu mai vrea s-o oprească. Oamenii îşi cheamă în amintire clipele în care au remarcat un fenomen care ar fi putut provoca această particularitate. De fapt ştiu cu toţii despre ce este vorba. De teamă că ar putea fi traşi la răspundere, ei evită să vorbească despre asta sau să discute în legătură cu această chestiune în public. Şterg chiar deliberat orice urmă. Dar ea nu se face vizibilă doar în colţurile ochiului preşedintelui. Ea se manifestă şi în alte locuri pe trupul său gras, neliniştit. Chiar şi în visele sale. Stîrneşte în toţi cei care o observă o încordare care le transmite cu timpul şi lor această particularitate. În cele din urmă sînt şi ei stăpîniţi de ea. Ea nu este nimic altceva decît brutalitatea.
 

Profesorul a înnebunit de-a binelea tot studiind fluturii. La început a fost dus la un ospiciu, dar după doi ani a fost iarăşi pus în libertate pentru că s-a ajuns la concluzia că nebunia sa nu este primejdioasă pentru restul lumii. Prezenta ciudăţenia că apărea dănţuind de colo pînă colo prin parc cu o plasă de prins fluturi în mîini, ceea ce părea un spectacol foarte vesel; căci profesorul este de o constituţie foarte delicată. Aproape că nu mai mănîncă nimic la masă şi la dorinţa sa i-a fost instalată în cameră o tablă mare neagră, pe care el scrie cuvîntul BUCURIE. Întotdeauna, cînd a scris cuvîntul BUCURIE pe tablă, el îl sună pe ajutorul de ospiciu, care trebuie să-l şteargă la loc cu un burele mare. De fiecare dată primeşte pentru asta de la profesor o monedă, astfel că acum a şi strîns deja un sac întreg cu asemenea monezi. Cînd profesorul trebuie să părăsească ospiciul, din care cauză este foarte trist, el se roagă dacă se poate să se lase cuvîntul BUCURIE scris pe tablă. El are să-i dea ajutorului porunca să-l şteargă la un anumit moment care e încă foarte îndepărtat. Şi de fapt salariaţii ospiciului sînt nemîngîiaţi cînd profesorul este luat şi dus la moşia surorii sale. E adevărat, acolo el se poate mişca în libertate, dar trăieşte doar în amintirea şederii sale la ospiciu. A uitat de mult tot ce a fost mai înainte de asta. Aici la moşie, el poartă pe timp de vară haine albe şi crem. Ţăranii rîd de el cînd îl văd plimbîndu-se pe coline legănîndu-şi prin aer plasa de prins fluturi. Dintr-o anumită zi însă el nu mai vrea să mai iasă din casă decît în timpul nopţii, ceea ce sora lui şi doctorul de casă, care-i dedică lui întreaga lor viaţă, nu vor să-i permită. Dar el îşi impune voia. Spune că el vrea să prindă luminile, orice lumină, căci nu există nimic mai de preţ decît lumina. Vrea să strîngă luminile, să le păstreze într-un anumit loc şi să publice apoi o carte despre ele. Astfel că se plimbă acum nestînjenit noaptea şi prinde luminile. Într-o noape ajunge la linia ferată. Îşi întinse plasa de fluturi spre cele două lumini care se fac repede de tot din ce în ce mai mari ale trenului expres. Cînd ele sînt chiar în faţa lui, le prinde cu un gest rapid al mîinilor sale mici care se strîng acum laolaltă.
 

Zugravul s-a urcat pe o schelă şi se vede acum la o depărtare de patruzeci sau cincizeci de metri de sol. Se sprijină de o scîndură. În timp ce amestecă în găleată cu o torţă mare de brad priveşte jos la oamenii care se înghesuie pe străzi. Se străduieşte să descopere cunoscuţi, ceea ce îi şi reuşeşte, dar nu are intenţia să strige jos la ei, căci atunci ei şi-ar ridica privirile şi li s-ar părea că el e un caraghios. Un om caraghios într-un costum murdar galben cu un coif făcut dintr-un ziar pe cap! Zugravul îşi uită de treaba lui şi priveşte acum drept, vertical sub el la punctele mici şi negre. Descoperă că nu mai cunoaşte pe nimeni care să se afle într-o situaţie asemănător de ridicolă cu a lui. Dacă ar mai avea paisprezece sau cincisprezece ani! Dar la treizeci şi doi! În timp ce se gîndeşte astfel, amestecă neîntrerupt în găleata cu vopsea. Ceilalţi zugravi sînt prea ocupaţi ca să mai constate ceva deosebit la colegul lor. Un om ridicol cu un coif de ziar pe cap! Un caraghios ! Un om groaznic de caraghios! Şi acum are impresia că se prăbuşeşte în acest gînd, adînc în el şi tot mai jos, cu repeziciunea cu care trec secundele, şi se aud ţipete, şi cînd tînărul s-a prăbuşit la pămînt, jos, lumea se năpusteşte într-acolo. Oamenii strînşi mai văd şi găleata răsturnată căzînd peste el şi îndată zugravul este împroşcat cu o culoare galbenă ca faţada unei case. Acum trecătorii ridică şi ei capetele. Dar zugravul nu mai este, fireşte, acolo sus.
 

Factorul care aduce banii fuge cu geanta sa plină de bani peste graniţă. Străbate înot fluviul şi se salvează agăţîndu-se de un ciot de creangă care se iscă dintr-o tufiş. Îşi scoate pantofii şi porneşte în picioarele goale prin pădure. Cu cît se îndepărtează mai mult de satul său, cu atît mai mohorît devine peisajul. În cele din urmă l-a cuprins cu totul întunericul. Trebuie să se tîrască prin bălţile de pe mlaştină şi-şi răneşte genunchiul. După socotelile lui trebuie demult să se fi făcut iarăşi ziuă. Dar întunecimea nu se schimbă cîtuşi de puţin. Nici strigătele pe care le scoate, aşezat acum pe un trunchi răsturnat de copac, nu stîrnesc nici un ecou.  Pe urmă descoperă dintr-o dată: Eu nu am voie să strig! Vede în faţa lui o lumină, contururile unei case ţărăneşti. Se apropie trăgînd după sine geanta cu bani. Ridică geanta şi o închide şi se tîrăşte mai departe. Se gîndeşte: Nu am voie să intru! Foamea îşi începe opera şi-l aruncă în cele din urmă într-o groapă. Se trezeşte de zdruncinătură şi constată că totul a fost doar un vis din care n-a mai rămas nimic decît febra care-i zbuciumă trupul. Se ridică din pat şi iese din casă. Face o plimbare şi de abia pe la ceasurile patru dimineaţa se întinde să  doarmă din nou. Cu toate acestea în ziua următoare renunţă la postul său de factor care transportă bani şi cere să fie înlocuit. Soţiei sale îi spune că ar prefera să locuiască la oraş, printre oameni mulţi, poate că acolo întunericul n-ar mai fi atît de apăsător.
 

Muncitorul de la căile ferate, care şi-a făcut treaba timp de şaptesprezece ani spre mulţumirea superiorilor săi şi care şi-a clădit, cu banii economisiţi, o căsuţă sub podul de cale ferată, descoperă în drumul său de întoarcere acasă în gara de mărfuri un camion frigorific deschis în care sînt atîrnaţi în cuie mai mulţi porci tăiaţi. Întrucît nici unul din funcţionarii  vamali - care altminteri sînt todeauna în jurul unor asemenea camioane - nu e prin preajmă, el urcă, împins de curiozitate, în acest camion ca să constate şi el, pe pielea lui, cît de frig este într-un asemenea vehicul. Se aşează pe o scîndură întinsă acolo pe duşumeaua camionului, şi adoarme. Cum s-a întîmplat să se aşeze într-un colţ care nu poate fi văzut de către funcţionarii controlori, el nu e descoperit de aceştia şi ei sigilează uşa camionului, căci ei îşi executaseră controlul înainte ca muncitorul feroviar să se fi urcat în camion. Patru zile mai tîrziu muncitorul acesta feroviar este găsit mort în depozitul gării în interiorul camionului printre cadavrele porcilor tăiaţi, aşa cum se aşezase pe scîndura de pe podeaua camionului. La început cei care-l găsesc cred că el ar fi îngheţat; apoi însă ei descoperă că omul, care e îmbrăcat doar în salopeta sa de lucru şi despre care deci nu se ştie cine e, nu putea îngheţa, căci instalaţia frigorifică a camionului se defectase şi carnea de porc, aşa cum se vădeşte la un control mai atent, e stricată şi necomestibilă. Oamenii care l-au transportat pe mort provizoriu pe rampa de descărcare, presupun că el a fost lovit de apoplexie de spaima că nu mai poate ieşi din camion şi că deci va trebui să îngheţe.
 

Hangiul, împreună cu soţia şi cu amîndouă surorile sale, e ocupat acum, în partea din faţă a casei, să îndese cîrnaţii sîngerii într-un maţ lung şi să-i atîrne la uscat. Adăugînd o cantitate mai mare de făină de orz, el a reuşit să producă o cantitate mai mare de cîrnaţi de acest fel decît ar fi fost permis potrivit reţetelor obişnuite, însă lucrul acesta nu-l află nimeni. După ce şi-a terminat lucrul, şi după ce au fost curăţate toate resturile de la sacrificarea la abator, care a durat toată ziua, el le trimite pe ajutoarele sale la culcare. Pe cînd stă în uşa casei să mai ia aer şi se gîndeşte cum să aranjeze masa pentru reuniunea bisericească programată pentru duminica următoare urmînd să aibă loc pe pajiştea din faţa casei sale, trece un beţiv, care-i comunică intenţia sa de a se omorî. Îi spune că are să se spînzure de primul pom potrivit pentru aşa ceva de acolo din apropiere. Hangiul rîde auzind asta, îşi încheie uşa casei şi se culcă. Cînd în dimineaţa următoare scoate pe pajişte două din scîndurile de la cabanele de tir de la iarmaroc, îl descoperă pe beţivul din seara din ajun spînzurat într-unul din merii săi. S-a spînzurat într-adevăr. Cum însă duminică urmează să se reunească chiar în locul acesta petrecerea pentru ziua bisericii, hangiul nu mai dă fuga la postul de jandarmi ca să anunţe acest incident, ci taie pur şi simplu frînghia şi lasă cadavrul să cadă pe iarbă. Înhamă un cal şi cară cadavrul cu camionul său de transport. Hotărîndu-se repede pleacă cu această căruţă cu tot în pădurea care e la o depărtare de jumătate de ceas de casa lui. Leagă o roată de fier de leşul beţivului şi-l lasă să se afunde într-un iaz din spatele pădurii. În felul acesta reuniunea de ziua bisericii poate avea loc netulburată. Lumea petrece minunat pe pajişte între cabana de tir şi bucătăria în aer liber. Nimeni nu mai află vreodată ceva precis despre beţivul din comunitatea din apropiere, care de fapt e şi căutat timp de cîteva zile, dar pe care curînd îl uită cu toţii.
 

O maşinărie care seamănă cu o ghilotină, taie dintr-o masă de aluat ca o gumă care e împinsă încet înainte bucăţi mari şi le lasă să cadă pe o bandă rulantă care e şi ea mişcată continuu la un etaj mai jos şi în faţa căreia sînt aşezate mai multe ucenice, care trebuie să controleze bucăţile acestea tăiate şi la urmă să le împacheteze în cutii mari de carton. Maşina e în funcţiune doar de nouă săptămîni şi ziua în care ea a fost transferată conducerii fabricii nu va fi uitată niciodată de nimeni din cei care au fost de faţă la solemnitatea respectivă. Ea a fost adusă într-un vagon de cale ferată din fier, construit anume pentru această maşină, şi cei care au luat cuvîntul la solemnitate au subliniat că maşina însăşi reprezintă una din cele mai mari realizări ale tehnicii. La sosirea în fabrică ea a fost salutată de o fanfară şi muncitorii şi inginerii au primit-o cu pălăriile în mîini. Montarea ei a durat paisprezece zile şi proprietarii s-au putut convinge de capacitatea ei de producţie şi de eficienţa ei. Acum ea trebuie unsă regulat, şi anume la fiecare paisprezece zile, cu uleiuri speciale. În acest scop o muncitoare trebuie să urce pe o scară de oţel în spirală şi să toarne uleiul încet printr-un ventil anume. Muncitoarei i se explică totul în amănunt. Cu toate acestea fata alunecă o dată într-un chip atît de nefericit încît e decapitată. Capul îi cade asemenea bucăţilor de gumă la etajul de jos. Muncitoarele care stau la banda rulantă sînt atît de înspăimîntate încît nici una din ele nu poate nici măcar să ţipe. Manevrează şi capul fetei exact la fel ca şi bucăţile de gumă. Cea care e aşezată la capătul benzii rulante ia capul şi-l împachetează într-o cutie de carton.
 

Tînărul încearcă să-i dovedească unui bătrîn că el, tînărul, este singur. Îi spune că ar fi venit la oraş ca să cunoască oamenii, dar că nu i-a reuşit pînă acum să găsească nici măcar un singur om. A folosit diferite mijloace pentru a cîştiga încrederea oamenilor. Dar aceştia l-au respins. E adevărat că îl lasă să vorbească şi îl ascultă şi ascultă, dar nu vor să-l înţeleagă. El le-a adus daruri; căci cu ajutorul darurilor oamenii ar putea fi ademeniţi spre prietenie şi spre dependenţă. Dar ei nu-i primesc darurile şi-l dau pe uşă afară. El s-a gîndit zile întregi la aceasta, adică întrebîndu-se de ce ei nu l-au acceptat. Dar nu a ajuns la nici o concluzie. El s-a metamorfozat chiar pentru a-i cîştiga pe oameni;  a devenit cînd unul, cînd altul, şi chiar a şi reuşit să se prefacă, dar nici în felul acesta nu a cîştigat pe nimeni, pe nici un om. Acum el îi vorbeşte bătrînului, care e aşezat în faţa uşii casei sale, cu atîta tărie şi energie, încît dintr-o dată i se face ruşine. Face un pas îndărăt şi constată că în bătrînul din faţa lui nu se petrece nimic. În bătrînul acesta nu e nimic pe care el să-l poată constata, înţelege. Acum tînărul fuge în camera sa şi se acoperă cu plapuma.
 

Elevul cel silitor, a cărui viaţă are mai multă metodă decît viaţa oamenilor maturi, visează că nu poate rezolva o temă de aritmetică şi că nu a găsit rezolvarea nici chiar în clipa cînd profesorul le cere elevilor temele. Profesorul îl ceartă pe elevul cel silitor în faţa clasei şi-l ameninţă că-l va spune  părinţilor anunţîndu-i de acest caz. Colegii de clasă se bucură de răul elevului silitor şi-l bat acum pe elevul cel silitor şi-l împing, căci el e un slăbănog din punct de vedere fizic, într-un canal de unde nu poate ieşi decît cu cele mai mari eforturi. A doua zi el nu mai îndrăzneşte să se ducă la şcoală şi rămîne ascuns sub portalul şcolii zece minute după începutul orei. Se întoarce de la şcoală şi rătăceşte prin oraş. Se învîrteşte fără rost prin parc şi e deodată descoperit de servitorul şcolii, care raportează acest caz la direcţie. Acum elevul cel silitor se deşteaptă din visul său. Dă buzna asudat, pe jumătate gol, în dormitorul părinţilor săi. Dar oricît de stăruitor şi cu orice mijloace insistă aceştia, el nu le povesteşte cuprinsul visului său. El refuză după aceea mereu să-l povestească.
 

Unii mai puternici decît el îi poruncesc să citească un pasaj mai lung dintr-o carte pe care el nu poate să-l înţeleagă pentru că nu e lămurit în legătură cu ceea ce spune pasajul respectiv. Şi deşi ei îi spun mereu că de fapt cuprinsul pasajului de care e vorba e simplu şi de aceea el trebuie să-l înţeleagă, el nu ştie în fond ce să înţeleagă din nimic din cele spuse acolo. Drept care ei îl trimit într-o altă cameră unde el trebuie să răspundă la diferite întrebări, ceea ce îi vine uşor s-o facă; pentru că întrebările sînt astfel alcătuite încît şi el le-ar fi putut pune celor care-l întreabă. În cele din urmă însă vine întrebarea cea mai importantă, şi deşi el îşi dă osteneala să-i răspundă nu-i este cu putinţă s-o facă. Cei mai puternici decît el îi lasă timp între ceasul al unsprezecelea şi cel de-al treisprezecelea, apoi se decid să considere întrebarea ca necăpătînd răspuns. Îl trimit pentru a-şi rezolva problema la un alt etaj. I-au spus numărul unei uşi, pe care el o caută acum. Caută ceasuri întregi şi, chiar dacă e doborît de oboseală, reîncepe să caute; căci pentru el nu există altă alegere decît să caute numărul uşii. În cele din urmă îşi pierde cunoştinţa. Îşi revine, continuă căutarea numărului uşii. Acum el a ajuns deja la etajul al treizeci şi patrulea, şi încă nu a găsit numărul de uşă căutat. Coridoarele sînt lungi. De la un punct care nu poate fi determinat ele se pierd în întuneric. Astfel că îi trebuie zile întregi ca să ajungă la etajul al şaizeci şi nouălea. Dar nici la etajul al şaptezecilea şi al şaptezeci şi cincilea nu găseşte numărul uşii, deşi cu cît urcă mai sus, perspectiva de a găsi numărul uşii devine tot mai mare. Fiecare uşă poate să-i aducă numărul căutat. Se descotoroseşte de hainele sale pentru a putea înainta mai repede. Îşi pune la cale o metodă  care-i dă posibilitatea să cuprindă deodată cu privirea două sau chiar trei numere de uşi. Închipuirea pe care şi-o face că înghite constant un stupefiant îi dă între etajul al nouăzeci şi nouălea şi al o sută zecelea forţe nebănuite. La etajul al o sută cincisprezecelea se prăbuşeşte istovit. Însă o voce care se dă drept voce omenească îi spune că această clădire mai are doar alte patru etaje. Aşa că el îşi strînge toate forţele şi parcurge şi această distanţă. Cînd a ajuns la ultimul număr de uşă crede că numărul pe care i l-au spus cei mai puternici decît el nici nu există. În realitate, l-a uitat. De spaimă că cei mai puternici decît el ar putea să-l socotească nebun, rămîne sus şi se ascunde în spatele unei lăzi de gunoi. Acolo e descoperit de abia după luni de zile.
 

Conţopistul se referă la o voce omenească pe care a auzit-o la începutul podului cînd era pe punctul să se ducă acasă. Această voce, spune el, l-ar fi îndemnat la acţiunea care este acum calificată drept crimă. „Vocea fusese atît de convingătoare încît eu i-am fost pur şi simplu dat în puterea ei. Dar poate că dumneavoastră, domnii mei, nu ştiţi cum este cînd eşti total stăpînit de o asemenea voce. Vocile acestea vin pe neaşteptate". El descrie drumul său de întoarcere spre casă în toate detaliile. Da, îşi spune el, trebuie să mai povestesc şi asta şi încă şi asta, şi nu am voie să uit nici cel mai mărunt amănunt neînsemnat. Se vede pe faţa lui încordarea monstruoasă pe care i-o provoacă încercarea de a-şi aminti. Asemenea oameni, care aparţin categoriei funcţionarilor mărunţi, se înfăţişează zilnic în faţa judecăţii şi tocmai informaţiile precise pe care le dau sînt cele ce îi plictisesc pe ascultători. Conţopistul spune că în fond el nu şi-ar fi dorit viaţa pe care o are, „dar la urma urmelor nici nu poţi, după ce ai primit-o odată şi ai luat-o drept bună, să ţi-o distrugi pur şi simplu". Încă de copil el ar fi fost totdeauna defavorizat. E adevărat că a încercat străduindu-se să dea dovadă de o atenţie mai presus de cea medie să cîştige prietenia profesorilor săi, dar cu timpul acesta eforturi s-au dovedit a fi fost fără sens. A intrat în slujbă la birou şi a îmbătrînit. S-a însurat pentru că se însuraseră cei de o vîrstă cu el din categoria sa şi şi-a pierdut nevasta din neatenţia unui automobilist. Descrie cum a căutat să-i smulgă servieta bătrînului, mai bătrîn decît el. „Cred", spune, „că atunci cînd s-a pus într-adevăr problema să-i smulg servieta şi să fug, eu nici n-am mai vrut deloc să fac asta. N-am vrut s-o fac niciodată. Nu", spune. „Dar omul nu s-a lăsat convins. A început să ţipe. Nu făcea altceva decît să ţipe în gura mare. Şi deşi eu aş fi putut să fug de acolo, am rămas locului. Nu e asta o dovadă suficientă a nevinovăţiei mele? Era dintr-odată ca şi cînd eu aş fi fost o parte din omul acela. I-am spus omului de ce nu voiam să fug, dar el nu mă asculta. Domnilor judecători, ce spun eu e adevărat. Domnii mei", spune el, „la asta se adaugă şi faptul că eu sînt din firea mea un om bun, poate mai puţin bun cît ireproşabil. Vă rog să luaţi în considerare aceasta". Tribunalul nu are nici un fel de înţelegere pentru el şi nici un fel de înţelegere nici în ce priveşte vreo voce de bărbat despre care tribunalul crede că ar fi fost născocită de acuzat. Îl condamnă la douăzeci de ani închisoare. La pedeapsa cea mai aspră; căci în fond e vorba de o tîlhărie.
 

Coşarul, care trăieşte în sat de patruzeci de ani, dar care în vremea aceasta a rămas un străin şi pe care nici unul dintre ţărani, şi chiar nici unul dintre săteni nu-l ia în serios şi pe care îl dispreţuiesc cu toţii pentru că nu a ajuns să aibă nici cea mai mică proprietate care să fie înscrisă în vreo cartă funduară, e pe drumul de întoarcere venind de la un han în care a avut loc o beţie. Este atît de beat încît a greşit drumul şi merge într-o direcţie care este exact opusă celei spre locuinţa sa. În locul unde se află masa de lapte, pe care ţăranii îşi aşează dimineaţa devreme canistrele de lapte pentru căruţa lăptarului, el îşi leapădă paltonul şi şi-l aruncă undeva. Cîţiva paşi mai departe face o descoperire care-l face să se oprească locului. Găseşte, în mijlocul străzii, un bărbat, care fără nici o îndoială este mort. Coşarul nu bagă de seamă aceasta şi se apleacă asupra lui. Stă de vorbă cu el, ca şi cînd mortul, un ţăran care a fost lovit de apoplexie în drumul său spre casă, ar fi prietenul său cel mai bun, şi îl sărută pe mort şi spune că îi pare bine că l-a găsit, că acum nu-i mai este frică, căci pînă acum i-a fost frică. „Nu mă vrea nimeni", spune el. Cel care este acum întins pe jos i-ar fi lui prietenos. Numai el. De fapt coşarul îl cunoaşte pe mort. Îi spune pe nume. Se învîrteşte de cîteva ori în jurul lui, pe urmă îl trage pînă la marginea şoselei, astfel încît mortul se rostogoleşte în şanţ. Acum s-a înfundat de tot în zăpadă. Are să se întindă acum şi el alături, spune, şi are să doarmă cu el. Şi chiar şi face asta. Se întinde lîngă mort şi-şi lipeşte trupul cald de cel care de acum a îngheţat de-a binelea. Adoarme cît ai bate din palme.
 

Negustorul de vite îşi închipuie, pe cînd se află în drum spre T., că ar fi în situaţia să cumpere toate vitele din provincia în care se află. Vede deodată cu ochii cum ceilalţi negustori de vite strîng laolaltă turme de vite din toate direcţiile şi el stă la mijloc şi le cumpără. Stă aşezat pe un trepied. Cu timpul vin chiar şi proprietarii de vite în persoană ca să discute cu el situaţia turmelor lor. Acum ei nu-l mai tratează ca pe un negustor obişnuit de vite, aşa cum au făcut totdeauna pînă acum - îl invită chiar să-i viziteze în casele lor atît de distinse. El a închiriat un teren mai mare în care poate să ţină vitele. Şi argaţii care trebuie să hrănească vitele, să mulgă vacile. În cele din urmă nu mai vine nimeni cu vreo vită la el, pentru că acum toate vitele din provincie sînt proprietatea lui. Nicăieri, în nici unul din staulele şi grajdurile din regiune nu se mai află nici o vită, spun toţi. Asta dovedeşte că el a ajuns cel mai bogat om din toată provincia. Deodată toate vitele astea înghesuite laolaltă încep să devină neliniştite şi animalele recunosc în negustorul de vite pe cel vinovat de situaţia asta îngrozitoare în care se găsesc ele. Curînd, argaţii însărcinaţi să le ducă nutreţul nu mai reuşesc să străbată printre turmele înghesuite, cărora nu li se mai vede capătul, şi vitelor le e foame şi se înfurie şi se agită. În momentul în care două pîntece umflate de vacă îl vor strivi pe negustorul de vite care deja şi-a pierdut cunoştinţa, el vede deodată în faţa sa satul T. spre care se îndrepta, şi el loveşte acum în picioarele vitelor care tropăie în faţa lui pe drumul înfierbîntat de ţară, astfel că animalele scot un muget de durere.
 

Vînzătoarea priveşte din chioşcul ei afară în piaţa care se găseşte între canal şi zidul cimitirului şi în care de două ori pe zi dau buzna mari mulţimi de muncitori îmbrăcaţi în halate albastre şi stau să aştepte autobuzul. E ora şase seara şi oricît de pustie e piaţa tocmai acum, la fel de arhiplină, la fel de cenuşie şi de înăbuşitoare are să fie peste şase sau şapte minute. Torentul muncitorilor are să se reverse şi să inunde piaţa. Chioşcul se va înălţa asemenea unei insule din masa cenuşie. Cei mai tineri vor fi primii, cei mai bătrîni ultimii. În decursul a treisprezece ani nu s-a mai schimbat imaginea aceasta aşa cum o vede ea din chioşcul ei. Ea trage jos un pachet de tutun din raft şi şi-l strecoară sub tejghea. Apoi îşi sprijină faţa rotundă, poroasă ca un burete, pe coate şi priveşte dincolo spre copacul cel mare care se înalţă pînă la cer, dar fără ca să-l poată vedea. Sînii rotunzi îi sînt strînşi în stofa bluzei, şi senzaţia privindu-i că or să ţîşnească în orice clipă revărsîndu-se afară. Oprită astfel, în poziţia aceasta, tăcută, vînzătoarea din chioşc îl aşteaptă pe iubitul ei. El este, ca toţi ceilalţi, angajat la fabrică. E cu vreo douăzeci de ani mai bătrîn, încă şi mai gras, şi mai buretos. Şi privind imaginea aceasta, pe care o vede fumegînd în piaţa ca într-o pătură de nori, pe ea o cuprinde deodată sila. O vreme priveşte şi mai intens toate acestea, fără să facă nici o mişcare. Apoi însă, trage deodată, în ciuda programului, oblonul în jos, scoate sertarul de la casa metalică, îl vîră cu grijă în plasa ei de cumpărături şi părăseşte chioşcul. Trece în fugă pe pod şi aleargă apoi pe străzile de dincolo. Mirosul urît, stătut al muncitorilor, care acum se revarsă în spatele ei din toate porţile, o face să se înece de greaţa pe care şi-o simte urcîndu-i în gît.
 

Directorul şcolii îl cheamă pe profesor la el şi-l acuză că s-ar fi dat la unul din elevii săi păcătuind cu el. Zice că nu ştie ce ar trebui să spună, dar mutarea lui într-un alt sat este inevitabilă. Probabil însă că va trebui chiar să renunţe la vocaţia lui de dascăl. Oricum, el va trebui să comunice lucrul acesta directorului şcolar din întreaga regiune şi toată chestiunea va avea urmări încă mult mai rele decît cele care s-au făcut simţite pînă acum. Profesorul nu se justifică în nici un fel, susţinînd doar că el nu s-a atins de elev, nici măcar nu i-ar trece vreodată prin gînd să se dedea la o asemenea faptă aşa cum directorul şcolii nu osteneşte să i-o descrie în amănunt. Dar oricum s-ar apăra profesorul, nu-i foloseşte la nimic. El este suspendat pe loc din serviciu, îi spune directorul şi-l concediază fără să-i mai întindă mîna, aşa cum pînă acum obişnuia totdeauna s-o facă. Întrucît profesorul nu se ştie vinovat de nimic, se gîndeşte că nevinovăţia sa se va dovedi în timp, astfel că el îşi va folosi pur şi simplu perioada aceasta de suspendare ca un concediu. Nici măcar nu va ieşi din şcoală, zvonul acesta. Dar s-a înşelat. Zvonul se răspîndeşte cît ai clipi, şi chiar şi ziarul local relatează despre asta. Ziarul scrie că pe un om cum este profesorul trebuie să-l bagi pe loc în puşcărie, sub cheie. Nici o pedeapsă n-ar fi prea mare pentru el. Trebuie ca tineretul, în primul rînd copiii, să fie protejaţi prin toate mijloacele de unul ca el. Cum profesorul este un tînăr căsătorit, toată împrejurarea este pentru el de două ori mai neplăcută. Soţia lui nu-l crede şi-l părăseşte cînd aude de această acuzaţie. Chiar la patru zile după suspendarea sa profesorul primeşte o citaţie în faţa autorităţilor judeţene. Nimeni nu ştie ce face el exact în zilele de dinaintea anchetei, în orice caz el nu se mai arată în public. Între timp povestea sa n-a mai rămas necunoscută nimănui. Proprietăreasa îi cere să se mute din casă şi-i restituie banii de chirie pe care o plătise înainte. Cu o zi înaintea anchetei cadavrul său e găsit într-un rîu cu apă mare, la o depărtare de şaptesprezece kilometri de satul în care locuieşte el. După cum reiese, el nu s-a sinucis în nici un caz, ci a căzut dintr-un accident nefericit în rîu şi s-a înecat. Acum se prezintă şi elevul şi spune că întreaga poveste este neadevărată, a inventat-o el ca să se răzbune pe tînărul profesor.
 

Dictatorul şi-a ales, din mai bine de o sută de postulanţi, un lustruitor de ghete. Îi că ca sarcină să nu facă nimic altceva decît să-i lustruiască lui pantofii. Asta îi convine foarte bine acestui om simplu de la ţară, şi el începe repede să cîştige în greutate şi să semene cu superiorul lui - şi el îi este subordonat direct doar dictatorului - în decursul anilor pînă ajunge să fie leit dictatorul. Poate că aceasta se datorează în parte şi faptului că lustruitorul de pantofi mănîncă aceeaşi hrană ca şi dictatorul. Curînd el ajunge să aibă acelaşi nas gros şi, după ce şi-a pierdut şi părul, şi acelaşi craniu. O gură cu buze groase îi iese curînd în afară şi, cînd rînjeşte, îşi arată dinţii. Toţi, chiar şi miniştrii şi chiar cei mai apropiaţi intimi ai dictatorului, se tem de lustruitorul de pantofi. Seara el se aşează cu cizmele încrucişate şi cîntă la instrumentul său. Scrie scrisori lungi familiei sale, care îi răspîndesc faima în întreaga ţară. „Cînd eşti cel care îi lustruieşte pantofii dictatorului", spun ei „eşti cel mai aproape de dictator". Şi într-adevăr lustruitorul de pantofi este acum omul cel mai apropiat de dictator; căci el trebuie să stea totdeauna în faţa uşii acestuia şi chiar să şi doarmă acolo. În nici un caz nu are voie să se depărteze de la locul său. Într-o noapte însă, cînd se simte deajuns de puternic, el pătrunde nemijlocit în cameră, îl trezeşte pe dictator şi-l doboară cu lovituri de pumn, astfel încăt acesta rămîne mort locului. Lustruitorul de pantofi se descotoroseşte repede de hainele sale, îl îmbracă apoi cu ele pe dictatorul mort şi se înfăşoară el însuşi în straiele dictatorului. În faţa oglinzii dictatorului el constată că într-adevăr arată exact ca dictatorul. Luînd repede o hotărîre, dă buzna pe uşă şi strigă în gura mare că lustuitorul său de pantofi l-a atacat. Aflîndu-se în legitimă apărare l-a aruncat la pămînt şi l-a omorît. Acum să-l care de aici şi să-i anunţe pe urmaşii lui din familie.

La conacul stăpînului are loc un mare botez care poate fi în toată liniştea socotit a constitui o adevărată sărbătoare. Oamenii vin din toată regiunea, nobili de ţară şi negustori de lemne, deopotrivă, laolaltă. Pe deasupra pădurii se slobozesc chiar focuri de artificii, astfel încît regiunea întreagă se află minute în şir într-o atmosferă de-a dreptul de furtună care însă nu e deloc primejdioasă sau ameninţătoare. Fulgerele sfîşie contururile pădurii. Mari cantităţi de şampanie şi vin, de rachiuri şi cognac franţuzesc au fost aduse aici încă din cursul după amiezei. O bucătăreasă, care este ea însăşi o baroneasă, a pregătit un supeu care să contracareze arşiţa zilei şi l-a aranjat pe mese şi a tăiat un munte de pîini albe. O fanfară a luat poziţie în parcul care se întinde de la conacul somptuos pînă jos pe ţărmul rîului. Chiar dacă cei de faţă sînt întotdeauna aceiaşi care se întîlnesc în asemenea prilejuri, totuşi pentru cineva care-i priveşte din afară trebuie să fie o plăcere să urmărească acum de sus, din perspectiva zborului de pasăre, spectacolul pe care sînt în stare să-l ofere. Serbarea, care a început la orele şapte seara şi la care şi-au adus contribuţiile deosebite un scamator şi un poet, îşi atinge punctul culminant la unsprezece şi jumătate, odată cu apariţia tinerei mame, care şi-a petrecut toată vremea aceasta împreună cu soţul ei la ferma din apropiere. Serbarea aceasta a botezului pe care, încă de pe cînd era încă în curs de desfăşurare, ajung cu toţii să o socotească drept cea mai reuşită din întreaga regiune, se termină către orele patru dimineaţa. În momentul acesta, tînăra mamă constată că în cămăruţa din faţa arţarului fiul ei nou născut s-a sufocat sub o pătură de damasc. Vina o poartă doica.
 

Paraclisierul se descoperă pe sine însuşi oprit în picioare în strana corului. De fiecare dată cînd aprinde lumînările, silueta sa uscăţivă se strecoară printre coloane. Aleargă după ea. În clipa în care se ajunge din urmă pe sine însuşi, imaginea aceasta a şi dispărut. După liturghie este la fel. Lumea a plecat, el stinge lumînările şi se vede pe sine însuşi îndepărtîndu-se printre şirurile de bănci. Această făptură, el însuşi, stîrneşte în el atîta spaimă încît se prăbuşeşte plîngînd pe treptele altarului. Însă el nu vorbeşte niciodată despre această trăire a lui. Nici măcar soţiei sale, care de ani de zile trebuie să stea întinsă în pat, nu-i face nici o aluzie .la asta.  Şi totuşi el nu poate ascunde cu totul această situaţie. Toţi remarcă o schimbare în ce-l priveşte. Îl văd slăbind tot mai tare şi la jocul de cărţi face nişte greşeli pe care nu le mai face nimeni altcineva. După amiezele se închide la el acasă şi citeşte ziarele vechi pe care preotul i le lasă la intervale pe lada din vestibul. Pe nevasta lui o mai întîlneşte doar cînd stau la masă; dar ea e ca toate femeile; nu-l mai face şi ea atent la necazurile lui, încearcă, deşi nu ştie despre ce e vorba, să nu-i mai aducă aminte de ele. În duminica Paştilor se întîmplă ca el să primească din partea acestei făpturi, pe care el o recunoaşte tot mai limpede ca fiind a lui proprie, o lovitură în moalele capului şi cade la pămînt. Poate să se ridice înainte ca primul enoriaş să intre în biserică. Pe ţeastă are o pată de sînge cald. Trebuie să se lege la cap. Preotul îl întreabă ce s-a întîmplat cu el şi el răspunde: „am căzut". A alunecat, spune. Cîteva zile după Paşti credincioşii care vin la biserică îl găsesc omorît, cu capul despicat. Nici pînă azi nu ştie nimeni cine l-a omorît; căci nimeni nu are nici cea mai mică bănuială împotriva vreunuia altuia sau împotriva sie însuşi.
 

Administratoarea curţii la moşie este acuzată de moşiereasă că i-ar fi furat pe puţin patruzeci de ouă. Ea contestă acuzaţia şi spune că nu a furat nici un singur ou. „Ea", zice „nu are nici o nevoie să fure nici măcar un ou". Îşi cumpără ouăle de la oraş. Cum a ajuns moşiereasa măcar la ideea să o bănuiască într-un fel atît de ordinar şi de umilitor, să o acuze, zice ea. A lucrat pentru ea douăzeci de ani şi a trebuit să  muncească „întotdeauna foarte din greu". În aceşti douăzeci de ani nu s-a întîmplat niciodată nimic. Şi acuma stăpîna o bănuieşte de aşa ceva, că ar fi furat ouă. Noaptea, ca să se răzbune pe moşiereasă, administratoarea îi decapitează toate florile din grădina conacului.
 

Cîţiva oameni trebuie să sape o groapă şi în vremea aceasta sînt păziţi de doi soldaţi cu o puşcă mitralieră. E vorba de o familie care poartă un nume celebru, care însă nu înseamnă absolut nimic pentru cei doi oameni în uniformă care le urmăresc fiecare mişcare cu o atenţie neabătută. E ora patru dimineaţa şi e rece. Pădurea aruncă un mare braţ de umbră peste groapa care se face repede tot mai mare, căci cei doi soldaţi sînt nerăbdători. Toată scena se petrece în tăcere. Se aude doar zgomotul lopeţilor şi al bulgărilor de pămînt care se rostogolesc din grămada strînsă. Cînd groapa e deajuns de mare, oamenii care au săpat-o trebuie se se înşiruie pe marginea ei cu spatele spre pădure. Sînt împuşcaţi cu puşca mitralieră şi cad unul după altul, cu faţa în jos, înăuntru în groapă. Scurt timp după aceea apare un ofiţer cu un grup de şase soldaţi. Cei doi care i-au împuşcat pe civilii din groapă sînt siliţi acum, ca şi victimele lor de adineaori, să ia poziţie pe marginea gropii şi sînt seceraţi şi ei. Scurt timp după aceea răsare soarele, cei omorîţi sînt acoperiţi cu pămîntul aruncat peste ei cu lopeţile şi locul întîmplării este părăsit de toţi oamenii.
 

Din cauză că e un om atît de scund vameşul este de rîsul copiilor din sat. Ei strigă după el tot felul de porecle umilitoare, îl bombardează, căţărîndu-se în copaci, cu castane, astfel că deseori el se încovoaie de durere pe prispa lui. El este un om prietenos. Dacă ar avea picioare mai lungi şi partea de sus a corpului mai dezvoltată ar fi iubit de toată lumea. Aşa cum stau lucrurile însă se întîmplă că el devine un om tot mai închis şi nu-şi mai petrece timpul liber în sat, ci doar cu colegii săi sau singur în grădina vămii. De la un anumit moment înainte el s-a gîndit la ceva neobişnuit, dar a păstrat tăcerea în această privinţă, căci, îşi spune el, ideile cele mai frumoase trebuie să le ţii numai pentru tine. Şi-a alcătuit peste noapte o armată, dar nu o armată care să fie silită să-l slujească pe el, ci o armată inamică. Ea constă din pomii de pe aleile care duc de la căsuţa vămii spre pod, din coloana de sălcii, din detaşamentul de ferigi şi din formaţiunile de buruieni şerpeşti. Nu e uşor pentru el ca zilnic, şi fără ca ceilalţi să bage de seamă, să se împotrivească unei atît de puternice armate duşmane. Dar el are nevoie tocmai de strategia aceasta, care-l costă o mare parte a energiei sale, şi de nimic altceva. Vorbeşte şi prin somn despre asta, dar ceilalţi vameşi nu înţeleg despre ce e vorba. Remarcă doar faptul că el are mai puţină nevoie de tovărăşia lor decît înainte. A renunţat cu totul să se mai ducă în sat. Mai e văzut doar pe alee, printre sălcii, printre desişurile de ferigi, printre buruienile şerpeşti. Printre ele se mişcă asemenea lui Alexandru, lui Napoleon. Seara mănîncă mult şi se îngraşă. Într-o zi, de prea multă încordare, îl lasă nervii şi vameşul îşi ridică revolverul şi trage sălbatic doborînd un arbore de pe alee după altul, pînă i se descarcă arma. Cum asta se întîmplă în faţa celorlalţi vameşi, aceştia îi smulg arma şi-l închid într-o celulă. Tîrziu seara a ridicat de acolo de doi bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare.
Supravieţuitorul notează:  Către sfîrşitul războiului au fost săpate în cei doi munţi din apropierea oraşului galerii subterane, în care se înghesuie oamenii, căci îi ameninţă nimicirea totală. Numai dacă intră în aceste galerii subpămîntene mai pot scăpa cu viaţă. La început nu mai au curaj să iasă la lumina zilei. Doar şovăind îi mai lasă afară în faţa uşilor pe cei nefolositori şi care li se par lor că sînt slabi, în cele din urmă şi pe copii, şi după amiaza părăsesc cu toţii tăcînd galeriile subterane în care mulţi dintre ei s-au sufocat, pentru că aveau prea puţin oxigen. Muncesc de bună voie să-i scoată pe morţi afară şi-i îngrămădesc în faţa ieşirilor. Cînd acum însă războiul s-a sfîrşit, se întîmplă un lucru pe care nimeni nu poate să-l înţeleagă: ei nu închid galeriile acestea subterane, ci, aşa cum a ajuns acum o obişnuinţă pentru ei, intră în ele. În fiecare zi, la aceeaşi oră. Au să frecventeze aşa, cît trăiesc, galeriile subterane.