Bibloteca Interval

William Carlos Williams

STRUGURI ACRI*

Uneori Floss venea cu mine la întâlnirile literare din New York dar de cele mai multe ori nu se deranja. O luasem pe drumul meu. Îmi închipuiesc că n-avea cum să-i fie uşor.
Până în acel moment produsesem trei cărţi, Al que quiere, care înseamnă, dacă nu greşesc prea mult, Celui care o cere. Alfred Kreymborg a remarcat cacofonia ca fiind o reverberaţie a numelui său şi s-a simţit măgulit. Eram prieteni foarte apropiaţi pe atunci şi cred că presupunerea lui era justificată. A doua carte a urmat imediat. Se numea Struguri acri. Asta mi-a adus psihiatrii pe cap, dacă nu chiar analiştii freudieni.
"Struguri acri!  Ştii ce înseamnă asta?" mi se spunea.
"Nu. Ce înseamnă?"
"Înseamnă că eşti frustat. Că eşti înăcrit şi dezamăgit. Eşti prea... prea... Nu-ţi dai cu adevărat drumul. Crezi că eşti ca frumosul zeu Pan. Ha, ha, ha, ha! Tinerii francezi, da, ei chiar îşi dau drumul. Dar tu, tu eşti american. Ţie ţi-e frică," (asta din partea femeilor dar şi a bărbaţilor) "ţie ţi-e frică. Tu trăieşti în mahala, chiar îţi place. Ce eşti tu de fapt? Şi pretinzi a fi poet, POET! Ha, ha, ha, ha! Poet! Tu!"
Le primeam din toate părţile: "Struguri acri, da, ăsta e regret. Struguri acri - asta eşti şi atâta faci."
Dar tot ce am vrut să spun era că strugurii acri au exact aceeaşi formă ca şi cei dulci:
Ha, ha, ha, ha!
A treia carte a fost Kora în infern. La dracu', prospeţimea, noutatea primăverii pe care o simţisem printre ceilalţi, o revigorare a literelor, toată acea încântare pe care o poate da plăsmuirea unei lumi care să se potrivească la culmile trecutului au fost spulberate de război. Prostia, ticăloşia calculată a unei societăţi care scurmă după bani, pe care am cunoscut-o şi împotriva căreia am scris violent; tot ceea ce am vrut să văd viu şi înfloritor a fost în mod deliberat ucis în numele bisericii şi al statului.
Era Persephona dusă în Hades, în iad. Kora era primăvara anului; anul meu, eu însumi eram masacrat. Ce rost avea să o neg? Pentru uşurare, pentru a evita să mai fac planuri şi să mai gândesc, am început serios să scriu.
Am hotărât că o să scriu câte ceva în fiecare zi, fără să pierd o singură zi, timp de un an. N-aveam să scriu nimic plănuit ci să iau un creion, să-mi pun hârtia în faţă, şi să scriu orice-mi trecea prin cap. Fie că ar fi fost nouă seara sau trei dimineaţa întorcându-mă de la vreo naştere din Guinea Hill, aş fi notat tot.
Chiar aşa am şi făcut, zi de zi, fără să pierd o singură zi, un an întreg. Nici un cuvânt nu trebuia schimbat. Nu am schimbat nici unul dar am rupt totuşi o parte din grămada scrisă. Mai târziu, luând o carte veche care dădea nişte scurte paragrafe despre o temă iar apoi, cu un rând mai jos, dădea câte un scurt enunţ moralizator explicând textul, am făcut şi eu cam aşa ceva. Am parcurs bucata improvizată şi, fără efort, sau fără prea mult, am interpretat, cu ceea ce se năştea sub ea, tot ceea ce se afla deasupra. S-a produs o interesantă inovaţie. Cu o prefaţă pe care am scris-o mai apoi, s-a tipărit. Coperta, cu un ovul înconjurat de o hoardă de spermatozoizi de jur împrejur, unul întunecat fiind acceptat, a completat proiectul.
Pentru fiecare din aceste trei cărţi am plătit la Four Seas Company din Boston ceva în jurul a două sute cincizeci de dolari. Ei au plătit costurile de publicare la preţ redus. N-am primit nici un ban, din câte îmi amintesc, din vânzări.
Să ţi se publice o carte! Ce lucru extraordinar era pentru mine. Chiar ceea ce dădea pe afară din mine, ceea ce nu mai încăpea în mine. Ce altceva aveam? Nimic în afară de o soţie, doi fii, un tată murind de cancer, o mamă care era, fără îndoială, pentru mine o străină.
Într-o seară, când tata era încă pe picioare dar ştia ce îi  e sortit, s-a întors către mine din uşa biroului meu şi mi-a zis: "singurul lucru pe care-l regret când mă duc e că trebuie să ţi-o las ţie. O să ţi se pară dificilă."
Războiul era în plină desfăşurare; boala tatei şi responsabilităţile implicate m-au reţinut să-mi urmez fratele peste ocean. Aveam treizeci şi doi de ani atunci, ştiam că n-o să fiu recrutat. Am ezitat de câteva ori pe muchia înrolării dar până la urmă nu m-am dus.
Erau destule de făcut la capătul ăsta. Pentru că în primele luni ale lui 1918 doctorii care mai rămăseseră cădeau de pe picioare de atâta muncă.
Tata a trebuit până la urmă să lase mersul la birou şi, pierzând rapid în greutate şi putere, s-a retras în camera lui aranjându-şi hârtiile şi pregătindu-se să moară. Călătoria aceea de treizeci şi cinci de ani în oraş, la serviciu în New York se sfârşise. Îmi amintesc doar ultimele luni, văzând figura aceea, uşor umilită, purtând un fel de combinaţie închisă de haină de ploaie şi pardesiu, melonul de modă veche, coborând pe Park Avenue prin faţa casei mele în fiecare dimineaţă la 8 şi 18. Eu mă îmbrăcam, probabil, în camera din faţă. Tot ce puteam face era să dau din cap şi să-mi simt inima cum se strânge de tot la vederea lui. Ce puteam să fac? Dar spre sfârşit se degrada atât de rapid încât a trebuit să rămână în casă unde îl vizitam în fiecare zi, uneori mai des.
Apoi ne-a lovit gripa. Noi doctorii primeam chiar până la şaizeci de apeluri pe zi. Câţiva dintre noi au fost dărâmaţi, unul din cei tineri a murit, alţii s-au molipsit, iar noi n-aveam absolut nimic eficient care să oprească acea puternică otravă care mătura lumea. Eu am pierdut două tinere de vreo douăzeci de ani, cele mai extraordinare specimene fizice pe care ţi le poţi imagina. Acestea păreau a fi lovite cel mai tare. Cădeau bolnave într-o zi şi piereau în ziua următoare, pur şi simplu, o luau şi mureau.
Într-o zi am crezut că eu voi fi următorul. Mă gândeam să mai lucrez până la prânz, apoi să plec şi să mă bag în pat. Am luat nişte aspirină, am muncit ca un nebun să-mi termin lista şi la prânz îmi trecuse. M-am simţit foarte în formă şi am continuat să lucrez. Toţi din familie zăceau în afară de tata şi de mine. Floss şi copiii o luaseră iar Floss a dat în pneumonie. Familia lui Ed o luase şi unul dintre ei a făcut şi el pneumonie. Mama şi menajera ei indiană mexicană, Marguerita, o luaseră; Kathleen o luase.Erau adică doisprezece oameni molipsiţi chiar în grupul familiei noastre printre care eram singurul bărbat activ. Din fericire n-a fost nici un deces.
La un moment dat bunica, devenită creştină scientistă şi văzându-şi fiul cel mare atât de grav bolnav de cancer a încercat să introducă una din predicatoarele ei la bolnav. În ceea ce mă privea, puţin îmi păsa, atâta timp cât tata era mulţumit.
"Dă-i drumul", i-am zis.
El, desigur, voia s-o mulţumească pe maică-sa. Cred că femeia aia chiar a apărut o dată. Dar o singură dată, pe cuvântul meu. Mama a avut grijă să fie aşa. Eu însă, drept urmare, trecusem drept doctorul creştin scientist din Rutherford. Când erau bolnavi, grav bolnavi sau pe moarte, întotdeauna mă vroiau pe mine: "doar diagnoză", asta era clar, sau să semnez certificatul de deces. Nu-i băgam în seamă dar am făcut întotdeauna ce am putut.
Am văzut câteva cazuri îngrozitoare: o femeie cu şase copii, locuind peste drum de o tutungerie, care a murit în urma unui avort ilegal; un caz de placenta previa, cu fiecare articulaţie din corpul ei infectată (i le-am drenat una după alta pe o perioadă de cel puţin trei luni, timp în care a zăcut) şi s-a făcut bine; un caz netratat de difterie sufocându-se pe podea din cauza unui exces de fervoare religioasă din partea părinţilor; o femeie urlând într-o cameră peste drum de o cofetărie din cauza unui cancer uterin inoperabil în timp ce soţul ei, copleşit de convingeri doctrinare, se uita la ea absent, cu ochi împietriţi.
Mama nu vedea lucrurile ca mine. Acolo unde eu aş fi zâmbit, ea intra într-o frenetică demnitate revoltată şi înţelegere.
"Cum! Tu, un doctor, să laşi o proastă ca aia să intre şi să nu te lase să-ţi îngrijeşti propriul tată când e pe moarte! Nu te înţeleg."
"Bine mamă, dar n-are ce rău să-i facă, şi, dacă-l face pe tata mai fericit, ce-i rău în asta?"
Bănuiesc că mânia ei era în parte indusă de modul în care se certase cu bătrâna în trecut. Oricum, sărmana predicatoare n-a mai intrat în casă a doua oară; nici bunica din câte ştiu. Tata era nemaipomenit, aşa cum era de fapt de fiecare dată când era vorba de resemnare tăcută în faţa întâmplărilor.
Săraca, draga de mama a făcut cum a vrut ea, deşi nu prea mai avea ce să vrea. Eu am chicotit şi am aplaudat-o. Cred că în ochii ei eram un fiu ciudat.
Odată ce epidemia a trecut, aprilie 1918 a fost la fel de frumos ca de obicei. Războiul era pe sfârşite; ambiţiile germane erau înfrânte iar eu aveam o invitaţie să merg la Chicago să-mi citesc poeziile în salonul unei anumite Ann Morgan. Trebuia să merg singur. Kreymborg mă precedase cu o lună sau cam aşa ceva şi era o mare ocazie.
Nu mai fusesem niciodată în Chicago. Aveam să stau acasă la Mitchell Dawson a cărui bătrână mamă era fiică de pionieri în stat. Avea pe atunci vreo şaptezeci de ani. Mi-a spus că se hotărâse să se intereseze de ceea ce fac tinerii pentru a nu muri de plictiseală. Mitch m-a aşteptat la gară şi m-a dus la el acasă printr-o furtună sălbatică de aprilie. Mai târziu, în aceeaşi zi, am ieşit să mă plimb de-a lungul falezei lacului şi am fost uimit de înălţimea şi puterea valurilor ce se spărgeau peste parapet.
Am vorbit în seara aceea în faţa unui club de presă, am citit câteva poeme şi am recitat, improvizând din mers, povestirea pe care mai târziu am scris-o pentru The Knife of the Times, "Bizonii". Niciodată nu m-am descurcat mai bine. Le puteai auzi respiraţia; aproape că mă speriasem. Ben Hecht, Carl Sandburg, Mitch Dawson şi Marion Strobel erau acolo. Mai târziu am scris un poem, "Noapte bună", pentru Marion Strobel. Harriet Monroe, mai ales, l-a admirat.
Era aprilie, a doua zi aerul era delicios. A fost un interludiu romantic. Într-atât încât la întoarcerea la Newark şi apoi acasă atmosfera s-a perpetuat cu o fată mergând spre Est să se întâlnească şi să se mărite cu un student, aproape absolvent de la West Point. Am stat până târziu în noaptea aceea, împreună, după ce a aflat că eram scriitor, poet. Femeile sunt în mod ciudat impresionabile în faţa unor asemenea apariţii. Părea că nu voia să-şi mai continue călătoria.
Când am ajuns acasă am fost zăpăcit dându-mi seama că de fapt eram căsătorit, iar când mi-am salutat copiii nu-mi puteam imagina ce se întâmplase cu mine.

Despre medicină şi poezie

Când sunt întrebat, aşa cum se întâmplă des în ultima vreme, cum mi-am menţinut atâţia ani un interes egal pentru medicină şi poem, răspund  că ele înseamnă pentru mine aproape acelaşi lucru. Orice medic care-şi merită numele ştie că nimeni nu e "vindecat". Ne revenim din vreo "febră" somatică trupească, în care ca observatori am văzut diferite încleştări între batalioanele noastre de celule încercând cutare sau cutare manevră mortală şi alte elemente naturale. A fost interesant. Diferite conducte sau legături au cedat ici-colo sub presiune: diferite noi aranjări s-au format repede pentru noi pe ecranul cunoaşterii noastre. Dar o vindecare este absurdă, la fel de absurdă ca a unei astfel de desfăşurări "boli". Uneori echipa gazdă câştigă, alteori oaspeţii. Mari emoţii. E remarcabil faptul că sulfamidele, penicilina, au apărut aproape simultan cu Ted Williams, Ralph Kiner şi mingea de cauciuc. Vrem victorii acasă, antibiotice care să "vindece" omul cu o singură injecţie în fund.
Dar după ce ai trimis mingea la centrul terenului şi ai câştigat jocul, tot trebuie să mergi acasă să mănânci. Şi ce-i cu asta? Terenul rămâne pustiu până la jocul următor, sezonul următor, următoarea bombă. Fleacuri.
Medicina ca artă n-a avut niciodată mare atracţie pentru mine, deşi mă fascina, mai ales fiziologia sistemului nervos. Asta e ceva. Chirurgia întotdeauna mie personal mi s-a părut nesatisfăcătoare. Ce poate fi de tăiat sau de scos care să ne "vindece"? Şi să stai acolo în picioare o viaţă tot tăind! Mai bine ai fi bucătar, dacă nu măcelar. Există o bucurie aici, îmi dau seama, să ştii că într-adevăr ai scos cancerul şi că individul va ajunge să învingă, dar niciodată n-am vrut să fiu chirurg. Oameni nemaipomeniţi - îmi scot pălăria în faţa lor. L-am cunoscut odată pe unul care de fiecare dată când se ocupa cu o excrescenţă malignă lua o bucată din ea şi se freca apoi cu ea la subsuoară. N-am ştiut niciodată de ce. Nu i-a făcut rău niciodată şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată. Avea imaginaţie, curiozitate şi un simţ al umorului, presupun.
Omul vindecat, ţin să spun, nu e deosebit de oricare altul. E o treabă banală dacă nu adaugi imaginii aromă, oricare ar fi aceasta. Astfel am ajuns să găsesc scrisul atât de necesar pentru a mă izbăvi de o astfel de dilemă. Am aflat prin practică, prin încercare şi greşeală că a trata un om ca pe ceva pe care se aplicau chirurgia, medicamentele şi vrăjile era o problemă indiferentă; a-l trata ca pe un material pentru o operă de artă îl făcea cumva să-mi apară viu.
Ceea ce voiam să fac cu el (sau ea) mă fascina. Şi nu făceam aparent nici o diferenţă dacă el era în sine deosebit sau altfel. Nu era vorba că voiam să-l salvez pentru că ar fi fost un bun şi util membru al societăţii. Moartea nu avea respect faţă de el pentru acest motiv nici artistul nu are, nici eu nu aveam. În ceea ce mă priveşte, felul ăsta de "utilitate" nu conta aici. Eu însumi sunt curios de ceea ce găsesc totuşi aici. Atracţia este bizară.
Astfel mi-am zis "mintea"! Şi mintea? Nu pot să spun că am fost vreodată interesat de o persoană complet lipsită de minte. Dar am cunoscut una sau două care sunt aproape lipsite de minte, cu siguranţă inutile, chiar fatale familiilor lor, sau ce rămâne din ele, pe care totuşi le găsesc mult mai interesante decât mulţi alţii pe care îi servesc.
Acestea sunt probleme care mă obsedează astfel încât nu mă pot opri să scriu. Îmi pot aminti mulţi din trecut, băieţi şi fete, elevi răi, renegaţi, perverşi şi ticăloşi de care-mi este foarte dor. Când vreo bătrână îmi spune de fiică-sa acum căsătorită fericit cu un arbitru de pistă din Garden City, că are doi băieţi buni, îmi vine să cânt şi să dansez. Sunt fericit. Sunt stimulat. Ea trăieşte încă. De ce mă simt aşa? Din cauza ei era să zbor din liceu. Aproape că mi-am distrus tinereţea cu ea.
Dar nu mi-am distrus-o. O iubesc, proastă, exagerată bucăţică de carne cum era, iubesc şi alte bucăţele cu adevărat vicioase ale copilăriei care au distrus reputaţia întregii clase - majoritatea lor morţi din cauza propriilor excese. Ei îmi flatează memoria. Lucrul, lucrul acela în urmărirea căruia sunt. Lucruri pe care nu prea pot să-l numesc se afla acolo, atunci.Scrisul meu, necesitatea unei continue exprimări, nevoia pe care o am de a continua nu mă lasă să mă opresc. Până în ziua de azi sunt în căutarea lui, de fapt; nu acolo, în şcoli; nici măcar în căutarea unei îndepărtate şi dificile cunoaşteri sau a unui talent.
Ei nu aveau absolut nici o cunoaştere şi nici un talent. Erau perfecţi, păreau să se fi născut perfecţi, să nu aibă nevoie de nimic altceva. Erau acolo, trăind în faţa mea iar eu trăiam pe lângă ei, asociat cu ei. Chiar prezenţa lor nega nevoia de "studiu", adică de studiu elaborat pentru a-i elucida. Au fost, trăind, tema pe care toată viaţa mea m-am chinuit să o elucidez iar când n-am putut să-i elucidez am încercat să-i scriu, să-i aştern pe hârtie pentru a-i înregistra: pentru că a face asta este, la urma urmelor, un fel de elucidare.
Nu pentru că mă fascinau cu răutăţile lor, că erau băieţi "răi" şi fete "rele". Nu, deloc. Ci pentru că erau plini de o perfecţiune cu bătaia cea mai lungă, de o absolută îndrăzneală, de cele mai mari şanse.
Această spontaneitate, lucru pe care, continuând să scriu, trăind cum puteam, gândind o viaţă secretă, am vrut să-l spun deschis - numai de-aş fi putut - aşa cum trăieşte tainic în jurul nostru la fel de mult acum ca întotdeauna. Istoria, anatomia acestuia, nefăcând obiectul chirurgiei, reparaţiilor sau vindecărilor, am vrut să le spun. Nu ştiu de ce. De ce să spui ceea ce nimeni nu vrea să audă? Dar am văzut că atunci când reuşeam să portretizez câte ceva, din întâmplare, din acea secretă lume a perfecţiunii, atunci chiar voiau să asculte. Cu siguranţă. Iar "medicina" mea a fost lucrul care m-a introdus în aceste grădini secrete ale eului. Zăcea acolo, o altă lume, în eu. Mi s-a permis datorită insignei mele medicale să urmez sărmanul, învinsul trup în aceste golfuri şi grote. Iar lucrul uimitor e că în asemenea momente şi în asemenea locuri aşa scârboase cum pot fi cu împuţitele abcese ischio-rectale ale măruntaielor noastre - chiar acolo - lucrul acela, în cea mai mare frumuseţe a lui, poate fi, pentru o clipă, eliberat să zboare, pentru o clipă, vinovat în jurul încăperii. În boală, cu permisiunea pe care ca medic o aveam, să fiu prezent la morţi, naşteri, la furtunoasele bătăi dintre fiică şi mama diabolică, distrusă de demenţă chiar acolo, pentru o fracţiune de secundă - dintr-o parte sau din alta, îmi flutura în faţă, pentru o clipă o frază pe care repede o notam pe orice îmi era la îndemână, pe orice bucată de hârtie pe care o găseam.
E un lucru pe care îl poţi identifica, iar caracteristica lui, caracterul lui principal e că este sigur, dintr-o bucată şi, cum am spus, brusc şi perfect: vine, e acolo, şi dispare. Dar l-am văzut clar. L-am văzut. Ştiu asta pentru că iată-l! Am fost posedat de el exact cum am fost în clasa a cincea, când ea s-a aplecat peste spătarul scaunului din faţa mea şi m-a salutat cu câteva cuvinte obscene pe care nu le pot repeta deşi au fost spuse de un copil acum patruzeci de ani, pentru că nimeni n-ar înţelege, n-ar putea înţelege ceea ce spun şi ceea ce atunci, acolo, apăruse.
Lumea bună niciodată nu m-a interesat prea mult (doar atât că o simţeam în ceafă) deoarece efectele ei, din câte am observat, erau dezastruos de banale în cea mai mare parte a lor; miroseau la fel ca toate locurile publice. Cum a spus Bob McAlmon după ce o spaniolă bine îmbrăcată a trecut pe lângă noi în Juarez (eu spusesem: Uau! ăsta da parfum!):
"Vorbeşti serios?" a zis. "Ăsta nu-i parfum, eu la astea le zic curve."

În româneşte de Adrian Lăcătuş