Formarea personalităţii

Gheorghe Crăciun

DINTR-UN  “CAIET DE TEZE”

Da, sentimentul ăsta că trupul meu e altceva, o altă realitate (am vrut să spun construcţie) decît îmi arată anatomia l-am avut. De fapt, nu doar anatomia, ci şi fizica şi biologia ca discipline de învăţământ, mi s-au părut în copilărie, într-o zonă adîncă a conştiinţei mele, nişte spaţii fictive. Pentru mine realul a fost tot timpul, şi după achiziţionarea unui minim de limbaj abstract, vizibilul, exterioritatea, suprafaţa obiectelor, fenomenalul perceput şi nu reprezentat, ceva care există fără nevoia (de)numirii.
Dar să revin la trup. Nu înţelegi nimic decît prin durere, suferinţă şi degradare. Cît eşti tînăr, viaţa e suprafaţa continuă a fenomenelor şi nu poţi să crezi decît în palpabil. Am vorbit deseori despre trup ca despre o unitate invulnerabilă, aflată departe de pozitivismul anatomic, ca despre un obiect misterios ce se prezintă conştiinţei într-o continuă deschidere, imposibil de cuprins în concepte fiziologice sau organice. Trupul este, de fapt, indicibilul, ceea ce nu poate fi spus, dar asta doar atâta vreme cît eşti sănătos şi tragi de tine ca de un adevăr viu, inepuizabil, luînd cu dezinvoltură lumea în piept.
Anatomia e banală şi precisă. În sensul acesta putem vorbi despre caracterul ei imaginar. N-am văzut niciodată în trupul meu scheletul, nu m-am surprins încă niciodată gîndindu-mă la mine ca la o carne care înveleşte inacceptabilul nostru schelet, un simbol al morţii de un sinistru prost gust. Boala îţi aduce, în schimb, toate revelaţiile cu putinţă. Nimic nu poate fi mai degradant decît să mori încet, să te stingi de la o zi la alta, măcinat pe dinăuntru, conştient de ceea ce ţi se întîmplă, sub privirile insuportabile ale celor apropiaţi. Mi-e groază de aşa ceva şi m-am întrebat o secundă în seara asta dacă, aflînd că sufăr de o boală incurabilă, aş avea curajul să mă sinucid. N-am înţeles decît că toate procedeele care ar leza fizic trupul îmi repugnă. M-am gândit la otravă şi ideea mi s-a părut suportabilă.

Marea mea descoperire asupra a ceea ce ar trebui să fac s-a produs, totuşi, în anii 1971-1972, graţie cursurilor de lingvistică generală ale Sandei Golopenţia. Scriam pe atunci poezie, habar n-aveam ce vreau, unde voi ajunge, dar siderat de ideile lui Chomsky şi Fillmore, am descoperit brusc plăcerea investigării limbajului ca materie de construcţie verbală, fascinaţia organicităţii structurilor de adîncime ale oricărui enunţ. Am simţit atunci teribila responsabilitate a limbajului, adîncimea lui, faptul că el are o logică ascunsă, o consecinţă nebănuită, că el prezintă mai multe garanţii decît credem întrucît el e mai profund şi mai organizat decît pare. Nu mă interesau categoriile ascunse în spatele vorbirii, abstractitatea lor, ci faptul că e posibil acest drum logic spre o esenţă. În mintea mea esenţele erau cu siguranţă obiecte, fenomene, acte, stări adevărate, ale mele şi ale tuturor, care - dacă descopereai cum poţi să ajungi la ele - puteau fi spuse odată pentru totdeauna. Astfel am început să scriu o poezie (de fapt era vorba despre un discurs liber de orice condiţionări) a structurilor de adîncime, a descompunerii lumii în factori primi, am căzut într-un fel de vorbire onto-sintactică fără scop, de parcă marea mea problemă ar fi fost să descopăr limba adevărată ascunsă dedesubtul limbii vorbite. Aproape zece ani de disperare, îndoială, mici străfulgerări, sterilitate şi metafizică pozitivistă obiectiv-fenomenală. Toate acestea au rămas în scrisul meu, s-au cicatrizat acum. Dar de atunci şi pînă la cărţile mele de proză de după 1982 n-am făcut nici măcar un pas mai departe. Cred în continuare că totul trebuie (re)construit prin limbaj, că limbajul e o sursă continuă de malentendu, că el ne fisurează şi ne iluzionează. Între filozofia de pînă la Wittgenstein şi literatură nu e nici o diferenţă esenţială. Problema e aceeaşi: iluzia metafizică a consistenţei. Toată diferenţa se află în gradul de abstractizare a limbajului, atîta tot.

Scrisul e o activitate care depersonalizează. (Ar trebui poate să spun o activitate care te des-fiinţează). Pînă şi cei care te citesc cred asta, sau mai ales ei. Dacă ai fost recunoscut ca scriitor, nu mai ai dreptul la ezitare, abandon, slăbiciune. Cei care te cunosc încetează să te mai perceapă ca pe un om obişnuit. Nu mai ai voie să fii un individ ca toţi ceilalţi. Scrisul e o profesie, tu trebuie să produci, lumea aşteaptă tot timpul de la tine cărţi noi, de multe ori fără a ţi le fi citit pe cele vechi.
Sau poate că nu le aşteaptă cu adevărat, dar ştie că acesta e mecanismul în cazul scriitorului: producţia neslăbită, un mecanism cu o funcţionare implacabilă. Scriitorul e un posedat, nu-i aşa? Există cu siguranţă în cititor şi ideea că de vreme ce tu scrii, eşti deţinătorul unor secrete nu doar ale scrisului ca tehnică, ci şi ale vieţii. Dacă eşti scriitor, atunci, în mintea celorlalţi, tu ai depăşit faza încercărilor, căutărilor, îndoielile. Eşti deasupra şi în afară. Îndoielile tale, dacă există, se văd pe manuscrise, dar asta nu mai interesează pe nimeni. Ce interesează e întotdeauna banalul adevăr. Oricum, tu nu mai eşti o persoană, darmite o fiinţă, ci un fel de instituţie cu program. Iar persoana ta civilă, cotidiană, cu toate întîmplările şi mărunţişurile ei, devine nesemnificativă. Dacă ea te împiedică să mai scrii, înseamnă că nu mai eşti scriitor. Şi dacă, totuşi, ajungi să nu mai poţi scrie decît despre neputinţele tale, să nu te aştepţi nici la înţelegere, nici la îndurare. Nimeni nu-ţi va acorda nici un fel de circumstanţe atenuante. Ar fi chiar unfair să ţi le acorde.
Gîndindu-mă la toate acestea, îmi e mai uşor să înţeleg acum condiţia scriitorului ca exponent sau reprezentant al unei colectivităţi. Exponent devii de multe ori în ciuda convingerilor grupului din care faci parte. Dar grupul te-a ales şi din momentul în care ţi s-a acordat această fatalitate nu mai ai scăpare. Dacă nu o iei în serios, te paşte dispreţul celor care au pariat pe tine. Să o iei cu adevărat în serios înseamnă să devii încetul cu încetul o fiinţă care nu-şi mai aparţine, o păpuşă a unui rol. Chiar tu ai produs fără să vrei acest rol. Rolul şi funcţia lui sunt de multe ori mai importante decît conţinuturile. Nu e obligatoriu ca individul care scrie să ajungă la valori colectiviste, comunitare. El poate impune ca norme şi subiectivitate, individualismul, ininteligibilul. Cunoaştem toate avatarurile valorice ale lumii moderne. Totul e ca scriitorul să-şi joace rolul. Că şi-l joacă bine sau prost asta ştiu cu exactitate ceilalţi. Sunt atîtea lucruri pe care ar vrea să le facă ei dar pe care trebuie să le faci tu. Că povara care ţi se pune astfel în spate, prin identificarea cu acest rol public, e inacceptabilă, prea grea şi nedreaptă, nici nu se poate discuta. Anonimatul scriitorului e în ziua de azi o contradicţie în termeni.

De cîte ori recitesc textele mele din ultimii ani (eseuri şi articole teoretice), am senzaţia că nu eu am gîndit acele propoziţii sau acele argumente. Ele par să aparţină unui implacabil retoric şi logic, unui duct demonstrativ ascuns în chiar sintaxa textului pe care l-am produs. Sînt afirmaţii care mă miră, ca şi cum ele ar aparţine altcuiva, deşi îmi dau seama că ceea ce am scris “mi-a ieşit”, că propoziţiile mele stau bine acolo în pagină şi că ele mă reprezintă ca stil. Senzaţia e aceea că adevărul lor e mai degrabă unul formal. Substanţa lor e importantă dar ea pare pentru mine inutilă. Poate că aş fi vrut să spun totul altfel, să fiu mai simplu, mai spontan, mai consistent, mai puţin rigid, mai puţin deştept...
Dar această retorică ce pare să gîndească în locul meu există, funcţionează tot timpul. Ea e aceea care mă inhibă, îmi blochează iniţiativele şi-mi dă direcţia. Ea e aceea care uneori mă face să zăbovesc prostit în faţa fiecărei propoziţii pe care aş putea s-o scriu. Ea, această retorică, operează selecţia ideilor, le înlănţuie, le îngheaţă. Degeaba spontaneitatea gîndurilor încearcă să lupte cu ea, degeaba încerc să găsesc o linie de fugă, să evit implacabilul unor cuvinte, al unor formule. Sînt de fiecare dată învins. Textul se construieşte singur. Încet-încet ideile devin necesare, încep să mă supună. Pun ultimul punct.
Efectele acestei situaţii? Unii spun că sînt un bun eseist, cu idei clare şi profunde, ofensive şi noi. M-am obişnuit cu asta şi îmi zic că, totuşi, în ciuda rigidităţii şi a “perfecţiunii” textului pe care l-am obţinut, ceva din convulsiile scrierii lui e încă percetibil în suprafaţa retorică în care aceste convulsii au fost topite. Ceva în legătură cu autenticitatea dispersivă a actului de a scrie ar trebui totuşi să fi rămas în propoziţiile mele care sînt acum un fel de armături metalice de care au fost spînzurate idei.

N-am avut o adolescenţă metafizică, mistică, de crize ontologice. Mi-a plăcut să fac sport, am fost un conformist al învăţării, o persoană liniară, banală şi inhibată, cu înclinaţii de grămătic. Iar acum, după mai bine de un sfert de veac, aceste note, semne ale crizei. E caraghios! Ceea ce scriu eu aici nu e nici pe departe caracteristic prozatorului matur care aş fi, cum spun unii. E în orice caz cu mult mai rău decît în scrisorile mele de la 23 de ani trimise din satul Nereju prietenilor şi familiei. Sînt acum, în tot ceea ce fac, mai patetic şi mai superficial, mai predispus la vorbe mari. Poate e o nouă încercare ratată de a mă îmblînzi, de a mă “umaniza” (de a mă socializa, de fapt). Sacrific literatura cu bună ştiinţă, fără părere de rău. Fragmentarismul acestor note mă atrage prin lipsa lor de responsabilitate. Sînt, totuşi, patetic şi excesiv din frică de rigiditate, sînt poate prea simplu, fugind de ridicolul filosofării. Intermitenţa notării mi se pare şi ea convenabilă. Însă senzaţia acută că nu (mai) am despre ce să scriu, că şi ce scriu arată că de fapt nu vreau să scriu despre ceva anume. Mi s-ar părea ridicol să devin un tip ce meditează la o problemă. Am deseori aerul ăsta de individ cu orice preţ profund, preţios, pretenţios. Rigiditatea mi-e constituitivă, nu mai am nici o îndoială. Mi-e ciudă pe mine degeaba. Ca să poţi comunica în orice situaţie, fără ca asta să te obosească sau să-ţi provoace inutile probleme de conştiinţă, trebuie să fii un ins frivol.
Cred că toată viaţa m-am pregătit inutil pentru frivolitate, pentru mondenitate. Mi-ar fi plăcut poate să fi un dezinvolt, un dezinhibat, gen prietenul M.N., fără atît de multe complicaţii interioare. Dar componenta analitică a conştiinţei mele e o fatalitate. De aici şi pesimismul meu funciar. Nefiind filosof - toţi filosofii, cu excepţia celor care se ocupă de limbaj  mi se par nişte grafomani fără simţul ridicolului - spiritul meu analitic nu-şi poate  epuiza energia în speculaţii sistematice. El se reprimă tot timpul, căutîndu-şi spaţii alternative de exercitare. Interioritatea mea nu poate fi un astfel de spaţiu pentru că nu are un limbaj al ei, propriu. E clar că acest limbaj nici nu poate fi inventat. Poate doar poezia să arate ceva despre posibilităţile acestui limbaj - incceptabil în ce mă priveşte, pentru că el nu poate fi conceptualizat. Bref, spiritul meu analitic macină în gol. El îmi macină carnea, viaţa, gîndurile, gesturile şi tocmai această măcinare ar putea fi proza mea. De mirare că n-am murit încă....

Scriu şi în timp ce scriu corpul meu ar dori să fie în alt loc. Simt locul acesta în creier, îl am în minte, îndărătul ochilor. El nu e niciodată acelaşi. De obicei, aceste locuri care dublează scrisul sînt locuri din natură, dealuri, margini de rîu, margini de pădure, cerul, norii. Scriu şi descoperind în mine celălalt loc, altul decît coala de hîrtie care-mi stă în faţă, nu apare dorinţa de a părăsi ceea ce fac. Aş vrea pur şi simplu să fiu în aceste două locuri deodată. Locul scrisului e insuficient, albul şi literele hîrtiei sînt prea abstracte, scrisul se desfăşoară şi eu simt nevoiea celuilalt spaţiu ca o nevoie de spaţiu stabil, cu obiecte precise, materiale, învăluite în tăcerea lor stranie, monolitică. Fac de o vreme încoace această descoperire că, în vreme ce scriu şi mă gîndesc la ceea ce scriu, în interstiţiile propriei mele gîndiri se insinuează corpul cu dorinţa lui alternativă. Un corp care pune stăpînire pe minte, lăsînd-o în acelaşi timp să gîndească. Locurile în care mă poartă corpul sînt toate ale mele, ele aparţin vieţii mele, nu conţin nimic imaginar, doar că ele apar arbitrar, fără nici o logică. Aştept să scriu, ţin mîna înălţată în aer şi deodată o experienţă statică, trăind cîndva, revenind în planul conştiinţei ca o regurgitare.
Căutarea a ceea ce ţi se pare că nu înţelegi nu face decît să-ţi adîncească fisurile. Or, tu cazi în această căutare aproape reflex, ca şi cum masochismul ar fi vocaţia ta esenţială. Recunoaşte că eşti prea obosit pentru a-ţi mai suporta neliniştile şi ridicolele tale nemulţumiri ontologice. Ele ţi-au rămas ca nişte vechi deprinderi, sînt garanţiile tale de autenticitate. Ei şi? Asta nu te mai încălzeşte cu nimic: să fii un om adevărat, adică un chinuit de tine însuţi. Tînjeşti nu atît după confort şi linişte, cît după o simplificare a existenţei tale. Să fii piatră, pisică, un copil care sare gardul, ţigan... Fericirea altor condiţii de existenţă... Bovarisme pe dos. Spun tot mai des în  ultima vreme că sînt un om sfîrşit, mă port ca atare, încerc să văd ce înseamnă izolarea, anonimatul. Şi totuşi, din cînd în cînd, şi explozii de vitalitate, împrejurări în care fărîme din orgoliile mele revin ca ambiţie, obligaţie de moment şi insul public din  mine trece atunci prin clipe de strălucire, poate chiar de bucurie. Ştiu că aceste momente mă trag înapoi, anxietăţile mele se manifestă mai departe cu o şi mai mare  brutalitate. Mă simt păcătos şi fals. Cît de greu e să te obişnuieşti cu ideea că totul e eşec şi că doar căutarea (la care nu ştii cine te obligă) a acestui eşec te poate eventual mîntui.
Altădată subiectele mele mă obsedau. Mergeam pe stradă şi gîndeam propoziţii, formulam fraze, căutam cuvinte, imaginam stări, scene, soluţii, scheme, structuri. Subiectele mele adormeau odată cu mine şi se trezeau odată cu mine, uneori îmi tulburau somnul, dimineaţa le găseam ascunse în vise. Eram convins că un text nu  are nici o şansă de existenţă dacă el nu face de la început corp comun cu carnea şi mintea mea. Dar iubeam şi realul, nu-i puteam rezista, mă deschideam spre real cu o sensibilitate bolnavă de atenţie. Brutalitatea materială a lumii, multiciplitatea şi fineţea ei de detalii, absurditatea şi mecanicitatea ei cotidiană mă năuceau. În faţa lor limbajul se risipea, se volatiliza. De aceea efortul continuu de a reduce totul la propoziţii, de a-mi linişti percepţiile într-o formulă lingvistică. Toate cărţile mele de proză au apărut dintr-u imens efort de empatie cu ceea ce simţeam că mă intereseză, frumuseţea şi mizeria lumii deopotrivă. N-am ştiut ce înseamnă să scrii printre rînduri, am refuzat această şcoală a clipitului complice din ochi, am încercat ironia, sugestia, fără să fiu un ironic. Mi-au displăcut grotescul, opereta, “vesela apocalipsă”, deşi le-am admirat la unii colegi ai mei de generaţie. Am fost un tranzitiv cu respiraţia scurtă, un experimentator mai degrabă crispat. Am crezut că există o onestitate a scrisului, deci un curaj al propriului tău limbaj, şi că limitele sînt întotdeauna date, cele politice, ideologice, de care n-are rost să te ocupi, pentru că oricum vei pierde. Mi s-a părut că în literatură timpul nu e prezentul, ci individualitatea ta, oricît de precară, dar funcţionînd ca propria ta instituţie secretă. Am ştiut de la bun început că există lucruri la care nu sînt în stare să mă gîndesc, pe care nu le pot gîndi, la care nu am acces pentru că eu reprezint o marginaliate, nimic mai mult. Totul este biografie corporală în cărţile mele. Ştiu că e foarte puţin, ştiu tot ce am pierdut, sînt pagini de-ale mele cît se poate de curate şi de adevărate pe care le citesc acum cu un anume dezgust. Da, am acceptat faptul că scrisul e mai puţin decît poate fi el în realitate, am fost, spre fericirea unor critici contemporani care nu vor în continuare nimic de la literatură, un evazionist, un minor fără teme, un scriitor oploşit într-un ungher obscur al realităţii, un “textualist” de cartier şi navetă, un om normal, precar.
Astăzi scriu eseuri, cursuri universitare, articole de atitudine şi mă surprind gîndindu-mă rar şi fără chef la romanul început în urmă cu cîţiva ani, Păpuşa rusească. Fireşte că mi-e frică de el. Ştiu că odată cu el se va termina cu mine, chiar dacă el rămîne sau nu. Astăzi mă aşez în faţa monitorului şi scriu direct, grăbit, neglijent, totul e să am o idee. Şi trebuie s-o am pentru a scăpa cît mai repede de presiunile exterioare ale momentului. Astăzi am reacţii şi obligaţii, scrisul meu se risipeşte, se specializează, devine mult prea repede bun public, mă divide şi mă multiplică, face din mine o sursă de opinie, iar eu sînt un ins care nu ştie să trăiască în viteză. Nu cred că proza se poate scrie în viteză. Romanul meu zace, învăluit în ceaţa unor convingeri epice de mult pulverizate.
Şi ce vreau eu, de fapt? Vreau să scriu o Doamna Bovary a lumii comuniste româneşti. Nici acum subiectul acestui proiect nu mi-e prea clar. Nu-l simt intrat în carnea mea, în gîndurile mele, deşi cred că pînă la urmă e nevoie de această dispersie pe termen lung a identităţii mele actuale confruntată cu o cu totul  altă lume, la fel de năucitoare.  Abia apoi replierea asupra a ceea ce ni s-a întîmplat va fi posibilă. Libertatea se învaţă, valorile ei ţin de planul de adîncime al existenţei, încerc să înţeleg asta. Or, noi folosim deja cu prea mult aplomb  prea multe cuvinte al căror sens nu face parte decît parţial din carnea noastră. Mai mult decît atît: pentru a putea scrie acest roman, am nevoie de proiectarea şi construcţia unui imaginar pe care pînă acum am refuzat cu vehemenţă să mi-l cultiv. Nu sînt un imaginativ ca natură, nu am probabil suficientă imaginaţie socială, imaginaţia tuturor situaţiilor posibile în viaţa unui om. Trăind într-o lume fără viitor, dezgustătoare prin triumfalismul ei ideologic insinuat în toate tipurile posibile de discurs, inclusiv în romanele deceniului trecut, am mizat totul pe biografia mea perceptivă, am descris. M-am ferit de viziunile mari. Nu le vedeam  nici posibilitatea, nici rostul. Într-o lume falsă, viziunile mari despre lume nu puteau să fie decît false. Or, Păpuşa rusească ar trebui să fie, vrînd-nevrînd, romanul unei epoci. Realitatea în care am trăit se răzbună. Am devenit un ins care a început să-şi dea cu părerea, spun puţinul pe care îl ştiu, sînt o persoană deja instituţionalizată, dar nu mai am senzaţia că scriu cu adevărat. Poate n-am ştiut niciodată ce e cu adevărat scrisul. Mi-a lipsit mistica adevărului total, deşi, sincer să fiu, nu ştiu ce înseamnă asta în literatură. Şi mă gîndesc derutat, aproape speriat, la faptul că romanul a devenit astăzi un discurs aproape cu neputinţă.

Amîn de multe săptămîni consemnarea unui vis dintr-o vară la Sovata, într-o noapte cu ploaie. Nu-mi amintesc nimic în plan epic (de fapt, nici dimineaţa, la trezire, cînd le-am spus lui A.B. şi A.N., cu care stăteam în cameră, ce am visat, n-am fost în stare să povestesc ceva). E vorba însă de nişte senzaţii din copilărie cu totul imponderabile, imposibil de scris. Sînt pe un deal (care poate fi Muşcelul Tohanului, dar nu e) cu iarba cosită, verde-gălbuie. Urc ţinînd în mînă o traistă cu vase emailate, căni şi urcioare de  tablă goale care în timp ce merg se aud izbindu-se înfundat unele de altele. Mă îndrept spre un izvor, asta e datoria mea de copil luat la munca fînului. Îl găsesc sub o buză de deal, aerul e acolo dintr-o dată mai răcoros. Între vasele din traistă unul are urme de lapte, miroase a lapte. Sînt vasele din care am mîncat pe deal, împreună cu bunicii din partea tatălui, asta îmi amintesc cu precizie. Spăl vasul cu urme de lapte şi beau apă din el. Simt că-mi vine să nu mai plec niciodată de acolo. Aud izvorul şi susurul lui mă paralizează. Mă simt extraordinar de bine. E în mine o fericire din care face parte tot ceea ce mă înconjoară, aerul răcoros, vegetal dintre tufele de alun şi mai ales zgomotul aproape imperceptibil al apei adunate în groapa izvorului.
Mergînd spre locul pe care mi-l reamintesc acum, în timp ce scriu, în vis am auzit perfect, ca şi cum aş fi trăit chiar atunci, în timp ce visam, ceea ce mi se întîmpla, zgomotul sec , opac metalic al vaselor din traistă şi tîrşîitul picioarelor mele prin iarba retezată. Am văzut cu o incredibilă precizie clătinarea, opalescenţa lichidului alburiu din cana cu urme de lapte pe care o spălam nepăsător, visător în groapa izvorului. E tot ce-mi pot aminti acum, mai nimic. Ştiu bine că visul acesta a fost cu mult mai consistent în planul  senzaţiilor pure, primare al sensibilităţii mele infantile, toate legate de o anume mitologie a acvaticului care se naşte sub ochii tăi. Încercînd să-mi explic fericirea onirică de care tocmai mă desprinsesem, n-am putut să le spun celor doi tovarăşi de cameră decît că am visat “izvoarele copilăriei”.

Nu sînt, totuşi, un scriitor pornit în căutarea cuvîntului exact, a ceea ce francezii numesc le mot juste. Nu mi s-a dat această fericire. Nu precizia sau exactitatea este problema mea, ci totalitatea, totalizarea. Un prim handicap: nu pot să trec peste multiplicitatea realului. Cel de-al doilea: nu ştiu să văd esenţele. De fapt, ele nici nu mă interesează cu adevărat pentru că de cînd mă ştiu am avut o destul de pronunţată îndoială că esenţele ar exista cu adevărat. La vremea potrivită, am spart şi eu obiecte, am distrus şi eu jucării, am sfărîmat şi eu pietre şi n-am găsit nimic.
Motivaţia şi fisura esenţială a scrisului meu sînt de natură ontologică (m-am plictisit deja să tot repet acest nou cuvînt de lemn) şi nu cred că asta s-a întîmplat de la început, din clipa în care am ştiut că vreau să fiu scriitor şi ce înseamnă asta. A trebuit să trec prin multe încercări ridicole, prin eşecuri şi disperări, prin naivităţi impardonabile şi momente de orgoliu stupid, prin săptămîni de imbecilitate şi perioade de lecturi pasionate, pentru a ajunge aici, nicăieri, conştient de acest nicăieri. Am crezut la început, în urmă cu mai bine de 25 de ani, că limbajul e totul. Aveam măcar o convingere conotată de un oarecare fanatism. Am crezut că limbajul e/are o proastă întocmire şi că e menirea mea să. Am crezut că limbajul pentru a putea spune, în sfîrşit, ceva adevărat, trebuie să fie remodelat inclusiv sintactic. Mi s-a părut că limbajul literaturii  trebuie să se afle ascuns în cel al vorbirii zilnice dar numai ca potenţialitate. În poezia scrisă pînă la 25-26 de ani am căutat într-adevăr exactitatea cuvîntului, puterea lui denotativă, o sintaxă a actelor şi a gesturilor, o sintaxă procesuală. Pe atunci îmi lipsea o substanţă, nu prea ştiam despre ce să scriu, aşteptam starea, eram încîntat să pot scrie despre nimic, despre faptul că eu sînt în stare să scriu despre nimicul pe care îl presupune actul scrisului. Ca temă de consistenţă (pentru că aveam şi astfel de teme) senzaţia mi se părea de ajuns. Tot ceea ce se afla în imediata mea apropriere, tot ceea ce ţinea de banalitatea crasă a existenţei mele mă satisfăcea. Eram unic şi trist. Aşteptam ca din acest spaţiu să ţîşnească revelaţia. Credeam că aici (unde?) se ascund adevăruri pe care nu le-a văzut nimeni şi care nu pot fi descoperite, înţelese prin gîndire, ci numai prin vorbirea (sintaxa) poetică. Am vrut să fac din cum-ul scrisului un fel de ce. Mi se părea într-adevăr că forma e o substanţă a conţinutului. Mult mai tîrziu am văzut această afirmaţie scrisă în textele formaliştilor ruşi. Da, cred că am trăit în existenţa mea de scriitor o lungă perioadă a “formelor fără fond”.
Nici acum n-am progresat prea mult în ceea ce priveşte lucrurile despre care simt că trebuie să scriu. Scrisul despre nimic? Mă (ne)liniştesc cu Flaubert. Dar am descoperit la un moment dat că mi-ar plăcea să scriu despre tot realul care mă înconjoară, că mi-ar plăcea să fac din perversa mea îndeletnicire verbală o formă de epuizare a tot ceea ce vine în atingere cu mine. Folosesc cuvîntul epuizare în sensul lui plin, definitiv. Însă scrisul îmi arată că tocmai despre aşa ceva nu poate fi vorba în literatură, că în mod aprioric literatura e o epură, o  metonimie. Şi atunci tendinţa de a mă retrage în spaţii cum sînt aceste notaţii intermitente, ferit de neajunsurile imaginarului, ale descrierii şi ale povestirii. O anume oboseală în a-mi mai construi subiecte şi în a-mi delimita spaţii de explorare e evidentă de ani buni în scrisul meu. Nu că n-aş mai avea răbdare, dar mi s-ar părea de la bun început că mi-am programat un eşec. Cărţile mele de pînă acum exprimă o neputinţă. Realul ca şi imaginarul - care nu este altceva decît un real construit ceva mai liber - sînt indestructibile, sînt invulnerabile. Varietatea şi procesualitatea realului nici măcar nu pot fi atinse prin scris. Ca să mai vorbim atunci despre neputinţa conceptualizării lor!

Reţin doar un fragment de vis în care vreau să intru într-un hangar întunecos, cu uşi batante însă sînt împiedicat de o bicicletă suspendată în aer graţie unui dispozitiv complicat fixat pe un stîlp lateral. Urcat pe stîlp, posesorul bicicletei încearcă să decupleze dispozitivul. Nu ştiu cine e. Se vede că nu se pricepe, se chinuie să facă ceva. Privesc cu neputinţă eforturile lui, aş vrea să reuşească să îndepărteze bicicleta din dreptul uşilor, pentru că vreau să intru în hangar. Brusc, dinspre becul de neon al stîlpului de susţinere sînt împroşcat cu o materie nici lichidă, nici solidă, un fel de plasmă violetă, uşoară, risipindu-se cînd mă atinge în bobiţe mărunte ca nisipul. Mă trezesc şi înţeleg imediat că am avut un vis alb-negru sau mai degrabă sepia. Senzaţia de film vechi, revăzut. Mai mult decît atît: tot ceea ce simţeam şi mi se întîmpla făcea parte dintr-o peliculă de epocă în care eu eram inclus ca un om viu.

Nimic din ceea ce trebuie să fac nu mai vreau să fac. Trag de mine ca de o povară pe care n-o mai  înţeleg. Înaintare tîrîşă care mă sleieşte de puteri. Tot timpul sînt convins că ar trebui să fac cu totul altceva. Şi în acelaşi timp, cîte iniţiative publice! De-aş mai avea măcar sensul unei construcţii personale,  o fericire visată, o ambiţie, un pariu. Nu mai am demult aşa ceva. Stereotipia pură, “pilotul automat”, cîteva grame de căldură şi convingere dacă vorbesc într-o sală de curs, în faţa vreunui prieten. Nu mai simt nevoia să conving pe nimeni de nimic. Cunosc retorica adevărului, am tot mai mult senzaţia că adevărul, oricare ar fi el, în afară de Dumnezeu, se confundă cu o retorică. Problemele mele morale şi existenţiale de la 21-22 de ani, vîrstă la care nu aveam încă un limbaj, sînt ale unui ins pe care parcă nu l-aş fi cunoscut niciodată. Cîte crispări în tinereţea mea cea atît de nerăbdătoare, cîtă metafizică personală de doi bani, cîtă sclifoseală fenomenologică şi sintactică! Dar dacă trag după mine şi acum acest cadavru?
 
 
 
 

Formarea personalităţii

Mihai Ignat

Înapoi în viitor

De obicei confesiunile sînt girate de celebritate. Ascultăm/citim cu mult mai mare atenţie mărturisirile unui autor faimos decît pe acelea ale unuia obscur. Locul autorului în ierarhia valorilor determină gradul de interes faţă de autobiografia acestuia. Fraze obişnuite capătă aură, din accidente sau coincidenţe se desprind semnificaţii speciale, iar gesturi reperabile şi în alte existenţe, mai puţin notorii, se încarcă, devin „pline“, prin transferul magic operat de numele celui care povesteşte asupra celor ce sînt povestite.  Această constatare ar trebui să mă descurajeze şi să mă ducă la abandon; ca ilustru necunoscut, nu sînt  o marfă vandabilă. Cuminte ar fi să aştept încă vreo două decenii, interval în care s-ar putea (însă nu e deloc sigur) să devin un autor cotat, pentru a putea risca. Abia  atunci amintirile mele ar căpăta valoare, asemenea vinului păstrat mai multă vreme. Tentaţia este, totuşi, prea mare. Îmi voi închipui că au trecut cei douăzeci de ani (că, deci, lui D’Artagnan i s-a mai uscat dorul de dna de Bonacieux, că Porthos s-a ramolit ş.a.m.d.) şi mă voi vinde acum, mai ieftin, aproape derizoriu, pe mai nimic.

Bineînţeles, cărţile. Aceasta e o poveste veche, lipsită de originalitate: autori pe care îi admiri (i-am admirat), opere care te bulversează (m-au), poeme fascinante, personaje pe care aproape le vezi (le-am văzut), istorii memorabile, şi aşa mai departe. De acord. Şi atunci, mie ce-mi mai rămîne? Poate cîteva cuvinte despre biblioteca mea. Despre cum s-a născut (din două cărţi cumpărate de ai mei cînd aveam opt ani, „Palatul de cleştar“ şi „Oliver Twist“), despre cum a crescut, foarte încet, după regula „doi paşi înainte, unul înapoi“, pentru că lipsa banilor şi schimbările de gust mă făceau să vînd la anticariat cărţi care nu mă mai atrăgeau şi să cumpăr altele, pe potriva apetitului în creştere. Era, de aceea, o bibliotecă fără „trecut“ (la 18 ani în ea nu mai găseai nici o carte de poveşti şi nici o carte de science -fiction, de pildă), aşa cum eu însumi eram (sînt) un om fără trecut în măsura în care am renunţat periodic la multe din reziduurile concrete ale traiectului personal (manuscrise vechi, scrisori, obiecte „sentimentale“, reviste etc.). Principiul lui Bias m-a condus întotdeauna, chiar înainte de a-l cunoaşte ca atare: „omnia mea mecum porto“. Acest principiu, precum şi alte motive, mai mult sau mai puţin obscure, m-au hotărît să renunţ cu totul la mica mea bibliotecă în vara lui ‘90, o dată cu reuşita admiterii la facultate. Biblioteca aceasta fusese prima mea creaţie: cîteva zeci, apoi cîteva sute de obiecte paralelipipedice de hîrtie şi carton aranjate pe cinci rafturi, îngesuite pe două rînduri pe acelaşi raft.  O „operă deschisă“, pentru că artefactele care o alcătuiau îşi schimbau permanent ordinea, după criterii diverse (mărime, gen, vechime, grad de interes ş.a.), o operă mobilă aparent total supusă intenţiilor mele, însă, ca oricare operă scrisă, exercitînd o insidioasă presiune asupra mea, „creatorul“ ei. Desfiinţarea bibliotecii nu reprezenta doar o ruptură cu cel ce  fusesem şi nu doar o aplicare (aproape traumatică) a filozofiei lui Bias, ci şi un gest în care se regăsea neputinţa de a avea totul: ştiam că acele cîteva sute de volume din faţa mea nu sînt decît  o infimă parte a cărţilor existente, şi că în mod constant voi fi frustrat prin drastica ei limitare. În fond, prezenţa cărţilor din biblioteca personală nu este una rece. Mica mea „opera aperta“ era, în primul rînd, o metonimie a bibliotecilor lumii; apoi, cărţile acestea aflate mereu în preajmă erau mai puternice decît celelalte, acelea rămase undeva în afara privirii. Titlurile şi numele din frontul tăcut al raftului de acasă te marchează, te obligă să revii la ele, măcar mental dacă nu practic, atingîndu-le şi răsfoindu-le, te obligă să-ţi aminteşti de ele. Aidoma spoturilor publicitare, cărţile de acasă îşi repetă mesajul de pe copertă şi te întorc cu obstinaţie către ele, îţi deturnează atenţia şi te modelează. Ce faci sîmbătă seara, să zicem, cînd vrei să citeşti ceva şi nu ai la îndemînă decît cărţile tale? Reciteşti o carte ştiută, în dauna alteia, neştiute. Nu doar cărţile proaste, ci şi cele valoroase te deformează. Nu doar celălalt te croieşte, te reduce (vezi Gombrowicz), dar şi cărţile din faţa ta. Biblioteca de acasă, mai cu seamă una modestă, nu e decît extensia concretă situaţiei imaginate de repetata întrebare: „Care este cartea pe care ai lua-o pe o insulă pustie?“; cu varianta, doar cu un dram mai puţin absurdă:  „Care sînt cele zece cărţi fără de care n-ai putea naufragia?“. Zilnic privirea îţi cade pe un raft sau altul, pe un titlu sau altul, zilnic reiei ritualul supunerii faţă de penaţii de hîrtie.
Aşa cum era de aşteptat, în anii studenţiei am început să-mi refac biblioteca. De data aceasta, fără paşi înapoi, fără renunţări, însă cu o severă selecţie. Din nou, principalul motiv al opţiunilor drastice între o carte sau alta a fost (este) preţul ei. Dar acesta e, totuşi, un alt subiect.

Şi, nu ştiu dacă la fel de bineînţeles, jocul. La 18 ani, în ultimul an de liceu, am „inventat“ împreună cu doi prieteni, colegi de clasă, un curent literar. Nu-mi mai amintesc cu precizie ordinea desfăşurării evenimentelor. Sînt sigur însă de anumite lucruri: în imensa plictiseală a unei ore de matematică (eram elevii unei clase cu profil filologic) s-a declanşat, nu mai ştiu cum, o „bătălie cu desene“ de felul ăsta:
Ideea, denumirea, textele-manifest s-au ivit din „nebuloasa“ unor astfel de desene şi le-au aparţinut aproape în exclusivitate prietenilor mei. Doar entuziasmul şi voinţa de a ne juca „de-a curentul literar“ au fost comune; suficiente însă pentru a ne influenţa (formînd? deformînd?) unul pe celălalt, cel puţin în ceea ce priveşte scrisul şi gusturile literare. S-a propus un nume - Diferenţialismul (care, evident, venea de la „diferenţă“, pentru că trebuia să sugereze ideea de originalitate) - şi au fost puse pe hîrtie cîteva scurte articole -manifest, precum acesta:

„Anti-artă pop
În antiziua de 11 din antiluna antioctombrie a antianului anti -1985, antielevii anticlasei XII anti-A din antiliceul „Unirea“, s-au antihotărît să antiformeze un anticurent. Anticritica s-a antihotărît să antiarunce cu antinoroi în această antimanifestare a artei. Antipăcat, fiindcă acest anticurent antipromovează antiideile antielevilor antigenii Anti-M, Anti-I şi Anti-T. Antiartiştii au antiapreciat antiprofunzimea absconsă a antiproblemelor antisubliniate în acest antiarticol manifest.
Antisfîrşit“

Ceva mai tîrziu, recitind totul cu detaşare, aveam să constat că semănau cu teribilismele avangardiştilor, deşi le lipsea consistenţa acestora. „Activitatea“ noastră  a însumat mai multe desene trăznite, zeci de poezii şi cîteva proze. Ne luam  şi nu ne luam în serios. O dovadă că eram conştienţi de limitele particulare ale întreprinderii noastre este autoironia care poate fi regăsită în aşa-numitele articole-manifest. Printre altele,  între frazele emfatice şi (destul de) goale, apărea un fragment ca acesta intitulat „Portretul diferenţialistului“ şi cuprinzînd o enumerare de trăsături considerate de noi ca specifice unui asemenea scriitor:
 

• privire tîmpă, ştearsă
• lipsa de coerenţă în vorbire
• tremurul mîinii
• gînduri absente
• predominarea ideilor prea înalte

Formarea personalităţii

Ciprian Şiulea

Privind înapoi cu derută

Orice autobiografie este, în fond, o propunere de mitologie. Autobiografie înseamnă auto-mitizare. Numai că de obicei aceasta este o mitologie de escortă: jocul „de-a revistele literare“ al reprezentanţilor“ „Şcolii de la Tîrgovişte“ şi alte asemenea elemente de geneză a acesteia n-ar fi avut niciodată şansa „ieşirii în lume“ fără succesul operelor propriu-zise. Deci, alte veşti despre mine, după douăzeci de ani...
Vorbind despre formarea personalităţii, ne gîndim în primul rînd la condiţiile exterioare care o determină: şcoala, societatea, „spiritul timpului“. Desigur, rolul esenţial îl au disponibilităţile interioare ale individului, însă acestea, tocmai pentru că reprezintă mecanismul obscur care poate transforma hazardul în destin personal, nu sînt uşor de analizat, cel puţin nu la modul general. Întrebarea devine atunci, cît de importante sînt aceste condiţii exterioare ale formării personalităţii, iar pentru noi, cei formaţi în timpul comunismului, dacă nu cumva sîntem marcaţi în mod iremediabil de unele caracteristici ale acestuia? Şi dacă da, cu ce consecinţe pentru destinul (eventual creator) al fiecăruia? Nu este vorba de îndoctrinarea comunistă propriu-zisă, ci de nivelul mai subtil la care chiar opoziţia devine o capcană, o falsă soluţie pentru a scăpa de îndoctrinare; de-a lungul deceniilor, ideologia şi practica politică a comunismului au fost traduse în moduri de a gîndi şi în atitudini a căror origine a fost de mult uitată, deci cu atît mai periculoase, şi care au avantajul de a fi de la sine înţelese, dincolo de orice îndoială sau, cel mai adesea, neconştientizate. Despre ce e vorba? În primul rînd, tendinţa de a gîndi numai prin categorii totalizatoare (totalitare): unitate, finalitate, cauzalitate, concordanţă sau contradicţie. Aceste categorii explicative în cel mai înalt grad sînt pilonii de bază ai utopiei ca model mecanic, scheletizat al realităţii, model care datorită abstractizării exclude hazardul şi posibilitatea oricărei schimbări. Apetitul pentru utopic şi ideologic, adică tendinţa de a mistifica realitatea pentru a o face acomodantă. Conceperea omului în opoziţie dramatică faţă de societate, ceea ce îi dă o falsă dimensiune eroică, doar la nivelul retoricii sale. Tendinţa de a fi altceva, dar nu prin depăşirea unei condiţii date, ci prin transferul direct într-o condiţie fictivă; a nu se confunda cu omul postmodern care devine ficţiune (de exemplu, dispariţia autorului). Acesta se destramă odată cu destrămarea „lumii adevărate“, cum spune Nietzsche; omul şi lumea în care trăieşte el îşi pierd simultan substanţa, structurile lor dure. În asta constă şi caracterul anacronic şi perdant al modelelor de gîndire pe care spuneam că le-a indus comunismul. Individul format de aceste modele crede că mai dispune de un loc central, privilegiat, în cadrul existenţei pe care o explică, o exprimă şi o transformă ca un adevărat agent al istoriei ce se consideră. El este însă anacronic şi handicapat într-o lume care a înlocuit identitatea şi obsesia totalităţii cu diferenţa şi acceptarea parţialităţii. Ficţiunea la care poate avea el acces e doar o construcţie retorică care neagă realitatea, cazul clasic al contradicţiei dialectice care subsumează diferenţa negaţiei şi care devine un joc abstract, previzibil, din care nu poate rezulta nimic nou (vezi Gilles Deleuze Diferenţă şi repetiţie). De fapt, aceste idei şi modele nu sînt creaţia exclusivă a comunismului, el doar le-a dat o turnură aberantă şi le-a întreţinut artificial în viaţă. Chiar dacă e adevărat că nu avem o societate „postmodernă“ (economie, instituţii, relaţii sociale etc.) care să susţină de jos o cultură „postmodernă“, e la fel de adevărat că alternativa pe care am încercat s-o descriu n-a produs decît fosile vii. Aşa că eu cred că n-ar trebui să manifestăm nici un fel de reticenţă faţă de radicalitatea schimbărilor care ar trebui făcute. De ce n-am avea forme fără fond, dacă fondul oricum nu există...
Pe lîngă aceste mecanisme sistemice, impersonale, de inducere a unor idei, cred că foarte mult a contat în formarea unora dintre noi lipsa unei şcoli serioase, absurdul şi sordidul greu din şcoală şi nu numai. La Liceul de Informatică pe care l-am absolvit, profesorul de română ne explica pasajul cosmogonic din Scrisoarea I ca pe o genială anticipare a teoriei Big-Bang-ului, echivalînd fiecare vers cu una din ideile acesteia („ca o mare făr-o rază“, de exemplu, sugerînd absenţa fotonilor dinaintea exploziei iniţiale), iar profesoara de filosofie, o activistă de partid de fapt, ne-a făcut istoria filosofiei în 15 minute spunîndu-ne că, oricît ar putea să ni se pară de ciudat, au mai existat şi alţi filosofi în afară de Marx şi Engels, numai că ei erau foarte duşmănioşi, de exemplu Niţche (aşa pronunţa ea Nietzsche). Ea mai „formează personalităţi“ şi astăzi, la acelaşi liceu, fapt atît de banal în obscenitatea lui şi atît de imposibil de remediat în România, încît mă întreb de ce-am mai consumat hîrtia amintindu-l. Nu doar şcoala era amuzantă. O mare parte din timpul liber mi-l petreceam la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene, unde oficia o bibliotecară mică, grasă, cu părul blond şi ondulat. La un moment dat, ea a început să refuze să-mi dea cărţile de filosofie indiană pe care le înghiţeam pe-atunci (Upanişade, S. Al-George, Eliade). Probabil că începuse să mă urască de-a binelea, pentru că îmi refuza şi autori care nu puteau fi interpretaţi politic şi chiar albume de artă.
După Revoluţie am plecat la Facultatea de Filosofie din Cluj unde, contrar aşteptărilor mele, guvernau aceeaşi incapacitate de a lua decizii majore şi aceeaşi complacere în schimbări de faţadă. Pînă în ‘91 se reuşise îndepărtarea doar a celor mai zeloşi şi incompetenţi propagandişti. Am mai încercat şi noi, printre alţii şi cu Grigore Zanc, prefectul de atunci al Clujului care îşi preda în continuare, nestingherit, cursul de Etică socialistă; desigur, am fost înfrînţi.
Studenţii de la filosofie urmau mai multe direcţii. Unii se lăsau atraşi de reverenţele ridicole pe care profesorii bătrîni i le dedicau lui Blaga şi deveneau adepţii unui filosof  pe care eu personal nu l-am putut citi niciodată fără un sentiment de repulsie, datorat nu atît ideilor sale de un romantism obosit cît stilului supermetaforizat, de o emfază insuportabilă. Tot ei îl descopereau cu încîntare şi pe Noica, din ale cărui texte prizau direct, pe nas, tot felul de rostiri filosofice româneşti, croşetînd apoi lucrări pline de „întru“, „sinele“ şi „sinea“, „va fi fiind fost să fie“ şi alte asemenea meşteşuguri de tîmpire. Cei mai agili reprezentanţi ai acestei direcţii se avîntau pînă la Heidegger în care vedeau (oarecum greşit, dar ce mai contează) un fel de Noica mai mic, de vreme ce însuşi Maestrul afirmase că filosofiei lui Heidegger îi lipseşte un operator ontologic, adică celebra prepoziţie „întru“. Alţi studenţi, mai puţini la număr, se orientau spre un domeniu: estetică, epistemologie, teologie. În fine, cei mai mulţi şi cei mai interesanţi mergeau înspre filosofia postmodernă, în special cea franceză (Deleuze, Foucault, Derrida etc.) continuatori şi exegeţi ai lui Nietzsche şi/sau Heidegger, înspre Wittgenstein sau structuralism. Ceea ce conta în primul rînd erau lecturile noastre individuale, în special cele de la Centrul Cultural Francez pentru că în sălile de curs aceste numei se auzeau prea puţin. Începînd cu anul doi nici nu mai mergeam la facultate decît foarte rar.
Iată cîteva motive pentru care eu privesc înapoi la perioada formării mele cu oarecare derută şi cu destul de mult resentiment. Nu am reuşit să-mi formez o cultură solidă, sistematică, din cauza nivelului slab al şcolilor pe care le-am urmat, a tendenţiozităţii nu neapărat politice a ceea ce se învăţa în aceste şcoli. Oroarea faţă de tot ce înseamnă instituţie se combină şi cu oroarea faţă de ceea ce e întreg, împlinit, puternic (cum ar fi cultura sistematică). Totuşi, nu mă aflu în „opoziţie“ cu societatea şi instituţiile ei perverse, acel gen de opoziţie mecanică, stupidă, despre care se spune că nu poate să conducă la nimic şi că este o capcană. Nu sînt genul de purist care crede că omul e autentic doar izolat de societate, asta e o idee prea frumoasă şi prea înălţătoare ca să-mi placă. Soluţia mea personală, la început instinctivă apoi practicată conştient, a fost de a evita cît mai mult „formele“ de orice fel. Asta implică un permanent provizorat, multă nesiguranţă şi frustrare, dar şi o mare disponibilitate. Şi sper că asta e mai mult decît o iluzie culeasă din autorii mei favoriţi.
 
 
 
 
 

Formarea personalităţii

Iacob Alexandru

MoŞteniri, foste reflexe condiţionate

 „Pentru ce adică omul a trebuit să găsească în sufletul lui un fluid, care să-l scoată, vrând-nevrând, din beatitudinea şi din pasivitatea primitivităţii lui, în care nu-şi aveau loc nici idealurile şi nici sumedenia de principii şi de întreprinderi şi de prefaceri sufleteşti şi sociale de azi, care pe om îl costă atâta nelinişte, atâtea sforţări uriaşe şi mai ales atâtea riscuri, încât viaţa a început să i se pară, foarte de multe ori, o adevărată povară?!“
(P.S. Vartolomeu — „Primejduirea omenirii“)

Rezultată, în parte, din vremurile în care se formează, personalitatea este un complex de fapte ce-şi lasă amprenta asupra unui individ. Temperamentele se nasc, aptitudinile se descoperă şi caracterele se „construiesc“ în cadre bine definite, aprioric stabilite. Din această cauză, modalitatea unică prin care fiecare individ înţelege să fie o expresie vie a timpului pe care-l trăieşte, face ca importanţa unui astfel de concept — ca acela de personalitate — să necesite un număr foarte mare de definiţii „generale“, „numai în limba engleză existând 17.963 de termeni, adjective sau substantive prin care se doreşte o caracterizare a personalităţii“. („Psihiatria“ — scoasă sub redacţia lui Vasile Predescu, ed. Medicală, Buc., 1989).
Ce se întâmplă, însă, atunci cînd un individ (sau mai mulţi) este (sunt) obligat(ţi) să trăiască într-un timp al cărui regim politic (coercitiv) îl simt(e) ca fiind prea strâmt, nepotrivit sau, mai bine spus, dezastruos, nociv pentru libertatea sa (lor) de dezvoltare? Cum poate rezolva problemele: 1 — realizarea sa ca personalitate; 2 — manifestarea acesteia în cadrul social de care aparţine. Pentru că dacă formarea mai poate fi posibilă (în sensul de auto-educare, de rezistenţă underground) manifestarea unei personalităţi ce, tocmai prin ineditul naturii sale obligatoriu „altfel“, contrastează cu Regulile, este nevoită să le încalce pentru a se exprima, a fost şi este încă (prin unele locuri) un fapt riscant de disidenţă. O disidenţă ce nu se ştie nicicând ce rezultate va da. De aceea, gestul disident, în sine, indiferent de complexitatea sa, de „gradul“ de risc pe care şi-l asumă, este un act de personalitate; este expresia ne-putinţei de a nu fi, de a nu demonstra că eşti.*
Pentru că, după cum putem afla din „Dicţionarul Larousse de filosofie“ (Didier Julia, ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1996) „o personalitate nu se analizează, ea se realizează şi se manifestă în mod practic prin reuşite în viaţă (artistice, culturale, politice etc.) ale individului“. „Simpla“ formare (culturală) a unei personalităţi şi apoi contemplarea acesteia, acea mult-amintită „rezistenţă prin cultură“ (mă refer aici la acea rezistenţă mută, total inactivă, egoistă) demonstrează mai mult o lipsă, o fugă de răspundere (cum ar fi putut fi afirmată o personalitate, fără risc şi cum ar putea fi dacă nu este afirmată, manifestată?). Este, totuşi, tocmai schizodie, această ne-asumare o povară atât de mare încât, uneori, tocmai prin neîmpăcarea cu sine a celui ce o „experimentează“, reuşeşte să se călească o personalitate şi să-şi găsească modalităţi mai mult sau mai puţin evidente de exprimare.
„... pe de o parte istoria şi socialul au acaparat o parte tot mai mare din noi, cerându-ne să ne asumăm responsabilităţile, iar pe de alta ne dezvăluie neputinţele (...), iar conştiinţa se simte sfidată şi terfelită. De aceea se întoarce furioasă împotriva ei înseşi. E exasperată de ceea ce află în fiecare zi. Şi-şi impută că nu e ceea ce nu se poate împiedica să ştie că este. Mai ales când bagă de seamă ceea ce face în numele ei. (B. Elvin — „În continuare“).
Personalitatea fără conştiinţă? Recunoscut, poate, (acest tip de personalitate) numai între cei care făcând parte din sistem (şi fiind conştienţi de perversitatea acestuia — nu de necesitatea sau de „perfecţiunea“ lui; aceştia sunt ori fanatici, ori naivi — oameni a căror personalitate se sprijină exact pe aceste „calităţi“) ajung să-şi închege o societate a lor, „proprie“, în care reuşesc să impună ca valori tocmai mediocritatea şi laşitatea ce-i caracterizează. Acestea nu mai sunt percepute ca infirmităţi, ci ca (legitime) modalităţi de adaptare şi de supravieţuire. Ei sunt cei care ştiu să trăiască „vremile“ în care s-au născut. Ei sunt expresia acelor timpuri. Umilindu-se, dar, în acelaşi timp,cîştigând, dacă nu avantajul de a umili, cel puţin pe acela de a fi umilit dar lăsat să trăieşti, reuşesc să-şi păstreze sănătatea (dacă nu morală cel puţin psihică), să facă, unii, chiar burtă şi să atingă bătrâneţile. Concluzia: „au“ (o) personalitate. Şi o recunosc între ei, ca atare: suma tuturor „calităţilor“ enunţate mai sus.
Criza de identitate prin care trecem acum are ca principală cauză pervertirea unor astfel de noţiuni fundamentale ca: personalitate, conştiinţă, responsabilitate, asumare. Să ne mai mirăm astăzi că sunt admiraţi (şi invidiaţi, bineînţeles) aşa-numiţii „miliardari (deja) de carton“? Că sunt susţinuţi oamenii politici care „se descurcă“? Nu contează ce mijloace folosesc sau ce „scopuri finale“ (un pleonasm necesar) urmăresc. Această obsesie a lui „să te fofilezi“ adusă în prim plan, privită ca esenţială, erodează caracterele reducându-le la un „bagaj“ de informaţii sociale, necesare comunicării de bază între indivizi.
În ciuda greutăţilor de a-şi satisface „cele mai elementare cerinţe,  de-a lungul istoriei moderne şi contemporane“ (I. Lotman - „Studii de tipologie a culturii“) oamenii au reuşit să creeze o cultură ce, chiar dacă s-ar fi născut numai dintr-o „necesitate socială“, a fost şi este opera unor personalităţi distincte, individuale.
Iar cum aflăm tot de la domnul I. Lotman, cultura înseamnă memorie, distrugerea celei dintâi implicând exterminarea celei de-a doua, deci (!) au gândit „bine“: mai întâi le furăm memoria, le nivelăm conştiinţele cu buldozerul unui anumit cult şi cu scuturile unei anumite terori, şi apoi totul va veni de la sine...
Ură împotriva intelectualilor. Promovarea muncitoreştilor „origini sănătoase“. Foame şi întuneric. Securitate şi Aiud, Gherla, Jilava, Canal etc. Cui îi mai pasă de cultură? Cine mai are timp să-şi aducă aminte? Cine mai „riscă o personalitate?“
Oameni ai „epocii de aur“ în care, fără să aleagă (cel puţin la naştere) au fost nevoiţi să trăiască. Dar „în zilele noastre“? Ce fel de „epocă“ trăim? De tranziţie, bineînţeles, dar totuşi, ce fel de, în afară de...? Personalităţile tot de tranziţie sunt? Vom putea oare, acum când avem libertatea, să fim mai mult decât vremurile? Vom putea „să facem“ noi aceste vremuri sau ne vom lăsa din nou copleşiţi de ele?
Nu ştiu ce să zic... eu vreau să fiu optimist!
* Exemplul, pe lângă al altora, al lui Dorin Tudoran, îmi pare semnificativ-admirabil pentru asumarea disidenţei ca destin, ca pe o provocare a acestuia. De „deschis ochii“ asupra hotărârii nebuneşti, după unii, în acele timpuri-de-împlinire, de ducere până la capăt a ceea ce începuse.
 
 
 

Formarea personalităţii

Cezar Paul-Bădescu

LICEU

Formarea personalităţii

Sorin Matei

America minţii româneŞti

Formarea Personalităţii

Romulus Bucur

ÎNTRU FORMAREA TÎNĂRULUI POET

Dacă prin formă înţelegem, cum se întîmplă îndeobşte, tipar, atunci formarea ar putea să însemne con-formare (cu inevitabila doză de conformism pe care o presupune), mulare după acesta, adecvare la el. O canonire întru interiorizarea unui canon (indiferent de valorile ce-l constituie). O victorie a elementului yang al culturii asupra elementului yin al naturii.1 Dominanta culturii occidentale este tocmai această abordare yang, căreia un Fritjof Capra, venind dinspre ştiinţele exacte şi epistemologia acestora, îi propune ca alternativă o abordare yin, posibil consonantă cu gîndirea slabă. De altfel, însăşi chestionarea sensului sintagmei„om cultivat“ mi se pare o întrebare mai curînd retorică.
Un obiectiv întru nimic condamnabil în sine această con-formare, pe care, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai varii locuri, şi-o propun întregi sisteme educaţionale, formale şi informale, din fragedă pruncie şi pînă la adînci bătrîneţe (ori, în termeni mai familiari, aparţinînd jargonului nostru intelectual, de la vîrsta preşcolară şi pînă la cele mai aprofundate specializări post-universitare). Să zicem, într-o ordine nu tocmai inocentă: învăţătorul/maestrul atîtor şi atîtor tradiţii iniţiatice, cultura de performanţă a lui Noica & antrenorii culturali derivaţi din aceasta, omul nou al propagandei totalitare de toate culorile.
Poate că ar fi cazul/momentul, să introduc, cu titlu de exemplu, o istorie personală. Oricît ar suna asta a venerabilul maestru, clasic(izat) încă din timpul vieţii, vorbind învăţăceilor, ca să nu mai vorbim de morga aulică însoţind de regulă astfel de întreprinderi. Ceea ce, din motivele înşirate în paragrafele de mai sus, cred că s-a văzut în ce măsură îmi displace. Nemaivorbind de alimentarea teoriilor ce pun actul de creaţie în dependenţă de procesul de compensare a frustrărilor resimţite de artist în momentele decisive ale formării sale. Totuşi:
Eram complexat fizic - destul de firav şi agresat în permanenţă de ceilalţi; am început, de la treisprezece ani, să fac sport. Căruia i-am ataşat, de îndată ce am avut capacitatea conceptuală, conotaţiile date de cultura greco-latină, (paideia, “ mens sana in corpore sano“ şi celelalte). Apoi, descoperind, de ce să mă ascund?, pe filiera culturii de consum, artele marţiale şi, pe urma lor, cultura extrem-orientală, am avut revelaţia (sună grandios, nu?) unei Căi ce îmbină armonios dimensiunea fizică şi cea spirituală. Complexele mele nu se opreau aici, ele erau şi de natură socială - eram coleg de clasă, în liceu, cu copii de bani gata, fii şi fiice de persoane cu funcţii, fie în diferite mari întreprinderi, fie în instituţiile locale, şi care aveau lumea lor, grrupul lor, unde nu era aşa de uşor să fii acceptat. Am optat pentru o variantă „democratică“ de asimilare: muzica. Mi-am făcut rost (lucrînd peste vară) de bani şi mi-am luat chitară, cu ajutorul căreia (şi al cîtorva prieteni) reuşisem să ating un anumit nivel de zgomot. Şi un început de celebritate. Pe la şaisprezece ani hotărîsem că voi deveni scriitor. Antecedente existau - tatăl meu scrisese proză, publicase prin ziarul local, era membru al cenaclului Lucian Blaga, apăruse în cîteva culegeri şi într-un caiet al debutanţilor; crescusem între cărţi şi primele mele amintiri din copilărie erau legate de mama, care îmi citea poezii; distracţia mea principală, din momentul în care învăţasem să citesc, era lectura. Aşa că mi se părea ceva cît se poate de firesc să scriu o operă şi, prin aceasta, să mă formez (pe vremea aceea nu citisem cărţile lui Eliade despre alchimie). Prin urmare, am început să mă pregătesc în vederea acestui scop. Trebuia să citesc literatura română şi să-mi asigur o bună cunoaştere a celei universale. (Rezultat: cam în doi ani citisem poezia română la zi, şi o bună parte din poeţii străini importanţi cu circulaţie pe meleagurile noastre; mă apucasem, în ultima clasă de liceu, să trduc din Wallace Stevens, William Carlos Williams, Pound şi cummings, ceea ce, pe de o parte, mi-a folosit - mult mai tîrziu - pe de alta, în plan imediat, m-a paralizat). Să mă mişc la largul meu în istoria artei, a culturii în general, în filozofie etc. Cu alte cuvinte, să-mi formez o cultură generală, în cea mai limpede (şi banală) tradiţie autodidactică.
Aveam anumite îndoieli în ceea ce priveşte formaţia (alt cuvînt-cheie) instituţională cea mai adecvată pentru un scriitor român. După sufletul meu, aş fi urmat filozofia (mi-am procurat, în vacanţa dintre clasele a XI-a şi a XII-a, programa de admitere şi m-am lămurit: în afara obligatoriei recomandări de la UTC, a dosarului care trebuia să te preceadă la înscriere, mai mult de jumătate din subiecte erau formulate în termeni gen “Programul PCR despre...“). Pe locul doi ca opţiune, urma o facultate de filologie, să zicem, limbile străine; îmi făceam socoteala că la secţia engleză-franceză aş intra destul de uşor. Dar trebuia să mai învăţ la franceză. Mă gîndeam, apoi, sub influenţa lecturilor din literatura clasică chineză şi sub fascinaţia sistemului tradiţional de promovare prin examene, să urmez facultatea de limbi orientale. Ghinion: şcolarizarea se făcea din doi în doi ani, iar anul în care terminam liceul era pierdut; ar fi trebuit să plec în armată şi, la întoarcere, să studiez, probabil, araba. Cum, în urma impactului cu istoria călinesciană, îmi propusesem să scriu o nouă istorie a literaturii române, pe care ar fi trebuit s-o citesc, nu-i aşa?, în întregime, mi-am făcut socoteala că trebuie să aleg o facultate care, prin însăşi natura ei, să mă pună într-o astfel de situaţie, de lectură forţată, dacă trebuie: cea de limba şi literatura română.
Deziluzie totală: în timpul facultăţii, dacă mă iau după programa de studii, n-am avut de-a face cu literatura - am supravieţuit mai mult decît onorabil cu acumulările din liceu. Am învăţat, în schimb, semiotică, lingvistică, diverse metodologii critice. Norocul a venit dintr-o direcţie cu totul neaşteptată: colegii mei de an Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu şi Mariana Marin, colegii mei de cameră Alexandru Muşina, Ion Stratan, Daniel Pişcu, colegii mei de facultate Florin Iaru, Traian T. Coşovei. Nu ştiu dacă are vreun sens să intru în detalii (amintiri de la Cenaclul Junimea, de la Cenaclul de Luni, de la practica agricolă de la Cochirleni, chiar etc.); ele există deja, oricum, consemnate în scris de alţii (inclusiv de mine, într-o revistă efemeră şi cu tiraj minuscul). Apoi, cariera, literară şi intelectuală, cîtă a fost - mă întreb ce rost are chiar şi înşiruirea de pînă acum; cine poate da seama de caracterul decisiv al experienţelor, de orice natură, prin care a trecut? Cine le poate decide importanţa/ierarhiza şi, chiar presupunînd că a făcut-o corect, cine poate convinge de adevărul judecăţii sale? Aceasta mai ales în condiţiile în care, cum spuneam la început, formarea se confundă cu conformarea, cu încremenirea, cu transformarea într-o statuie, într-un monument. Or, pornind de la o altă noţiune de formă, ceea ce vreau să propun este o altă viziune a formării. După Sutra inimii2, unul din textele fundamentale ale buddhismului zen, “Ce este formă nu este altceva decît vid, iar ce este vid nu este altceva decît formă“. Iar literatura este unul din modurile majore de angajare în existenţă. Formulat ca atare, într-un superb roman clasic chinezesc, Visul din pavilionul roşu, din care nu obosesc să citez ceea ce mi se pare cea mai adecvată definiţie a literaturii-existenţă: “Din clipa aceea călugărul văzu ivindu-se din neant contururi, din contururi se născură sentimente, apoi sentimentele intrară din nou în contururi, iar contururile iarăşi se prefăcură în neant“3. Aşa că nu e greu de conceput o anumită conformare între forma literară (să ne reamintim că, în limba română cel puţin,frumos vine de la latinescul „formosus“) la care se ajunge printr-un anumit efort (uitat de îndată ce drumul a fost parcurs) şi forma biografiei. Mari poeţi (ai spaţiului cultural occidental, n. b.), cum ar fi Rimbaud sau Mallarmé, ori, la noi, Ion Barbu, au înţeles acest lucru, (mai corect ar fi fost au ştiut sau au ajuns în posesia acestei ştiinţe/cunoaşteri) ori au încercat să se apropie de el pe cale intelectuală, ca Paul Valéry.
O cunoaştere supremă, caracterizată prin non-dualitate, un continuum viaţă-literatură, în care fiecare gest devine act poetic şi fiecare vers sau imagine, moment-cheie al biografiei, desfăşurată aici şi acum.
Morala (pentru tînărul poet despre care era vorba în titlu): Ai citit textul? Rupe pagina şi arde-l!

1. În Cartea schimbărilor, Yijing, prima hexagramă, Qian, elementul activ, yang absolut, mai este numit şi Cel Creativ (sau, în versiunea românească a Mirei şi a lui Constantin Lupeanu, Creativitate), iar cea de-a doua, Kun, Pămîntul, elementul pasiv, yin absolut, se mai numeşte Cel Receptiv (sau, în aceeaşi versiune românească, Supuşenie).
2. Sau, intr-o formulare mai pretenţioasă (a se citi „ştiinţifică“‘), Mahâprajńâpâramitâ-Hridaya-Sűtra (citată după Alan Watts, Dao, Calea ca o curgere de apă, Bucureşti, ed. Humanitas, 1996, p. 84).
3. Din nou de dragul acurateţei filologice, şi trimiterea: Cao Xueqin - Gao E, Visul din pavilionul roşu, Bucureşti, ed. Univers, 1985, p. 29.