Editorial

Redacţia

Formarea personalităţii

Simona Popescu

Scoici, fluturi, peŞti, un fel de Odradek...

Dacă am fi asemenea scoicilor, am crea instinctiv spirale, răsuciri, arhitecturi de protecţie, desene rafinate şi repetitive tatuate pe suprafaţa vizibilă a fiinţei noastre. Dar nu ne-am vedea niciodată "împlinirea". Şi nimeni nu ne-ar vorbi despre ea. Ceva însă, un "simţ" al masei noastre viscerale ne-ar spune cînd să ne oprim, cînd totul e "gata". Un instinct al corpului nostru perisabil ne-ar semnala cumva că am terminat lucrătura corpului de calcar, frumos şi nepieritor. S-ar chema, poate, că sîntem..."formaţi". Dacă am fi fluturi, am trece dintr-o alcătuire în alta fără să ne mai amintim nimic, ne-am transforma dintr-o vietate tîrîtoare şi moale într-o bariolată creatură a aerului, ne-am trăi timp de o zi, cu frenezie, fîlfîind printre lucruri, splendida maturitate, am înnebuni de fericire în jurul dublului nostru (feminin sau masculin), ori în jurul unui bec aprins (pe care l-am confunda cu divinitatea fluturească) şi-apoi ne-am prăbuşi păstrîndu-ne intactă o vreme defuncta frumuseţe. Dacă am fi ţipari, glasul maturităţii ne-ar face să părăsim apele dulci ale adolescenţei şi să gonim spre marea sărată, spre locurile îndepărtate ale copilăriei. Dacă am fi corali, n-am îmbătrîni niciodată cu adevărat. Sau, mai bine zis, am îmbătrîni şi am întineri în acelaşi timp. Dacă am fi peştii numiţi "diavolii albaştri", ne-am schimba albastrul puternic, intens într-o nuanţă mai pală. Ar fi, pentru toată lumea, un semn că ne-am maturizat.
Dacă am fi fost nişte copii din triburile populaţiei bantu, ar fi avut alţii grijă de maturizarea noastră. La cea de-a doua dentiţie, atunci cînd s-ar fi considerat că "micuţul a devenit stăpînul propriului somn" (cum am citit într-o carte), am fi ieşit de sub protecţia maternă, am fi încetat, adică, să mai fim copii şi am fi aşteptat pregătiţi mutilările premergătoare intrării în maturitate. Dacă am fi făcut parte din triburile kurnai, ca să putem să intrăm în grupul totemic, am fi fost supuşi slăbirii mentale şi corporale, menite să şteargă orice amintire din viaţa noastră de copil care mai mult ne-ar fi încurcat.
Dar noi, noi nu ne terminăm niciodată, precum scoicile marine, instinctiva (?) noastră "lucrătură" (de nervi, de carne, de cuvinte, de imagini, de sunete), nici nu ne metamorfozăm total, despărţindu-ne definitiv de ceea ce am fost cîndva, nici nu ne întoarcem în grupuri uriaşe, alături de cei asemenea nouă, spre spaţiul copilăriei ca să ne găsim împlinirea şi totodată sfîrşitul, şi nici nu ne schimbăm culoarea. Nouă nu ne spune nimeni cînd am încetat să fim copii sau adolescenţi, nu ne aşteaptă ritualele mutilării fizice sau ritualurile amneziei (deşi trecem, întrucîtva, fără nici o pregătire, prin ambele experienţe).

Autocosmosul

Ca şi universul cel mare, "autocosmosul" (cum ar spune Urmuz,  adăugînd adjectivele "infinit şi inutil"!) este ceva ce nu încetează să se "formeze" (dar oare "formeze" este aici cuvîntul potrivit?). De la Big-Bang-ul iniţial din noaptea maternelă, fiinţa noastră este într-o continuă expansiune şi într-o continuă degradare. Mii de celule au fost înlocuite cu altele, pielea noastră s-a schimbat de zeci de ori, milioane de imagini ne-au vizitat şi au migrat spre alte dimensiuni, puzderie de structuri muzicale s-au dizolvat în sîngele nostru, sute de impulsuri contradictorii ne-au fărîmiţat şi adunat la loc. Sumedenie de idei se apropie de noi sau se depărtează, "deplasîndu-se spre roşu". "Sistemul" nostru personal conţine "pitice albe", zone întregi care se "răcesc" progresiv, "găuri negre" în care dispar obiecte ale trecutului, spaţii invizibile şi active, densităţi incredibile. Energii de toate felurile, cîmpuri de forţă ne dispută, particule şi antiparticule ne traversează continuu.
Lumea din jurul meu, gîndirea din jurul meu întrupată în diferite limbaje, timpul travestit în mereu alte reprezentări, trecutul meu şi trecutul speciei mele, toate lucrează necontenit la creşterile şi descreşterile mele. Asist zi de zi la gîlceava voinţelor mele multiple. Care are dreptate? Puteri din afara mea, sub forma unor oameni sau a unor cărţi, sub forma unor "întîmplări" coerente sau a unor bîlbîieli mă "deviază". Corpul meu participă, şi el, la ceea ce aş numi identitatea mea. Corpul meu cu tot cu memoria lui, cu amintirile, cu dorinţele, cu proiecţiile, cu metamorfozele lui. Creierul nu stă degeaba. Asist la "ecloziunea" (vorba lui Rimbaud) gîndirii mele. Studiez de multă vreme ceea ce ea, gîndirea, ... "eclozează"! Visele mele nocturne mă influenţează, organizează totul după o altă voinţă decît aceea pe care o cunosc, lasă depuneri de otravă sau încîlceli similifeerice din care nu ştiu ce să înţeleg. Visele mele lucrează puternic la ceea ce sînt sau ceea ce voi fi. Şi nici măcar nu ştiu, habar nu am care le este rostul. Vorbele, privirile celorlalţi, nedreptatea, indiferenţa, bunăvoinţa lor produc uneori modificări epidermice, alteori dislocările acelea care reaşează "straturile" fiinţei tale. Un fel de selector straniu înregistrează rele şi bune, le neutralizează, le transformă în forţe de construcţie, în "liţe" fine şi rezistente care susţin şi dau formă depunerilor de "personalitate".

Unde ne facem că nu ştim ce e "personalitatea"

Se schimbă odată cu trăsăturile feţei? Se regenerează ca un şarpe? E ca o formă de relief pe care factorii externi o tot lucrează? Să fie oare ca un animal de pradă? Să fie ca un cangur care ne poartă în marsupiu? Să fie ca o plantă de grădină pe care trebuie s-o creşti cu grijă, să o retezi, să rupi ce prisoseşte, s-o sprijini de ceva? Sau este ca o buruiană viguroasă care se descurcă? Să fie ca un banc de peşti, multiplă? Ţine de corp? Îmbătrîneşte? Îngheaţă sau se evaporă ca apa? Se-ntoarce din circuitul ei (în natură!) înapoi la noi? Se poate îmbolnăvi? Poate muri înaintea trupului? Este chimie? E "mecanism" organic? Un fel de Robocop? Să fie forţă naturală? Sau doar o făcătură? Să fie precum cuibul de cartofi? Ca o sămînţă (zburătoare!)? Sau ca o mie de seminţe diferite, împrăştiate în acelaşi loc? Să fie doar ceva ce licăreşte din cînd în cînd? Să fie doar aportul unor educatori, doar o croială cu materialul clientului? "Vocea lăuntrică", cum crede Jung? Să fie mică şi apoi să crească mare? Să fie mare şi apoi nimic? Să fie doar băţosul sau blegul temperament? Să fie-mpletitură? Ca iedera să fie oare? Ţine de "obiectiv" sau de "subiectiv"? E vidă sau e plină? Se plimbă şi se-ntoarce sau stă pe loc? Are chipul şi asemănarea ta? Îţi aparţine? Sau este ca şi aerul pe care îl respiri (şi care e al tău cît e în tine)?

Unde ne facem că am şti ce este...

Personalitatea nu e ceva ce ai, ce primeşti o dată pentru totdeauna. Nu ţi se dă, nu ţi se ia. Sînt unii care-şi lasă adevărata "personalitate" în copilărie sau în adolescenţă. Sînt unii care o leapădă pentru un rol social, mai coerent şi, poate, mai comod. Sînt alţii care îşi descoperă "personalitatea" tîrziu. Alţii care tot caută şi nu găsesc nimic. Alţii care caută ceea ce deja au fără să ştie. Sînt şi din cei care nu-şi pun problema...
Nu e materială, dar nici abstractă nu e. Nu e ca apa ascunsă în pămînt, ca să o cauţi cu nuieluşa de alun (sau e?). Nu e ca o casă, ca să te-nchizi în ea. Nici ca un prieten. Nici ca o mamă. Deşi seamănă cu amîndoi. Are ceva copilăresc. Mi-aduce aminte de Odradek, ciudatul personaj al lui Kafka. Îi place între copii, flori şi animale blînde. Îi place pe hîrtie. Piere complet în instituţii. În cadre oficiale se zbîrleşte. Leşină-n faţa examinatorilor de orice fel. Îi cresc dinţi ascuţiţi cînd întîlneşte vreun netrebnic, vreo ticăloasă creatură. Pîndeşte. Tremură. Se-aruncă orbeşte. Se face mică, mare. Şi-n vis se ţine de decolări. Are "Oceanul Personal" în care adunat-a mii de specii de lucruri şi de fiinţe. Nu are corp. Şi foloseşte corpul meu şi mintea mea cu ajutorul cărora înoată printre ele. Acuma e cuminte. Stă turceşte şi scrie cu mîna mea. Sau citeşte prin ochii mei ce scriu. Că "stă turceşte". Că nu ştiu bine ce-i. Că este, poate, atunci cînd, deschizînd o carte, îmi place mult o pagină sau o arunc cît colo. Că este-atunci cînd într-un film o singură imagine sau replică îi "aminteşte". Este atunci cînd dai de-o fiinţă asemănătoare şi doar din gesturi şi cîteva cuvinte o alegi. Este atunci cînd stai lîngă omul iubit care e geamănul tău şi, uitîndu-te la el cum te priveşte, aproape că ai putea să spui cam cine eşti (cine-ai putea să fii).

Despre diversele "deveniri"

Chiar la începutul romanului Ferdydurke, personajul lui Gombrowicz povesteşte un vis care i se pare, pur şi simplu, "expresia spaimei". Văzîndu-se pe sine însuşi june, ca pe vremuri, el-adultul, intrînd în pielea celui ce fusese la cincisprezece- şaisprezece ani, îşi aude vocea piţigăiată, de cocoşel, îşi priveşte mîinile prea mari şi are senzaţia unui trup în care părţile lui ţinînd de vîrste diferite se ironizează reciproc. Tot acest vis despre un stadiu intermediar al dezvoltării sale îi dă un neplăcut sentiment al "agasării şi persiflării interioare şi intercorpusculare". Undeva în Aşa grăit-a Zarathustra, am întîlnit cîndva o frază pe care o pun acum în dialog cu ideea de mai sus: "La unii inima îmbătrîneşte mai întîi, la alţii spiritul. Iar unii sînt bătrîni încă de tineri, dar cine-ntinereşte mai tîrziu rămîne multă vreme tînăr". Cred că fiinţa noastră este un soi de conglomerat al vîrstelor, al timpilor personali care se află, însă, nu doar într-un raport de persiflare reciprocă, ci mai degrabă într-unul de înţelegere şi de căutare. Cred, apoi, în tinereţea dobîndită în timp, exersată, şi care nu se pierde. Cred în această lipsă de omogenitate a fiinţei umane, în acest dialog imprevizibil, între tot ce ne compune, în bizara şi tulburătoarea conversie a timpurilor fiinţei tale de carne şi, cum i-ar spune Radu Petrescu, de aer.
Deleuze vorbea undeva despre o experienţă aproape fizică (dacă pot spune aşa!) a cărei descriere m-a interesat mult pentru că o recunoşteam. Era vorba acolo despre un fel de "deveniri" (de transformări instantanee ale unui soi de corp interior, să zicem) ce s-ar petrece la un nivel "molecular" - despre cum un om "devine" lup, de pildă. Mă gîndesc la aceste modificări moleculare (sau "intercorpusculare", ca să folosesc cuvîntul lui Gombrowicz, care îmi place mai mult) din copilăria mea, atunci cînd mă gîndeam la adolescenţă, femeia adultă sau bătrîna care voi deveni cîndva. Nu este vorba de acele roluri din jocurile binecunoscute "ziceam că era mama", "ziceam că eram profesoara" sau mai ştiu eu ce, şi de ceva mult mai serios, ceva care se "întîmpla" pe dinăuntru şi lăsa în urmă un soi de tristeţe (să-i zic mai bine "nostalgie"?). Acum, mi se întîmplă invers, trec prin aceste "transformări moleculare" intrînd în corpul copilului sau adolescentei care am fost. Dar nu cu totul. Sînt, astfel, un hibrid "simonesc", senzaţii şi idei ciudate se activează întotdeauna din cauza acestor voluntare interferenţe. De fapt, trăim aproape zilnic atîtea "deveniri", uneori simultane! În plină zi "devin" muzică, un băiat care merge neabătut într-un video-clip, o monedă care se roteşte îngrozitor de lent în alt clip, vocea lui Eric Clapton în timp ce se derulează la casetofon. "Devin" tristeţea unor versuri ale lui Jim Morrison, "devin" întunericul de afară, focul pe care-l privesc, "devin" gesturile şi cuvintele unui prieten care tocmai îmi vorbeşte, "devin" vehemenţa lui Artaud în timp ce îl citesc, vîrtejul de iarbă "vie" dintr-un tablou, un leu de mare rostogolindu-se în jurul lui sub apă. Şi noaptea, în timp ce visăm, nu "devenim" atîtea lucruri stranii? Nu sîntem cînd adolescenţi şi cînd copii, cînd proşti şi neajutoraţi, cînd incredibili şi strălucitori? Şi nu sîntem, în visul nostru, tot soiul de obiecte şi creaturi străine? Nu "devenim" un fel de teatru, de film alb-negru sau color? Îmi place dialogul acestor "deveniri", dialogul "celulelor mele morale" (cum le numeşte Proust), neschimbate, cu celulele mele "animale" prezente sau trecute (ultimele, corpusculi abstracţi, gata oricînd de o nouă întrupare).

Cum nu se potriveşte socoteala de la 9 ani cu aceea de mai tîrziu

Pe la 9 ani îmi intrase în cap că viitorul meu depinde numai şi numai de mine, de puterea mea de a învăţa cît mai multe lucruri şi de onestitatea mea. Îmi făcusem într-un timp un program draconic, pe hîrtie, pe ore şi jumătăţi şi chiar sferturi de oră. Ceea ce nu reuşeam să fac peste zi, trebuia să recuperez noaptea. Aveam pauze doar de spălat pe ochi, pe dinţi şi de mîncat. Mă durea capul de atîta nemişcare, mă usturau ochii, îmi amorţeau picioarele. Uneori întrerupeam pur şi simplu programul şi ieşeam afară. Chiuleam. Lumina zilei mă orbea şi-apoi mă jucam de spărgeam ca să recuperez. Dacă stau bine şi mă gîndesc, singurele lucruri care au rămas "încorporate" din acea perioadă sînt lucruri care mi se întîmplau atunci cînd chiuleam de la şcoala de "auto-corecţie". În adolescenţă am citit de-am stins. Aproape totul a fost degeaba. Ce-aş păstra de atunci ar fi doar o anumită trufie, trufia Frumuseţii împotriva semeţiei Culturii Imortale, împotriva Pedagogilor. De fapt, aş păstra mai mult sentimentul acesta nobil al lui împotrivă. Şi încă ceva: experienţa dură şi fortifiantă a Prieteniei. Apoi se face linişte în jurul tău. Prietenii, doar o ficţiune necesară. Şi larma învăţăturii educative se stinge. "Cunoştinţele netrebnice", vorba lui Bacovia, se scufundă, te lepezi de ele. Konrad Lorenz ar susţine că această cunoştere dobîndită e împinsă spre subconştient pentru ca să "despovăreze psihicul care experimentează". Aşa să fie?
La 9 ani credeam că totul depinde numai de mine. Mult mai tîrziu citeşti ceva despre "virtuţile inconştiente". Te gîndeşti că trebuie să existe, sigur există şi nişte metehne inconştiente. Sînt momente cînd şi unele şi altele ies la suprafaţă şi te dau peste cap. Acum o săptămînă cineva mi-a promis că o să-mi dea o prognoză pe hîrtie, prognoză despre ce avea să fie cu mine (din toate punctele de vedere!) pe cîţiva ani buni de-acum înainte. "Fugi, domnule, de-aici", mi-a venit să-i spun. Dar nu i-am spus.

Spune-mi ce scrii, ca să-ţi spun ce vei deveni!

Interesant ce se întîmplă cu tine atunci cînd eşti scriitor şi cînd "identitatea" ta în mişcare devine chiar "obiectul" tău de studiu, "sfînt trup şi hrană sieşi"! Scriitor fiind, eşti mereu supus nu doar formării, ci şi deformării personalităţii tale. Eşti zilnic deformat de politeţe, de sfială, de cărţi, de idiolectele gîndirii altora, de direcţii şi oameni cu care n-ai nimic în comun, dimpotrivă. Cu vremea, am ajuns să fiu tot mai recunoscătoare defectelor mele: timiditatea, neatenţia, absenţa, lenea, lentoarea, lipsa de putere fizică, vulnerabilitatea, incapacitatea de a mă adapta rapid, un soi de autism, de somn secund din care mă trezesc de tot numai dacă merită cu adevărat. Ca scriitor, nu ştiu ce-aş face fără ele, fără "defectele" mele. Întrebarea asta mi-o pusesem mai demult, într-o zi cînd, după ce îmi dorisem fierbinte să nu mai fiu aşa "sensibilă", cum zicea bunica mea, pentru că sufeream îngrozitor pentru toate prostiile, lucrul ăsta mi s-a împlinit. Nu mă mai jignea nimic. Nu mă mai supăra nimic. Mă "nesimţisem"! Din fericire mi-a trecut (din fericire?).
Dacă Popper avea dreptate că mintea umană e dependentă 95% de produsele sale, să fie adevărat că mintea unui scriitor e dependentă 95% de ceea ce spune, de cărţile sale? Ce fac din tine cărţile tale? Ce fac din tine lucrurile rămase pe dinafara unei cărţi? Ce fac din tine gîndurile care n-ar putea intra niciodată într-o carte? Ce fac din tine ficţiunea, stilul, minciuna literară? Ce fac din tine cei ce-ţi picură-n ureche otravă?
Nu ştii ce e aceea "personalitate". "Formată"! A ta! De aceea ai nevoie din cînd în cînd, ca de o hîrtie de turnesol, chiar de ... hîrtie. Aici reuşeşti să te-aduni, să te vezi din toate părţile deodată. Aici, unde nu e înainte şi nici înapoi. Unde nu e "dezvoltare". Doar "concentrarea" eului după ... "vaporizarea" lui (o lecţie veche învăţată de la Baudelaire). Mereu de la capăt. Mereu altfel. Necesitate şi hazard...
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Formarea personalităţii

Andrei Bodiu

NOSTALGIE ŞI IGNORANŢĂ ÎN ANII ‘90

Cel mai şocant lucru care răzbate din cînd în cînd la suprafaţa vieţii noastre de zi cu zi este nostalgia pentru anii dictaturii lui Ceauşescu. Evocarea senină a respectivei perioade din istoria noastră aparţine nu numai bătrînilor supăraţi că nu mai au pentru ce sta la coadă. Călătorind cu trenul dinspre Braşov spre Timişoara mi-a fost dat să aud o conversaţie între cîţiva angajaţi ai SNCFR. Unul dintre ei, care n-avea, cred, mai mult de 40 de ani, le amintea celorlalţi cît de bine mergea CFR-ul pe vremea lui nea Nicu.
Mi-am muşcat limba să nu izbucnesc furios amintindu-mi că, profesor navetist fiind, „am beneficiat“ din plin de pe urma întîrzierilor de cîte o oră, două, trei pe care le făceau cu nonşalanţă trenurile. Noi avem pasiunea de a glorifica, asemeni romanticilor, vremurile apuse. Devine astfel firesc ca o comparaţie între trecut şi prezent să se transforme într-o antiteză menită să pună într-o poziţie inferioară prezentul. A privi însă şi trecutul comunist cu nostalgie mi se pare a fi incapabil să discerni, a nu avea valori de referinţă. Şi cine, dacă nu educaţia, e menită să creeze valorile de referinţă. Astfel, tînărul SNCFR-ist era un om a cărui personalitate nu fusese formată, ci deformată. Mă exasperează această tentativă de refugiere instinctivă în trecut, o refugiere mai degrabă animalică decît umană. Şi dacă nostalgia în cazul vechilor activişti care nu s-au îmbogăţit între timp are ceva firesc, nostalgia unui tînăr pentru ceauşism este sinistră. Memoria acţiona, în cazul funcţionarului CFR-ist pe care l-am ascultat, mai mult decît selectiv. Ea dezlipea din întunericul ceauşismului tîrziu doar imaginea salariului său fix şi sigur şi imaginea Daciei de 70.000 de lei. Incapabil să discearnă din perspectiva unor valori de referinţă, el alegea dintr-o perioadă istorică doar ce-i convenea, ce i se potrivea. Interesant e că în multe dintre cazuri nostalgicii de azi nu privesc trecutul comunist ca pe o lume paradisiacă pierdută. Ei ar vrea să trăiască doar stabilitatea lumii de ieri, dar să vieţuiască în lumea de azi. Aşa cum e ea, cu infinit mai marile facilităţi decît în timpul comunismului. Pentru această categorie de nostalgici nu există decît o soluţie utopică, un drum înapoi în timp. Să trăiască o singură seară, nu mai mult, în iarna lui 1986, de exemplu. Din nefericire pentru ei, acest lucru nu e posibil. Astfel, ei continuă să selecteze iresponsabil doar ceea ce consideră a fi exponenţial pentru o perioadă cumplită din istoria poporului român.
A doua acţiune deformatoare se petrece la nivelul tineretului României de azi. Auzind că în anii ‘80 femeile au fost supuse unor chinuri groaznice datorate interzicerii avortului, un adolescent de vreo 17-18 ani a spus că e imposibil ca aşa ceva să se fi întîmplat. Asistenţa, formată din oameni de peste 30 de ani, a rămas stupefiată. Respectivul tînăr nu credea că aşa ceva se întîmplase în timpul comunismului. Evident, nu e singurul exemplu. De ce e hrănită însă această ignoranţă? De ce tînărul respectiv e atît de în afara memoriei crude a neamului său? În primul rînd pentru că nu-l interesează ce s-a întîmplat în timpul comunismului. El are propria lui viaţă de trăit. A învăţat să alerge după bani, să-şi dorească să cumpere lucruri fel de fel. E şi normal să fie aşa. Ce este însă acel tînăr după ce-şi încheie alergătura? Cine este el? În mare măsură, el e produsul  tot mai acultural al unei lumi care afirmă triumful clipei în dauna oricărei legături cu trecutul. Să fie însă aceasta numai o „stare“ a tînărului sau e un rezultat al unui anume model de formare?
Adevărul e că după 1989 lumea românească, inclusiv cea intelectuală, s-a „îngrămădit“ să uite. De la intelectualul de rînd pînă la capetele luminate cu frecvente apariţii televizate , n-am auzit decît ideea că am început o viaţă nouă, că sîntem nişte nou-născuţi. Anticomunismul s-a transformat într-o opţiune formală şi chiar mondenă. O doamnă în vîrstă îi spunea prietenului meu Caius Dobrescu despre o prietenă a sa „vai, dragă Caius, este aşa o anticomunistă“. Formarea personalităţii tînărului e în directă legătură cu existenţa unor modele credibile, puternice. În România, puţinii dizidenţi pe care i-am avut au fost repede marginalizaţi şi scena societăţii civile a fost ocupată de persoane a căror laşitate nu poate fi acoperită decît momentan. (Momentan poate însemna, pentru „durata lungă“ a istoriei, chiar 20 de ani). De altfel, acoperirea laşităţii, dovedite din plin în anii ceauşismului, îi împiedică pe aceşti oameni să fie, cu adevărat şi pînă la capăt, convingători. Acest lucru se întîmplă chiar dacă, sau cu atît mai mult cu cît ei sînt într-un continuu efort de legitimare. Grija pentru imagine a liderilor este principalul motiv pentru care mişcările civice în România n-au, de fapt, nici o legătură cu oamenii de rînd, sînt civice doar cu numele. Slăbiciunea persoanelor care (se) servesc drept modele nu e decît unul dintre elementele care-l rup pe tînăr de trecutul comunist.
Extraordinara experienţă de viaţă, suferinţa îndurată cu demnitate de deţinuţii politici din timpul regimului comunist „a picat“ de cele mai multe ori în mîna unor personaje isterice care se ocupau cu aceeaşi sagacitate de înflorirea marelui festival „Cîntarea României“. Lipsa de echilibru, fanatismul nu au cum să convingă. Semnificativ mi se pare că dezechilibrul de care vorbesc nu le aparţine foştilor deţinuţi politici, ci celor care se ocupă cu „vînzarea“ imaginii lor. Că „ambalajul“ e prost se vede din rezultatul pe care acţiunea de recuperare a memoriei a avut-o asupra tinerilor. În cele mai multe cazuri tinerii au început să se ferească să mai afle ce spun cei dinaintea lor. Şi falia se măreşte pe an ce trece. La ce bun atîta suferinţă dacă ea nu e păstrată de memoria vie tocmai pentru ca ceea ce a fost să nu se mai poată întîmpla.
Ignoranţa tinerilor în ce priveşte trecutul propriului popor contribuie hotărît la destrămarea unuia dintre cele mai solide mituri naţionale, mitul învăţămîntului românesc. Încă înainte de susţinerea primului Bacalaureat adevărat de după război, cel din 1998, cotidianul „Adevărul“ a publicat rezultatele unui concurs realizat pe media nivelului educaţional românesc. Era un concurs mondial care viza, repet, cunoştinţele mediei elevilor români în competiţie cu elevi din alte ţări ale lumii. Mi se pare că la unele probe, noi, românii, eram pe locul 41, la altele pe locul 43. Singura ţară pe care am reţinut-o, pentru că m-a şocat alăturarea, a fost Irakul. Ei bine, Irakul venea imediat după noi. Aceasta e realitatea gravă a învăţămîntului nostru. Spoirea cu „olimpici internaţionali“ a acestei realităţi nu demonstrează decît că, sub masca unui învăţămînt diferenţiat, comunismul şi post-comunismul, pînă la venirea ministrului Marga, au cultivat un învăţămînt al extremelor: faţa externă, pentru export, şi faţa internă, marea masă inertă plutind într-o fatală ignoranţă. Atunci cum să ne mirăm de memoria scurtă a tînărului, de faptul că el nu mai e în stare să facă legătura cu trecutul imediat al poporului său? Cu profesori aduşi la limita supravieţuirii, care abia dacă au să-şi ia pîinea de pe o zi pe alta şi care, slabi de înger, încep, nu de puţine ori, să „scoată corniţe“ asemănătoare în gînd şi în simţire cu ale ceferistului evocat la începutul textului, reforma are o singură şansă. Să fie făcută la sînge.
Dar să nu ne pierdem optimismul. Deşi ignorant şi acultural, tînărul de astăzi trăieşte într-o lume care a suprimat violent mitul colectivismului. El munceşte ca să cîştige. Vorbiţi-le astăzi tinerilor despre „fiecăruia, după necesităţi“ şi vă vor rîde în nas. Egoismul specific omului, care a fost atîta timp minat de ideologia comunistă, a ieşit cu extraordinară forţă la suprafaţă. El este cel pe care trebuie să ne bazăm în speranţa noastră de a nu reînvia miturile egalitariste. Cît despre memorie, măcar de s-ar păstra scrisă şi răbdătoare.
 
 
 

Formarea personalităţii

Ştefan Ungurean

Apusul dominaţiei adultului

În cartierul în care locuiesc întâlnesc două categorii de elevi, cei care sunt neinteresaţi de şcoală şi cei care o tratează cu respect. Primii, cei mai mulţi, stau cât este ziua de lungă, fie iarna, fie vara, afară, în faţa blocului. Nimeni nu ştie când îşi fac lecţiile, nici nu-i vezi preocupaţi de asta. Absenţele şi corigenţele sunt fapte fireşti de viaţă. Ceilalţi au părinţi care îi ajută la teme, merg la şedinţele cu diriginţii, caută meditatori. Ceea ce-i uneşte pe cei din prima categorie cu cei din a doua categorie este faptul că toţi împărtăşesc acelaşi sentiment, toţi simt
într-un fel sau altul că sunt dominaţi. Pe ei nu-i mai poţi întreba dacă este frumos la şcoală, ci cât este de greu. Dominaţia copilului de către şcoală este una din faţetele dominaţiei acestuia de către adult.
Două sunt sursele principale ale dominaţiei: structura curriculumului şi programele analitice pe de o parte, şi atitudinea profesorului, pe de altă parte. Nivelul cerinţelor formulate de programele analitice depăşeşte capacitatea de înţelegere a copilului. Ele sunt programate să-i dovedească acestuia lipsa lui de putere, să-l facă să se simtă mic şi umil, să fie adus în situaţia de a solicita lumii adulte un disperat ajutor. În contactul cu şcoala sinele copilului iese mai degrabă zdrobit şi nicidecum întărit, el dovedindu-se incapabil «să reproducă» lumea care i se serveşte, darmite să-şi imagineze că el este creator de o nouă lume. Acest disperat ajutor se transformă apoi într-o economie paralelă şi o şcoală paralelă: meditaţiile. Doar aici, şi cu ajutorul părinţilor, elevul este «înnobilat » şi respectat. Fenomenul meditaţiilor ilustrează o criză a şcolii generată de gestionarii ei şi intreţinută, aici este paradoxul, tocmai de aceia care o respectă: părinţii, pe de o parte, şi profesorii competenţi, pe de altă parte. Tocmai cum în analizele bolnavului găseşti antidotul bolii şi în sistemul meditaţiilor putem găsi o soluţie la problema care ne frământă.
Într-o cultură a libertăţii cum se pretinde a fi cultura noastră, şcoala generează teamă şi sentimentul neputinţei şi, parafrazându-l pe Montesquieu, şcolarul este o faptură care se supune unei făpturi care porunceşte şi care este profesorul. Această supunere îl marchează nu numai pe elev, ci şi pe profesor, care la rândul său se supune directorului şi programei analitice, iar acesta din urmă inspectoratului şcolar iar inspectoratul este în subordinea ministerului. Întregul sistem este orientat în sus în timp ce ideologia promovează imaginea inversă. Spune Montesquieu: «după cum principiul guvernământului despotic este teama, tot aşa scopul lui este liniştea». În sistemul de învăţământ este linişte, singurele proteste sunt legate, într-un fel sau altul, de salarizare. Proteste ale profesorilor legate de programele analitice nu s-au auzit, după cum nu am auzit proteste legate de modul în care sunt trataţi elevii. Cât despre protestele elevilor la adresa modului în care se predă, a ceea ce se predă, a modului în care se dau note, a atitudinii generale, toate acestea nu au ajuns să fie luate în seamă. Chiar acolo unde un director silitor conştientizează problema în cauză, el descoperă că nu dispune de mijloace la îndemână să o rezolve întrucât sistemul a fost proiectat astfel. Aparenta linişte din şcoală ilustrează nu că lucrurile merg bine, ci că, de fapt, nu avem senzorii care să detecteze cât de grave sunt. A spune că protestul elevului nu este luat în seamă din vina profesorului înseamnă a plasa discuţia în termeni psihologici, când de fapt întreaga discuţie este una sociologică, legată de reguli şi norme instituţionale. Profesorul nu este atent la reacţia elevului întrucât nici un regulament nu-l obligă la asta, iar dacă ar face-o, acest lucru exprimă o bunăvoinţă şi nimic mai mult. Eu nu văd un pericol mai mare pentru o instituţie decât ca funcţionarea ei să fie condiţionată de bunăvoinţa angajaţilor ei. Fireşte, se naşte întrebarea: ce ar trebui făcut?
Evident o orientare a întregului sistem spre elev, aşa cum o face şcoala paralelă care este sistemul meditaţiilor. Logica ar consta în a considera şcoala ca o interfaţă instituţională între un ofertant de servicii (profesorul) şi un client (elevul). În acest fel, a lua în seamă cerinţele clientului, plecând de la respectarea autonomiei şi libertăţii sale, ar constitui o componentă a rolului profesorului . Definirea unui contrarol mai pregnant pentru elev va produce o definire mai clară a rolului profesorului şi o mai strânsă legatură a acestuia cu mediul social.
În această definiţie directorul şcolii este un manager care trebuie să atragă clienţi, adică elevi, să gestioneze resurse, să fie capabil să identifice piaţa cea mai bogată şi să fie în poziţia de a negocia cu cei mai buni ofertanţi de servicii. În această definiţie circumscripţia şcolară dispare, pentru că nimeni nu trebuie să fie favorizat de factori extraşcolari şi care nu pun şcolile pe acelaşi picior de egalitate (în cazul nostru, factori de natură demografică), iar şcoala trebuie să dispună de autonomie financiară şi să aibă suportul legal pentru ca un manager să-şi poată atinge obiectivele propuse. Şcolile vor intra astfel în competiţie, în funcţie de profilul serviciilor şi calitatea lor; profesorii vor intra în competiţie pentru a putea să-şi plaseze oferta. Din acest joc social câştigul direct va fi al elevilor care, în calitate de clienţi, vor şti ce marfă cumpără, atunci când vor alege o şcoală sau alta.
Într-un asemenea design instituţional managerii sunt obligaţi să evalueze oferta produsului  către client, cu alte cuvinte prestaţia profesorului. Informaţia va fi utilă ofertantului dar şi managerului, în politica sa de cadre. Nu ne vom mai întâlni atunci cu grile de activitate care se fac la sfârşitul fiecărui an şi în care ponderea vechimii în muncă să deţină 40 la sută din întregul punctaj, iar gradele didactice nu vor mai constitui mijloace de obţinere de noi puncte, ci forme de perfecţionare care să permită obţinerea unei evaluări favorabile de către clienţi. Managerii vor trebui să se despartă de anumiţi profesori după cum vor fi interesaţi în alţii. Atragerea lor va implica anumite costuri şi, prin urmare, un director de şcoală va fi obligat să ştie să facă bani, nu doar să-i gestioneze pe cei care vin de la buget. El va fi un amestec de vizionar, contabil, proiectant şi diplomat.
Putem considera evaluarea făcută de elevi ca validă? Da, căci eu nu cunosc alţi judecători mai corecţi ai lumii adulte decât copiii. Nu ar exista pericolul ca un profesor să se centreze exclusiv pe elemente de imagine în scopul de a obţine calificative superioare din partea elevilor? Cu siguranţă că va exista acest pericol dacă nu vor exista şi alte evaluări ale competenţei şcolarilor precum teste naţionale de cunoştinte sau examene finale. Pe această bază profesorul va avea dreptul să protesteze asupra modului în care a fost concepută programa analitică şi va avea libertatea să-şi aleagă manualele care-l pot ajuta cel mai bine în proiectele sale. În acest design profesorii îşi negociază nu numai competenţele, ci şi abilităţile de comunicare şi calităţile umane generale.
Să comparăm acest fapt organizaţional centrat în jurul noţiunii de negociere (a elevilor cu şcoala şi a profesorului cu managerul şcolii) cu actuala formă în care modelul de organizare este orientat în sus spre a realiza un scop stabilit de guvernanţi. Potrivit logicii prezente, scopul general al şcolii se divide în subscopuri care, la rândul lor, se subdivid în funcţii şi acestea sunt îndeplinite de rolurile profesorilor. Modelul presupune că fiecare rol normativizează comportamentul orientat spre scopul final. Acesta este propus de politicieni care sunt orientaţi, în acţiunile lor, de promovarea interesului general. Ce observăm în realitate? Că în promovarea scopului general politicienii nu sunt atât de virtuoşi pe cât ar dori ei să fie consideraţi, ci sunt şi ei oameni, adică fiinţe cu interese clar definite, adică personale. Că decuparea funcţiilor pe roluri lasă loc arbitrariului şi că nu de puţine ori ne întâlnim cu profesori care dau o interpretare foarte personală rolului lor (eu nu afirm că acest lucru este bun sau rău, ci doar că el iese din proiecţia iniţială). Singurul avantaj al acestui mod de organizare stă în puterea lui de a realiza reforma. Cu alte cuvinte, un reformator al şcolii va trebui să propună un model care să distrugă instrumentul pe care-l foloseşte în acţiunea sa.
Până în 1989 familia a reprezentat un referenţial pentru copii. De voie şi de nevoie ea a trebuit să facă faţă unor aşteptări diferite, de la securitatea economică la cele de exprimare a sinelui. Ea a încercat să satisfacă aşteptări legate de intimitate, de privat, şi de sfera publică, acestea din urmă neputând fi mărturisite în stradă, acolo unde le era de fapt locul. Familia satisfăcea funcţii diverse, de la cele economice la cele culturale şi într-un anume sens chiar cele politice (ar fi interesant un studiu despre dezbaterea politică în familie înainte de 1989). Tot acest amalgam s-a dovedit a reprezenta o povară prea mare pentru familie şi ea s-a eliberat de ea (mai bine zis, a fost eliberată) după 1989. Procesul de eliberare este atât de puternic şi de rapid încât consecinţele nu au încetat să apară: copiii străzii, delincvenţa juvenilă, subculturile juvenile. Părinţii încetează să mai poarte însemne ale modelului de urmat în viaţă. Ei înşişi au trăit şi trăiesc trauma schimbărilor. Mulţi dintre ei nu s-au regăsit şi fac un efort disperat de a supravieţui.  Reflexivitatea asupra sinelui este practic nulă; ei se simt aspiraţi de spaţiul public şi nu puţini sunt cei ce se îndreaptă spre religie în încercarea de a găsi un răspuns fricii legată de această imensă incertitudine. Comunicarea cu copiii este practic anulată. Ce ai putea să le spui când tu însuţi nu ştii ce să-ţi spui? Autoritatea tradiţională se evaporă. Nu puţini sunt părinţii care recunosc că proprii lor copii nu-i mai aud. Îşi dau seama că violenţa nu-i poate ajuta, dar nu ştiu cu ce ar putea-o înlocui. Democratizarea raporturilor în familie îl găseşte cu lecţia neînvăţată tocmai pe cel care se presupunea că o ştie: părintele. Cu cât canalele de comunicare se rup, cu atât îşi dau seama copiii că ei aparţin unei lumi diferite de aceea a părinţilor. Familia înseamnă astăzi două lumi paralele. Adulţii se adună între ei pentru a se întreba ce să facă în această nouă situaţie. Dar şi copiii se adună între ei. Cartierele au fost ocupate de oameni de aceeaşi vârstă. Ei s-au căsătorit şi au făcut copii cam în acelaşi timp şi care au crescut împreună. Neputând găsi în familie un răspuns la problemele lor, aceşti copii caută răspunsurile în această lume care este independentă de familie şi de şcoală. Sunt părinţi care aşteaptă un ajutor de la şcoală. Ei încă mai cred că ea ar putea să facă ceea ce ei înşişi nu pot face. Ei nu ştiu că actualul design al şcolii nu-i permite acesteia să preia această sarcină. Ei nu ştiu că înşişi profesorii sunt măcinaţi de aceleaşi întrebări care-i macină şi pe ei ca părinţi. Ei nu înţeleg drama profesorilor, aceea de a trăi un conflict între imaginea generală promovată de idealul social (de tipul «domnul Vucea») şi care-i încadrează în apostoli ai neamului, şi rolul lor social, de funcţionari, ale căror venituri ar face să pufnească în râs pe orice şofer.
Ar putea veni acest ajutor de la biserică? Nu, întrucât aceasta nu pare convinsă că ar trebui să facă ceva în acest spaţiu şi în acest timp. În modul său tradiţional, biserica noastră oficială nu doreşte să se implice în probleme practice. Ea îşi ratează astfel, cu nonşalanţă, o şansă istorică, aceea de a-şi redefini misiunea sa socială. Când pe străzi vezi călugări care solicită ajutor (era să scriu, care cerşesc) şi când preoţii doresc să fie încadraţi ca salariaţi ai statului, iar pe de altă parte, în conflictele interconfesionale se declamă sus şi tare autonomia şi independenţa bisericii faţă de stat, dobândeşti conştiinţa unei incoerenţe la nivelul acestei instituţii. Ajutorul nu poate veni decât ca act personal şi nicidecum instituţional (am vaga bănuială că în sistemul educaţional religios nici nu se prea discută despre răspundere civică). Nu văd mari şi semnificative diferenţe între profesorul de educaţie religioasă şi ceilalţi profesori. Aceeaşi declamare de idei şi principii fără vreo legătură cu viaţa reală, aceeaşi raportare la copil, neindividualizată şi birocratică, aceeaşi percepţie asupra şcolii ca loc de unde se iese la pensie. Într-un anume sens, actuala misiune a profesorului de religie este chiar mai dificilă decât a oricărui alt profesor. Dacă la istorie vom solicita ca expunerile să fie ilustrate practic, profesorul în cauză va putea să organizeze vizite la muzee. În aceeaşi situaţie se găseşte şi profesorul de geografie sau cel de desen, ca să nu spunem de cel de fizică sau de chimie. Dar dacă profesorul de educaţie religioasă va dori să le arate copiilor ce înseamnă practic morala creştină lui îi va fi foarte greu să găsească un spital sau un alt aşezământ creat şi gestionat cu ajutorul bisericii. Morala creştină pare a avea soarta matematicii, adică aceea de a fi  teorie pură.
Ajunşi aici descoperim că problemele de curriculum nu sunt simple chestiuni tehnice. Dacă am considerat, la solicitarea bisericii, ca importantă în formarea elevului introducerea unei asemena discipline, atunci ar fi cazul ca instituţia care a solicitat acest lucru să ilustreze, prin propria ei activitate, necesitatea practică a religiei în şcoli, tot aşa cum introducând calculatoare elevii au posibilitatea de a înţelege la ce folosesc ele practic. A refuza un asemenea punct de vedere înseamnă a considera morala creştină ca neavând un caracter practic şi am fi cel puţin ridicoli (ca să nu mai spunem că nu am întelege de ce ar trebui să se mai facă religia în şcoli).
Până în 1989 şcoala a reprodus principiile generale ale guvernării şi s-a aflat în acord cu celelalte instituţii. Autoritatea partidului unic îşi avea corespondent în autoritatea părintelui în familie şi a profesorului în clasă. Abstracţiile care se predau cu titlu de cunoaştere făceau parte din aceeaşi realitate. Între timp principiile generale ale guvernării s-au modificat, părinţii îşi pierd autoritatea tradiţională, dar abstracţiile rămân. În locul copierii lecţiei din manualul de religie eu încă îl aştept pe profesorul în cauză să-i înveţe pe copii nu ce este binele, ci cum să facă bine. Încă aştept ca la re1igie copiii să ajungă să vadă suferinţa de lângă ei şi, sub îndrumarea profesorului, să organizeze acţiuni de sprijinire fie a bătrânilor, fie a copiilor fără adăpost. Tot aşa cum cred că important este nu să se memoreze legile fizicii şi să se ştie a rezolva probleme, ci să se cunoască cum funcţionează telefonul sau faxul. lar comentariile de la limba română să fie considerate nu ca legile lui Moise, eterne şi indubitabile, ci drept simple exerciţii intelectuale, care pot fi corectate prin intuiţie şi creativitate. Aştept, într-un cuvânt, ca ceea ce se predă să fie spirit viu şi nu materie (sau, cum se spunea pe vremuri, materii). Poate aşa, şcoala îi va aduce în clase pe elevii care acum stau sub ferestrele ei şi îi va convinge că viitorul se face la ore şi nu lângă şcoală şi în dispreţul faţă de ea.
 
 
 
 
 
 
 
 

Formarea personalităţii

Gheorghe Onuţ

Mintea cea de pe urmă

Adun de cîţiva ani buni ceva ce seamănă cu nişte probe experimentale, iar dacă probele respective sînt cît de cît consistente, rezultă că „noi, românii“ aparţinem unui tip inferior de raţionalitate, completamente disfuncţional în raport cu democraţia şi economia de piaţă.
Încă de la început am simţit nevoia să-mi împart îngijorarea cu cît mai multă lume (bună). Pînă acum nu am reuşit decît punerea problemei în restrînsa şi, nu din vina ei, etanşa comunitate profesională a sociologilor. Reiau acum, pe o bază mai largă şi cu scopuri de comunicare mai ambiţioase, această problemă.

Cîteva definiţii ad-hoc:

• acţiune deliberată
• acele acte, acţiuni, activităţi care sînt precedate de un proiect mental, proiect care constituie principala sursă a criteriilor de planificare şi succes pentru actele, acţiunile, activităţile respective şi care intervine efectiv în derularea lor;
• cea mai bună varietate de acţiune deliberată este cunctacţia;
• deliberare

1.  definirea mentală a situaţiei (definire care poate fi şi metaforică, prin analogie simbolică, de pildă);
2.  identificarea principalelor variante de acţiune în situaţia dată;
3.  evaluarea acestor variante din perspectiva scopului acţiunii şi a unor criterii tehnologice de succes;
4.   alegerea variantei optime de acţiune;
5.  stabilirea traseului acţional.

Acţiunea deliberată este specifică (ar trebui să fie specifică) elitelor:  nu cred că trebuie să demonstrez că, pentru a fi performante, elitele trebuie să acţioneze deliberat. Pot eventual să restrîng criteriul la o expresie mai puţin exigentă: pentru a fi performante, anumite elite — cu certitudine cele de business, comunicaţionale, militare, politice şi manageriale — trebuie să acţioneze preponderent deliberat. Presupoziţia este şi mai uşor de acceptat în formula: o acţiune are şanse de succes sensibil mai mari dacă este deliberată decît dacă este spontană;

•  - noi, românii
•  - iată o expresie pe care o detest, atunci cînd este utilizată în enunţuri cu pretenţii constatativ-evaluative. Nu există nici măcar o singură propoziţie descriptivă cu subiectul „noi, românii“ care să fie validă, cu atît mai puţin adevărată;
• - mă înfioară, ca o premisă (socio) logică a neputinţei, frenezia cu care, de la vlădică pînă la opincă, ne aruncăm în producţia de propoziţii, care mai de care mai exigente, avînd ca subiect pe „noi, românii“;
• - dar, nu am încotro. În zona problematică în care vreau să spun ceea ce am de spus, expresia funcţionează ca un standard de comunicare eficientă. Cu alte cuvinte, utilizez „noi, românii“ ca simplu vehicul de comunicare, în locul expresiilor bine formate (dar exagerate de „tehnice“) cu care de fapt am operat1. Mă simt dator să adaug că această substituire se adaugă unor dileme legate de procedeul experimental şi plasează concluziile în zona inferenţelor ipotetice.

În multe dintre şcolile economice de elită (e.g. Ecole de Hautes Etudes Commerciales de la Lausanne, Harvard Business School, Ecole Nationale d’Administration etc.), în mod special în ciclurile superioare (MBA cu precădere), se utilizează de o bună bucată de timp  „testul de supravieţuire în deşert“. Ca procedură didactică, „testul“ (de fapt, un exerciţiu-test) are rolul, pe de o parte, de a „măsura“ capacitatea de acţiune deliberată a cursanţilor, iar pe de alta, de a-i sensibiliza pe aceştia — pe o cale foarte accesibilă — în legătură cu necesitatea şi specificul acţiunii deliberate şi de a-i antrena şi incita în această direcţie. Mai pe româneşte, testul pune în evidenţă în ce măsură gîndim (cum trebuie) înainte de a acţiona şi acţionăm pe baza a ceea ce am gîndit.
Exerciţiul a fost conceput şi elaborat de experţi de la Centrul de informare despre zonele arctice, tropicale şi de deşert de la Air University, Maxwell Air Force Base din Statele Unite, pe baza studierii a peste două mii de cazuri reale şi apropriate de „bărbaţi şi femei care au supravieţuit sau au murit în funcţie de deciziile pe care le-au luat“. Subiecţilor li se cere să se pună efectiv în situaţia de a fi supravieţuitorii unui accident aviatic în deşert. Proba constă în ierarhizarea a cinsprezece obiecte, în funcţie de importanţa fiecăruia pentru supravieţuire. Informaţiile furnizate sînt necesare şi suficiente, adăugîndu-se şi informaţie redundantă. „Cheia“ constă în a detecta că există două variante de acţiune — a pleca spre cel mai apropriat punct locuit, care se află la 80 de mile, respectiv a rămîne pe loc, aşteptînd salvatorii — şi a opta în mod deliberat pentru una dintre ele. Soluţia corectă este statul pe loc şi ierarhizarea obiectelor în funcţie de două criterii principale: capacitatea acestora de a trimite semnale dincolo de linia orizontului (locul prăbuşirii este deviat cu 70 de mile faţă de traseul de zbor), respectiv capacitatea de a evita deshidratarea.
Aplicaţia
În cadrul colaborării dintre Universitatea „Transilvania“ din Braşov şi Universitatea din Lausanne, am avut acces la acest instrument şi la datele care îmi vor permite unele comparaţii2.
În martie 1993, am aplicat testul la studenţii din anul IV, Facultatea de Ştiinţe Economice de la Braşov, constatînd că niciunul nu reuşeşte să-l rezolve. La Lausanne (şi la celelalte instituţii de învăţămînt occidentale de care vorbeam), ponderea celor care îl rezolvă este de 32-35% , sistematic.
Iniţial am presupus că aplicaţia mea a fost improprie. În consecinţă, mi-am luat măsurile de acurateţe adecvate, extinzînd apoi exerciţiul la alte grupuri de studenţi şi la alte categorii socio-profesionale. Cu acelaşi rezultat. De atunci îmi tot extind aplicaţiile, ajungînd astăzi la o colecţie de peste 2.400 de subiecţi, colecţie din care fac parte studenţi (la ştiinţe economice, sociologice, şi ştiinţe tehnice), cadre didactice universitare şi cercetători, oameni de afaceri, cadre de conducere din firme private şi de stat, politicieni (şefi de organizaţii teritoriale, deputaţi, senatori), medici, ofiţeri, agenţi de vînzare şi ziarişti. Ponderile nu contează pentru că nu am un eşantion, ci o colecţie realizată pe criteriul elitei şi, oricum, nu intenţionez nici un fel de inferenţe statistice. Subliniez apartenenţa tuturor subiecţilor la categorii pentru care deliberarea acţiunii este una dintre condiţiile esenţiale ale succesului profesional.
Problema e că nici unul dintre subiecţi nu a reuşit să rezolve testul3. Dintre cei mai bine de 2400 de subiecţi, vreo paişpe au decis să rămînă pe loc, dar nu au fost atenţi la informaţiile care li se dădeau, obţinînd punctaje foarte slabe, iar ceilalţi recunosc că nici măcar nu le-a trecut prin cap să analizeze situaţia, ci — înainte de orice gîndire — au plecat pe un drum de 80 de mile prin deşert, cu un litru de apă de persoană şi îmbrăcaţi cu haine de oraş. Poate este folositor să adaug că în colecţia mea se găsesc destui unguri, saşi şi evrei, deci o apăsare pe variabila etnică este nejustificată.
Dacă aş avea un eşantion şi nu o colecţie şi dacă „testul de supravieţuire în deşert“ ar avea o validitate inatacabilă, concluzia ar fi destul de înspăimîntătoare: elitele noastre nu au capacitate de acţiune deliberată şi nici stilul mental aferent. În activităţi comerciale de pildă, unul din trei occidentali are în permanenţă un număr important de „mutări“ în faţa oricărui negustor de pe la noi şi, în acelaşi timp, pentru oamenii de afaceri occidentali de bună calitate nu există cale de colaborare spre noi datorită diferenţelor flagrante de stil mental. Mi-e teamă să mă gîndesc ce ar însemna asta în termeni politici sau militari. Simplificînd, pe cînd ei joacă bridge, noi jucăm pocher. S-ar putea să pară cam bulevardier ceea ce spun eu aici. S-ar putea, pe de altă parte, să fie o istorie din clasa celor cu drobul de sare. Dar, testul acesta măsoară ceva şi acest ceva este cert legat de capacitatea de acţiune deliberată. În plus, 2.400 de subiecţi, selecţionaţi explicit din categorii care prestează (sau vor presta) funcţii de elită performantă, care răspund la fel, indiferent la ce, reprezintă o cifră şi un context prea speciale pentru a putea fi tratate ca accidentale.
Luînd în considerare elementele cele mai frecvente ale aplicaţiilor (testul a fost realizat tot timpul în situaţie de grup), s-ar părea că elitele noastre şi „noi, românii“ avem următoarele caracteristici:

NOTE
1 - Nu îmi doresc deloc să fiu urîcios şi să-mi dau aere. Vreau ceva incomparabil mai agresiv: să marchez şi aici, fără urmă de politeţe, că dominaţia îndelungată a literaţilor în dezbaterea intelectuală românească a produs, între nenumărate alte efecte penibile, substituirea demersurilor de cunoaştere prin tot felul de producte incontinente, destinate unei eficienţe publice derizorii.
2 - Mulţumesc şi pe această cale profesorului A. Bergmann, titularul Catedrei de Relaţii Sociale şi asistentului H. Pinţa, de la Catedra de Statistică, Universitatea din Lausanne.
3 - Cu o excepţie. La un moment dat, excedat de rezultate, am rugat-o pe Doamna profesoară M. Munteanu, dirigintă la o clasă a VII-a din Braşov, să aplice testul la elevii ei. Acolo s-a găsit un băiat care l-a rezolvat corect. Un singur băiat, de 13 ani. Mă gîndesc dacă nu ar trebui să-l ajutăm cu toţii să devină cît mai repede prim-mistru.
4 - vezi Putnam, Hilary, Reason, Truth and History, Cambridge University Press, London, New York, 1982, p. 119.