Document

Marius Oprea

Viaţa Şi faptele tovarăŞului dincă

Tudor Dincă a avut un destin curios. Cel ce avea să ajungă adjunctul lui Mişu Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor '50 s-a născut în 15 iulie 1900 în comuna Seliştoara, lângă Corabia. Fiind bun la învăţătură, părinţii săi, ţărani mijlocaşi, l-au trimis mai departe să înveţe la Bucureşti, la acea vreme mirajul tuturor copiilor de la ţară. Nu ştim ce s-a întâmplat cu Tudor în anii grei ai ocupaţiei germane din vremea primului război mondial; cert este că la începutul anilor '20 învăţa
într-o şcoală profesională meseria de electrician. A încheiat studiile printre primii, fiind încadrat ca mecanic la uzina electrică Grozăveşti. Iarăşi, o bucată de vreme nu mai avem veşti despre el; putem doar presupune că a început să fie atras de idei de stânga, pentru că în 1936, îi cunoaşte şi se împrieteneşte cu inginerii Nik Goerimberg şi Saşa Baranov, originari din Moldova Sovietică. Cei doi le vorbeau muncitorilor de încredere de la Uzinele electrice Grozăveşti, membri sau numai simpatizanţi ai comuniştilor despre "mişcările muncitoreşti" şi "realizările obţinute de Uniunea Sovietică ca urmare a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie". Treptat, Tudor intră în păienjenişul ţesut de propagandiştii comunişti, de care este din ce în ce mai fascinat. Alături de alţi doi muncitori racolaţi de Goerimberg şi Baranov, David Vasile şi Popescu Georghe, Dincă ajunge acasă la unul dintre ingineri, unde în mai multe rânduri li s-a făcut instructaj asupra modului de iniţiere a unor acţiuni de sabotaj.
Prima faptă de arme a celor trei sabotori români în slujba URSS a fost incendierea unui depozit de cherestea de pe calea Văcăreşti. Popescu Gheorghe, membru PCR din ilegalitate, declara în 1952 în legătură cu "temerarele" lor acte: "eu am întrebat pe cei doi ingineri cum rămîne cu calitatea mea de membru de partid, dacă acţionez pe linia sabotajului şi ei mi-au răspuns că voi rămîne membru de partid şi că pot deveni chiar membru de partid al Partidului Comunist al URSS, deoarece acţiunea de sabotaj se face cu hotărârea URSS, cu care aveam legătura prin Front". Treptat, în grupul celor trei, lui Dincă, deşi nu era membru PCR, agenţii sovietici îi rezervă un rol conducător. Cum îşi aminteşte acelaşi Popescu Gheorghe, "în 1940 cei doi ingineri au plecat în Uniunea Sovietică, lăsând în locul lor să conducă acţiunea de sabotaj pe Dincă Tudor. Dincă a primit de la cei doi ingineri cifrul cu care se putea ţine legătura cu Parisul, dar scriind la adresa indicată nu a mai primit nici un răspuns, deoarece între timp Franţa capitulase în războiul cu Germania hitleristă".
Fiul de ţărani de lângă Corabia ajunsese deci spion sovietic. Se pare însă că plecarea lui Baranov şi Goerimberg, dar şi ameninţarea unei condamnări severe în condiţiile declanşării războiului a dus la diminuarea serioasă a entuziasmului său, din care o parte se dovedeşte a fi fost doar bravadă. Aşa se face că a luat legătura cu comisia de război a PCR, condusă de Iosif Rangheţ, doar o singură dată, prin intermediul colegului său Petre Ioan (ajuns după 1948 director administrativ la Banca RPR). Cu banii daţi de Remus Kofler, trezorierul partidului, Dincă a cumpărat de la Constanţa substanţe cu care a preparat un material incendiar. Dar, conform unei declaraţii a lui Kofler, în loc să dea foc unui depozit, aşa cum dispusese comisia militară a Comitetului Central al partidului comunist, bomba incendiară preparată de Dincă "nu reuşeşte decât să îi afume gardul". Ca urmare, într-un bilet, Rangheţ l-a criticat aspru pentru că nu se ţine de treabă serios, anunţându-l că "partidul rupe legăturile cu el", ceea ce nu l-a împiedicat pe Tudor Dincă, după război, să îşi atribuie meritul de luptător pentru cauza URSS. În 1946, el intra în PCR, fiind, ca şi fostul său coleg Popescu Gheorghe, trimis să lucreze ca inspector de Siguranţă la Ploieşti; ascensiunea sa a fost rapidă: în august 1948 ajunge şeful Direcţiei Regionale a Securităţii.
Dincă descria astfel începuturile activităţii sale în rândurile poliţiei politice comuniste: "În anul 1947 am fost scos din muncă de la Societatea de Gaz şi Electricitate şi trimis la Ploieşti ca inspector de siguranţă, în timp ce soţia cu care mă căsătorisem de aproape un an se îmbolnăvise de ptoză gastrorenală. De altfel, nici cât a fost în stare normală nu am avut cu ea o convieţuire liniştită, din cauza mentalităţii sale de funcţionar umflat cu prejudecăţi burgheze şi eram hotărât să ne despărţim, însă îmbolnăvirea ei şi plecarea mea la Ploieşti m-au pus în neputinţa de a divorţa. Timp de un an a stat în spital şi sanatoriu la Predeal". Se poate spune că Dincă nu era un norocos în dragoste, cum nu era nici în carieră. Un referat al corpului de Inspecţii din ministerul Securităţii Statului din 1953 lasă să se întrevadă că partidul a mizat greşit, întrucît nici calităţile de "luptător pentru cauza sovietică" şi nici trăsăturile lui de caracter nu îl recomandau pe Dincă pentru această funcţie de răspundere: "şi în trecut, înainte de 23 august, ca şi după aceea, de multe ori a dovedit o comoditate pronunţată şi lipsă de răspundere în îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost încredinţate". Prezentându-şi el însuşi defectele, se arată ceva mai laconic: "În munca mea de la Ploieşti am avut în vara anului 1948 o abatere de la morala proletară", consemna Dincă jenat. Această greşeală l-a costat scump: vot de blam şi detaşarea în martie 1949 din funcţia de şef al Regionalei de Securitate Ploieşti ca subdirector al Direcţiei de anchete din DGSP, „datorită unor relaţii intime cu soţia unui bandit fugit în Turcia". Prins cu mîţa în sac, povesteşte Dincă, „am fost cuprins de permanente frămîntări, la care se mai adăugau şi neînţelegerile cu soţia care, după ce am adus-o de la Ploieşti şi a intrat în contact cu mama ei, o femeie nevrozată, a devenit de nesuportat. Frămîntările mele n-au încetat decît în 1950, cînd am divorţat de soţie".
Aşadar, Tudor Dincă se retrage fără regrete la burlăcie, după scurta şi nefericita sa căsnicie. Îl măcina totuşi nevoia unei familii, mai ales că trecuse pragul celor 50 de ani. După doi ani de la divorţ se hotărăşte şi, „deoarece eu eram despărţit de soţie, am discutat cu colonelul Dulgheru de mai multe ori că aş fi amator să mă însor. În cursul anului 1952 Antoniu Samuel, coleg la Direcţia de anchete, mi-a spus că soţia lui are o colegă de birou, propunîndu-mi să mă pună în legătură cu ea. Eu fiind de acord să mă căsătoresc, a rămas stabilit ca soţia lui Antoniu să discute cu această femeie şi să-mi aducă răspuns. După circa o săptămînă, Antoniu mi-a spus că femeia în cauză a fost descoperită că trăieşte cu un fiu de moşier." Ca urmare, Tudor Dincă nu a întîlnit-o niciodată, nu i-a cunoscut nici măcar numele. În acele vremuri, la acest fel de oameni, ura de clasă învingea întotdeauna nevoia de dragoste.
Dar chiar şi în corsetul strîns al moralei proletare, femeile jucau în viaţa ofiţerilor Securităţii un rol important. Fie ei şi generali - cum s-a întîmplat de pildă chiar cu şeful cadrelor din DGSS, Victor Mazuru, căzut pradă unui amor tîrziu şi nebun pentru o tînără miliţiancă. Dincă mărturisea în decembrie 1952 c㠄la sfîrşitul lunii noiembrie, soţia generalului Mazuru mi-a dat un telefon, spunîndu-mi că vrea să stea de vorbă cu mine. Era sîmbătă şi i-am spus că după ora 5 sînt liber şi mă găseşte acasă. A venit să mă întrebe ce să facă, căci nu mai poate suporta purtarea generalului, fiindcă acesta, cu vreun an înainte, pe cînd se găsea la mare în concediu, împreună cu lt. col. Gluvacov, au găsit acolo o fată tînără, anume Coca Angelescu, din Miliţie, de care generalul s-a amorezat şi de atunci trăieşte cu ea. Arătîndu-i că eu nu pot să cred cele relatate de ea, mi-a spus că are scrisorile trimise generalului de această fată, că de acest lucru ştie şi copilul fiindcă era şi el la mare, că această fată îi spune mereu la telefon că trebuie să renunţe la general şi că îi duce şocolată copilului la şcoală. În sfîrşit, a căutat să-mi demonstreze că generalul i-a dat bani ca să divorţeze, că i-ar fi spus că el vrea să scape de această fată, dar că ea nu îl lasă în pace. Întrebînd-o dacă mai ştie cineva şi dacă s-a adresat conducerii, ea mi-a spus că ministrul adjunct Pintilie cunoaşte cazul, fiindcă Mazuru i-a spus ei că el a relatat aceasta Ministrului. Am sfătuit-o să aibă răbdare, că va renunţa el la această fată, mai ales că este fiică de chiabur, fiindcă i-ar strica întreaga situaţie".
În lumea plină de intrigi şi tensiune a securiştilor, relaţiile cu o femeie puteau deveni o armă periculoasă la îndemîna rivalilor. De pe urma unei legături extraconjugale, un ofiţer de Securitate şi-a pierdut postul şi libertatea pentru că amanta i-a deconspirat trecutul: „În serviciul condus de maiorul Andreescu Matusei exista fostul locotenent Patriciu Alexandru, care, deşi însurat, trăia cu dactilografa Zamfirescu Elena. Am luat măsuri de îndepărtare a lui din serviciu, fiindcă s-a descoperit cu această ocazie că fusese legionar", declara Tudor Dincă, ale cărei eşecuri în relaţii similare îl făcuseră de-a dreptul misogin. Starea sa de spirit atunci cînd făcea această declaraţie la finele anului 1952 era deplorabilă - şi nu era de mirare. Se vedea arestat şi anchetat pentru vina de a fi fost subalternul direct al unui şef pe care l-a invidiat pentru reuşitele, eleganţa, inteligenţa şi, nu în ultimul rînd, pentru viaţa de familie fericită pe care Dulgheru o avea alături de frumoasa lui soţie Liza şi de cele două fetiţe.
Dincă a avut în cele din urmă şi un dram de noroc şi datorită faptului că, ajuns în arestul Securităţii, după căderea conducerii Direcţiei de anchete în 1952, a înţeles să colaboreze obedient cu anchetatorii (cum se vede şi din declaraţiile pe care le publicăm în premieră la INTERVAL). În cazul său, pentru că avea origine sănătoasă şi nu greşise prea grav, „organele" au arătat clemenţă. Ofiţerii de la secţia de Inspecţii a Securităţii, printr-un referat aprobat de ministrul Alexandru Drăghici la mijlocul anului 1953, au arătat c㠄deşi nu a desfăşurat activitate duşmănoasă, datorită poziţiei sale lipsită de răspundere în îndeplinirea sarcinilor, tocirea simţului de clasă şi a spiritului critic, a ajutat în mod indirect clica elementelor duşmănoase pătrunse în conducerea Direcţiei de anchete să-şi desfăşoare activitatea lor duşmănoasă". Dar,  „avînd în vedere faptul că Dincă Tudor a executat pînă în prezent 6 luni şi jumătate detenţie preventivă (care constituie o lecţie binemeritată pentru el), că în cursul cercetărilor a dat declaraţii care pot sprijini ancheta lui Dulgheru şi a celorlalţi, propunem: 1) După o temeinică prelucrare, punerea lui Dincă S. Tudor în libertate. 2) Mutarea sa disciplinară într-o muncă în cadrul Direcţiei Generale a Miliţiei. 3) Anexarea prezentului referat la dosarul său profesional". Dosar care i-a însoţit lui Dincă pentru încă un deceniu, cît mai avea să lucreze pînă la pensionarea din Miliţie, măruntul său destin.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

DECLARAŢIE

Subsemnatul DINCĂ TUDOR, născut la 15 Iulie 1900, în comuna Seliştoara, Raionul Corabia, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Str. Alexandru Sahia 59, în continuare declar următoarele:
Ca o consecinţă a sistemului birocrat de muncă şi a lipsei simţului de răspundere din sectorul de cercetări, introduse de "specialiştii" din Direcţia de cercetări în frunte cu Col. DULGHERU, cu ocazia inspecţiei (controlului) făcut de mine la Regiunea Suceava am găsit, în anul 1950, circa 60 arestaţi în problema legionară încă din Mai 1948, necercetaţi şi care aparţineau Regiunii Iaşi. Am luat legătura telefonică cu Lt. Col. PANDELEA, chemându-l urgent la Suceava şi am luat măsuri imediate pentru cercetarea lor.
Adâncind controlul la această regiune, am găsit la Serv. Judeţean Fălticeni, condus de fostul Maior FUCS, o grupă de copii între 12-14 ani, în număr de vreo 8 sau 10, arestaţi pentru că, jucându-se în marginea unei păduri de-a bandiţii şi care aveau o ţeavă de plici (armă de salon), au format o organizaţie contrarevoluţionară. Aceştia erau arestaţi de circa 4 luni şi bătuţi pentru a da declaraţii aşa cum voia anchetatorul.
Intrând în arest, împreună cu Lt. Col. GLUVACOV şi Col. POPESCU GH., care se găseau şi ei în muncă de control, am găsit o situaţie groaznică de respingătoare încât Lt. Col. GLUVACOV a început să vomite şi a ieşit imediat din arest. Într'una din camere se găsea o femeie arestată de circa 8 luni; pe pat nu avea nici scânduri, ci stătea pe gratiile din balot de fier care îi mâncaseră şoldurile provocându-i grave răni.
Ne mai putând sta pe pat, stătea jos pe ciment unde îşi făcea şi necesităţile. De jur împrejurul ei forfoteau viermii şi împrăştia un miros sufocant. Femeia înnebunise deja şi scotea nişte urlete de disperare când ne-a văzut.
Am avut atunci unele ieşiri de revoltă împotriva şefului de serviciu şi a şefului regiunii, fostul Lt. Col. POPIC, cerându-le explicaţii pentru ce este necesar să se utilizeze asemenea practici barbare. Mi-au răspuns că această femeie cunoaşte o organizaţie contrarevoluţionară şi nu vrea să vorbească despre ea. În realitate, cercetând materialul informativ, am constatat că era dat de o informatoare care, cercetând-o, am văzut că este o fată tânără, puţin descreerată, uşuratecă şi care trăia fără să muncească, cu banii primiţi de la Securitate. Am luat măsuri ca femeia să fie internată într-un spital şi în raportul făcut conducerii am cerut arestarea fostului Maior FUCS.
Când am ajuns la Bucureşti, fostul Lt. Col. POPIC ajunsese şi el aici şi dăduse un raport Generalului NICOLSCHI, că eu am avut manifestări antisemite, fapt pentru care am fost chemat de acesta de faţă fiind şi POPIC, iar după ce eu am expus cum stau lucrurile, Generalul NICOLSCHI i-a făcut unele mustrări.
La aproape toate regiunile unde am făcut control am găsit situaţii asemănătoare, unele mai grave, altele mai puţin grave. La aproape toate regiunile situaţia arestaţilor era jalnică. Arestaţii ţinuţi în camere comune, fără cazarmamentul necesar, fără posibilităţi de izolare, absolut necesară în cercetări. Pentru fiecare regiune în parte am făcut rapoarte prezentând situaţia şi cu propuneri de a se lua măsuri de îndreptare.
Dată fiind situaţia în sectorul de cercetări, unde anchetatorii întrebuinţau metode nepermise din cauza nepriceperii şi a lipsei de control şi sprijin am propus în rapoartele mele ca, cursul ce se preda la Şcoala D.G.S.S. despre cercetări să fie multiplicat şi trimis regiunilor să-şi instruiască anchetatorii, propunere de care nu s-a ţinut cont nici până în prezent. Am mai propus, în anul 1951Colonelului DULGHERU  să se întocmească o directivă scurtă despre munca de cercetări, dar nici aceasta nu s-a realizat.
În schimb, Colonelul DULGHERU se ocupa foarte intens de unele probleme cercetate la D.G.S.S. care ar fi constituit un proces public şi care ar fi putut aduce succese uşoare şi direct lui personal. În acestă acţiune a sa a fost ajutat mult chiar de conducerea D.G.S.S. prin aceia că foarte multe probleme care ar fi putut fi cercetate la regiuni au fost aduse la D.G.S.S. şi ocupând personalul Direcţiei de cercetări cu aceste probleme în loc de a fi trimis în sprijinul şi controlul regiunilor. Dar mai ales grupa de intelectuali burghezi "specialişti" care-l înconjurau şi pe care se sprijinea, prezentau astfel lucrurile că nu oricine este în stare să facă cercetări.
Această mentalitate antipartinică a fost imprimată conducerii D.G.S.S. în mod abil de către Colonelul DULGHERU, prezentând pe şefii de regiuni ca incapabili şi lipsiţi de orientare politică şi astfel s-a ajuns că conducerea D.G.S.S. a suprimat orice competenţă şefilor de regiuni şi a introdus un fel de birocratism care a nimicit simţul de răspundere al directorilor regionali, iar aceasta s-a răsfrânt în jos în rândul oamenilor lipsiţi de control.
Controlul tuturor dosarelor se făcea la Direcţia de cercetări din D.G.S.S. în loc să se facă de şefii unităţilor respective din regiune.
Dar s-a mers mai departe cu birocratismul şi astfel s-a ajuns că la un moment dat toate aprobările pentru justiţie, arestări sau puneri în libertate trebuiau să fie date numai de către Ministrul Adjunct PINTILIE.
Aceasta a avut consecinţe grave nu numai pentru nimicirea simţului de răspundere dar şi pentru tergiversarea lucrărilor, căci erau probleme care aşteptau cu lunile să capete o rezolvare pentru simplul adevăr că cel care are oamenii în faţă cunoaşte mai bine problema decât cel care are dosarul şi astfel unele dosare erau respinse cu tot felul de observaţii pentru adâncirea cercetărilor, trimise regiunilor cu ordine observatorii, în mod birocratic şi prezentate abia după luni de zile din nou spre aprobare.
Controlul tuturor lucrărilor din regiune la Direcţia de cercetări din D.G.S.S. a făcut să ocupe personalul din această Direcţie în aşa măsură încât nu a mai putut ieşi în munca de sprijin şi control la regiuni şi toate instrucţiunile erau date prin ordine observatorii birocratice trimise prin corespondenţă. Aceasta pe lângă faptul că nu folosea la nimic regiunilor, încărca problemele cu corespondenţă voluminoasă căreia oamenii de jos nu-i mai dădeau importanţa necesară.
Faţă de această situaţie am propus Colonelului DULGHERU de nenumărate ori să arate consecinţele acestor metode conducerii D.G.S.S., respectiv Ministrului Adjunct PINTILIE GH. şi să dea competenţă şefilor de regiuni să rezolve problemele pe loc, iar problemele mai importante să fie rezolvate de conducerea D.G.S.S. După foarte multe insistenţe ale mele, Colonelul DULGHERU mi-a cerut să fac un tabel cu şefii regiunilor cărora ar putea să li se acorde unele competenţe pe care să-l prezinte Ministrului. Considerând că este un început bun, am făcut un tabel care cuprindea majoritatea şefilor de regiuni, dar a rămas fără rezultat.
Am arătat de asemenea Generalului MAZURU în nenumărate rânduri că acest sistem este birocratic şi nimiceşte simţul de răspundere al oamenilor, dar nici el nu a luat nici o măsură. El însă era împotriva acordării unor competenţe şefilor de regiuni arătându-mi că aceştia fac greşeli mari şi mai totdeauna le adresa cuvinte triviale.
Eu consider că aceste metode de lucru au adus mari prejudicii muncii de securitate în lupta cu duşmanul de clasă şi că ea a avut un caracter duşmănos prin aceea că pe lângă introducerea unui birocratism care a împiedicat adâncirea unor probleme şi astfel mulţi duşmani au putut să-şi desfăşoare acţiunea lor duşmănoasă fără să fie prinşi, dar nici nu s-a luat vreo măsură de încadrarea sectorului de cercetări cu oameni (anchetatori) atât în aparatul central, respectiv în Direcţia VIII, cât şi în secţiile din regiuni care se ocupau cu cercetările, cu toate că am arătat în toate rapoartele mele necesitatea de a se completa schema de organizare.
Prezenta declaraţie corespunde realităţii pentru care o susţin şi semnez nesilit de nimeni.
Bucureşti, 26 Decembrie 1952
   ss. T. Dincă
 

DECLARAŢIE

Subsemnatul DINCĂ TUDOR, născut la 15 Iulie 1900, în comuna Seliştoara, Raionul Corabia, cu ultimul domiciliu în Bucureşti Str. Alexandru Sahia 59, în continuare declar următoarele:
Politica de cadre dusă în sectorul de cercetări din DGSS a fost dezastroasă. Prin faptul că Col. Dulgheru s'a înconjurat de "specialişti" în materie juridică, aceşti burghezi nu aveau nici un interes să crească cadre de jos căci ar fi fost o ameninţare pentru ei şi astfel oamenii de jos nu ştiau să ia decât declaraţii scrise de arestaţi, iar întocmirea referatelor sau sintezelor la problemele în cercetare le întocmeau "specialiştii". Aşa se explică că nici până azi unii şefi de serviciu nu sunt în stare să întocmească o sinteză în care să analizeze o problemă. De exemplu, maiorul Andreescu Matusei sau maiorul Simion Fischel şi maiorul Negrea Vasile cari nu cunosc ortografia şi scriu groaznic. Până în 1951 toate referatele erau întocmite de referenţi. Atunci am propus să desfiinţăm postul de referent ca astfel anchetatorii să fie obligaţi să înveţe a face referate. De aci a rezultat o desconsiderare a elementelor muncitoreşti şi orice lucrări mai importante au fost întocmite de "specialiştii" lui Dulgheru.
Eu nu am fost utilizat în nici una din problemele importante pentru motivul că nu sunt indicat pentru munca de cercetări, lucru pe care mi l'a spus direct. I'am atras atenţia atât lui cât şi generalului Mazuru că nu sunt utilizat, iar dacă nu corespund în această muncă să fiu trimis într'un sector unde să am utilizare.
Dar cea mai gravă parte a politicii de cadre a fost lipsa de interes pentru recrutarea anchetatorilor astfel că în luna Iunie 1952, ca să-i pot convinge de grava situaţie în care ne găsim am făcut o situaţie pe servicii a anchetatorilor şi arestaţilor în cercetare. Am arătat că în Dir. VIII sunt 33 anchetatori cari pot face anchete singuri iar restul de cca 30 sunt tineri cari nu pot face anchete singuri. Pe de altă parte aveam cca 800 de arestaţi în cercetare. Col. Dulgheru nici nu a crezut ca şi când căzuse din lună, că este o situaţie atât de gravă.
Toate stăruinţele mele atât pe lângă Col. Dulgheru cât şi pe lângă Generalul Mazuru de a rezolva încadrarea sectorului de cercetări din aparatul central cât şi din regiuni pentru care am făcut rapoarte după fiecare control, au rămas fără rezultate. Această lipsă de interes pentru rezolvarea problemei cadrelor a cauzat mari prejudicii muncii de securitate prin tergiversarea problemelor în cercetare cu ani şi luni, iar rezultatele cercetărilor au fost slabe.
Aşa se explică că problema sabotajului în petrol durează de aproape 5 ani, iar rezultatul e destul de slab. Tot astfel problema sionistă care durează de 3 ani şi rezultatele nu sunt cele dorite. Au mai fost tergiversate timp îndelungat cu rezultate slabe problema Titel Petrescu, problema Pătrăşcanu, problema Comerţului exterior, problema naţionaliştilor maghiari şi altele.
Cel mai isbitor exemplu de tergiversare fără nici o explicaţie a fost problema "Centralei Evreeşti", fosta agentură a ghestapoului german care după ce s'au cercetat o serie de condamnaţi a rezultat un număr de cca. 400 de informatori ai ghestapoului şi siguranţei antonesciene. Referatul cu propunerile de arestare a fost ţinut de conducere aproape un an fără să dea aprobare de arestare.
O situaţie gravă a fost în problema iugoslavă unde am avut cca 100 arestaţi cari zăceau şi câte un an fără să fie cercetaţi din lipsă de anchetatori. Pentru această problemă am stăruit în nenumărate rânduri atât la Dir. Cadre să încadreze oameni cari să cunoască limba, cât şi pe lângă Col. Dulgheru şi General Mazuru spre a interveni la Ministrul adjunct Pintilie pentru rezolvarea problemei cadrelor în cercetarea titoiştilor, spioni veniţi clandentin peste graniţă. Pentru această problemă foloseam fiecare ocazie spre a stărui să se ia măsuri de rezolvare încât devenisem plictisitor pentru toţi (conducerea, direcţia cadre, direcţia politică). Mi se răspundea că nu se găsesc oameni de încredere pentru această muncă. Dar s'a dovedit că se găsesc când este voinţă.
De asemenea, pentru cercetarea unui grup de 32 greci, veniţi clandestin din Iugoslavia în grupuri mici de câte 7-8 începând din luna Iunie 1951 şi a căror cercetare a durat până în vara anului 1952 cu rezultate foarte slabe sau mai bine zis fără rezultate, fiindcă au fost trimişi în justiţie pentru trecere frauduloasă a frontierei.
Un mod mecanic de a trata problemele s'a manifestat prin arestarea a altor 32 de emigranţi greci în Februarie 1952, cari au stat până în Septembrie 1952, fără să fie cercetaţi şi puşi în libertate din dispoziţia C.C. al P.M.R. Arestarea acestor emigranţi s'a făcut fără nici o bază, cu o surprinzătoare uşurinţă, dar nu s-a dat nici un interes pentru cercetarea lor.
În ceea ce priveşte situaţia arestaţilor conducerea D.G.S.S. nu se poate plânge că nu a fost informată. În fiecare lună s'au întocmit situaţii cu arestaţi din D.G.S.S. şi din regiuni, pe probleme, data arestării şi stadiul cercetărilor. Cu toate acestea nu s'a luat nici o măsură de a recruta cadre pentru această muncă. Uşurinţa cu care a fost privită această problemă, atât de generalul Mazuru, Col. Dulgheru cât şi de Ministrul adjunct Pintilie Gh. nu se poate considera decât ca o lipsă totală a simţului de răspundere.
Creşterea  cadrelor mai este legată de dezvoltarea criticii şi autocriticii. În Dir. VIII critica de jos a fost înăbuşită sistematic. În şedinţele profesionale nici nu putea fi vorba de critica de jos, căci erau conduse de Col. Dulgheru şi linia trasată de Dir. Politică era că comandantul nu poate fi criticat de subalterni ci numai de superiori. Chiar după ce s'a renunţat la această nenorocită linie, critica de jos a fost înăbuşită. Dacă un anchetator ridica o uşoară critică la adresa comandantului, atunci Dulgheru spunea o glumă prin care-l ironiza pe cel care a criticat şi astfel îi astupa gura.
La o şedinţă de analiză cu serviciul 2, secretarul organizaţiei de bază partid i'a pus câteva întrebări după care a urmat o critică adusă direct lui Dulgheru. Acesta s'a ridicat şi a spus că el nu poate fi tras la răspundere în această şedinţă.
Într'o şedinţă de partid la care a participat şi Col. Guţan din partea Dir. Politice, am adus o critică severă atât Col. Dulgheru pentru că desconsideră şi nu ajută oamenii de jos, cât şi întregii clici burgheze din jurul său, Antoniu, Răzvan şi alţii cari au mers până acolo să transforme secretarul serviciului 2 în servitorul lor făcându-le cumpărăturile de la magazin. După şedinţă maiorul Simion Fischel mi-a spus că am fost prea îndrăzneţ şi să fiu atent că va urma răzbunarea. La vreo două săptămâni Col. Dulgheru a găsit un dosar al lui Moritz Iancu din Tg. Neamţ care în timpul războiului fiind luat la muncă obligatorie a fost cerut de comisarul de siguranţă să fie utilizat ca informator. Din cercetarea poliţiştilor a rezultat că acesta dăduse bani pentru a fi scăpat de munca obligatorie, dar nu a fost folosit ca informator. Regiunea Iaşi cere să fie pus în libertate pentru a'l folosi ca informator şi eu am fost de acord. Dosarul a fost prezentat Ministrului astfel încât am primit cinci zile arest. Cu toate că am făcut referat prin care am demonstrat că această sancţiune este nejustă, Col. Dulgheru în loc să mă cheme să stea cu mine de vorbă, a dat dosarul ce cuprindea cca 10 pagini împreună cu referatul meu lui Lăpădătescu pentru a întocmi o contra notă pe care să o prezinte Ministrului. În acest mod s'a demascat ca un om duşmănos, lucru pe care i l'am spus în faţă.
Prezenta declaraţie corespunde în totul realităţii pentru care o susţin şi semnez nesilit de nimeni.
Buc. 26 Dec. 1952
   T. Dincă