Andrei Bodiu: Mircea Nedelciu, prima întrebare pe care aș vrea să ți-o
pun, avînd în vedere că numărul nostru se intitulează Formarea personalității,
este dacă ai avut modele în viață, să le spunem așa, sau, dacă ți se pare
prea pretențios, dacă ai fost influențat de anumite persoane în timpul
formării tale?
Mircea Nedelciu: Sînt atît de orgolios încît consider că nici n-am
avut modele și nici nu m-am lăsat influențat. Însă, mă rog, trebuie să
recunosc că orice om se formează sub influența unor factori, cu sau fără
voia lui, așa că ar trebui să încep probabil din fragedă pruncie. Curiozitatea
m-a îndemnat să învăț alfabetul și să pot citi ziarul, parcă la 4 ani.
În casă la taică-meu nu existau decît vreo trei cărți, nemaipunînd la socoteală
Biblia, pe care atunci n-am deschis-o. Astea trei cărți erau una de cultura
mărului, cum se taie, cum se curăță și așa mai departe. Alta era un manual
al apicultorului, fascinant, avea o copertă așa ca un fagure, și cea de-a
treia, cred că era totuși de literatură. În orice caz, erau niște povestioare
pentru copii, dar nu rețin autorul, nu le-am mai văzut niciodată de atunci.
Cred că era o culegere de mai mulți povestitori, cu desene, situate undeva
într-un spațiu siberian. Cred că trebuie să fi fost o culegere de autori
ruși, dar desenele erau fascinante, cădeau unii în niște mlaștini ...
A.B.: Hiperrealiste?
M.N.: Da, cu desene, cu .... nu-mi amintesc titlul. Și în școală, mă
rog, am fost un elev bun totdeauna, însă n-am avut, la o școală de țară,
la Fundulea, n-am avut profesori de calitate. Erau doi, mai adevărați,
să zicem, foști deținuți politici, care acum făceau pe profesorii, unul
de matematică și unul de franceză. Așa că pot să spun că formarea mea profundă
a început atunci cînd m-am hotărît să o iau de unul singur, pe cont propriu,
și asta cred că se întîmpla cam la nivelul anului întîi de facultate ,
cînd încep să hotărăsc cam ce mi-ar trebui, ce nu mi-ar trebui din tot
ce mi se oferă pe programă. Și ca student am fost un student complet atipic,
adică erau materii pe care nici nu le frecventam, nici nu le suportam,
și, mă rog, la un moment dat ....
A.B.:: Experiența decisivă începe odată cu facultatea, în cazul tău
...
M.N: Puțin înainte, pentru că am avut norocul să-mi cadă în mînă, la
17 ani, Sallinger, De veghe în lanul de secară, și din momentul ăla,
dacă ai citit Sallinger, în proză nu mai citești orice porcărie.
A.B.: E adevărat , e chiar o proză de formare ...
M.N.: Și personajul are 16 ani...... Era primul meu an de internat,
practic liceul l-am făcut așa ca într-un fel de navetă, dar într-un an
din ăștia patru taică-meu zice ia stai, bă, la internat, că poate nu mai
consumi timp pe drum și.... N-a fost adevărat, pentru că, normal, în internat
te antrenezi la tot felul de prostii, numai de învățat nu-ți ardea, însă
să citești Sallinger, De veghe în lanul de secară, în mediul ăla de internat
puțin infect, așa, de Bărăgan, cu W.C.-ul în fundul curții, cu figuri d-ăstea
de internat, unul mai ciudat ca altul ... Eram în atmosferă, în același
timp în care citeam cartea.
A.B.: A avut un impact asupra ....
M.N.: Cred că atunci mi-am pus problema pentru prima oară ce-ar fi
să scriu și eu.
A.B.:... Impact , în sensul că era un comportament independent și ți-a
dat apă la moară, ca să zic așa.
M.N.:: Da , e firească perioada aia a adolescentului, în care el se
consideră el, și începe să se diferențieze de restul lumii și apare nevoia
de a se arăta original față de alții și așa mai departe. Mărturisesc că
n-am împrumutat nimănui cartea aia. Aveam un fel de gelozie, să n-o știu
decît eu. Nu mi-a cerut-o nimeni,dar aș fi putut să o dau cuiva, Bă, citește
și tu asta ...
A.B.: A devenit un bun personal....
M.N.:Da, pe urmă am pierdut-o sau am lăsat-o pe la Fundulea, dar n-am
simțit nevoia să o împărtășesc cu altcineva. Mi se părea că era descoperirea
mea și voiam să rămînă a mea.
A.B.: Crezi că are vreo legătură cu faptul ăsta, că ai fost o natură,
din cîte știu și eu din biografia ta, ai să mă contrazici dacă nu e așa,
o natură independentă care nu a ales o meserie și a făcut mai multe meserii
și ce a simțit ....
M.N.: După cum vezi, provine chiar din tinerețe, din copilărie ca să
zic așa, cînd taică-meu avea un mare respect pentru școală, dar știa că
el nu are posibilitatea să mă educe. Era un om cu cinci clase primare.
Întrebîndu-l odată pe unul din cei doi profesori, despre care îți spuneam,
care păreau oameni mai serioși, erau foști deținuți politici și se aflau
într-un sat profesori și își cîștigau pîinea în felul ăsta. Pe cel de matematică
l-a întrebat: Domnule, copilul ăsta al meu citește cam mult, ce să fac,
să-i orientez lecturile, îmi dați dumneavoastră o listă ce să citească,
ce să nu citească și ăsta de matematică a zis :Lasă-l dom-le să citească
ce vrea el. Deci din incapacitatea lui de a deveni educator, a tatălui
meu, a trebuit ca de atunci să-mi fac un traseu propriu, cu greșeli, cu
abateri , mă rog, ce-mi plăcea îmi plăcea, ce nu-mi plăcea nu citeam, care
la nivelul facultății devine o chestiune serioasă. Adică dom-le, studiez
gramatica istorică, mă interesează pe mine cum evoluează cuvintele, era
o materie pe care mulți nu o înghițeau, dar eu aveam această curiozitate...
Lingvistica apoi, mergeam spre semiotică, era moda atunci a structuralismului,
a semioticii și încercam să văd cum poate fi folosită ca instrument în
actul scrisului literar. Și pe urmă, încetul cu încetul, din cei 160 de
studenți cîți erau în anul meu, i-am descoperit pe cei șase, șapte, opt
cu care se putea sta de vorbă, printre care erau Gheorghe Crăciun, Gheorghe
Ene, Gheorghe Iova, Ioan Flora.
Era un univers care încetul cu încetul a devenit
paralel cu al celorlalți colegi ai noștri de an
A.B.: Aici aș vrea să te întrerup puțin, apropo de experiența timpului
respectiv. Eu știu că împreună cu Iova, cu Crăciun, cu Flora ați făcut
un fel de revistă care are o istorie, cum să spun, foarte interesantă....
,Noii se numea, care are o istorie încă nedezgropată, și pe mine m-ar
interesa cîteva lucruri despre momentul respectiv și cum ați gîndit-o,
dat fiind faptul că dintr-un punct de vedere revista respectivă stă undeva
la baza a ceea ce va deveni ulterior Generația 80.
M.N.: Firesc, ca orice student de anul I, II, aveam și noi gusturile
noastre artistice, să zicem. Era o perioadă în care fuseseră aduse cîteva
filme d-astea mai interesante, d-astea ....
A.B.: Anul trecut la Marienbad?
M.N.:: Da, Anul trecut la Marienbad. Se dăduse pe ecran Reconstituirea
timp de patru săptămâni și apoi nu se mai dăduse. Noi am văzut-o în toate
cele patru săptămâni măcar o dată. Pe urmă, nu mai țin minte în ce context,
la un institut de-ăsta francez sau american, am văzut Zabriskie point
al lui Antonioni. Sigur că eram și noi ascultători de muzică Pink Floyd,
Uriah Heep, Credence Clear Water Revival, deci era un univers care încetul
cu încetul a devenit paralel cu al celorlalți colegi ai noștri de an, să
zicem.
A.B.: Deci v-ați desprins.
M.N.: Am simțit la un moment dat că ei au alte preocupări decît noi
și noi sîntem cei cîțiva care avem o preocupare comună.
A.B.:: Și revista?
M.N.:: Și chiar pe holul facultății exista un fel de gazetă d-asta
de perete care se numea nu mai țin minte cum, avea un nume fals, și în
joacă am zis, hai să facem noi o chestie care să parodieze gazeta de perete
oficială. Ne-am spus, hai să o facem ca o revistă, să-i facem rubrici,
s-o structurăm ca o revistă și să o lipim foaie cu foaie, băteam textele
la mașină, le decupam, în diverse forme, deci făceam și un fel de paginație.
Știu că am încercat să găsim hîrtie de culori diferite, ca să semnalăm
că un articol e separat de altul. Mai migălos era aici Gheorghe Crăciun,
care, după ce noi le băteam la mașină pe hîrtia colorată, le decupa, le
lipea, făcea așa și un fel de grafică a....
A.B.: Era un fel de secretar general de redacție ......
M.N.: Hîrtia asta ...... era așa un fel de tablou .......
A.B.: Și revista era un fel de operă de artă.
M.N.:Da, toate bucățelele. Mai lipsea un punct roșu într-un colț. Și
știu că la primul număr eu mi-am rezervat cronica de film și cred că am
scris aproape la fiecare număr o cronică de film. Dar era o cronică de
film așa cum văzusem eu că apar în revistele occidentale, în care vedeai
la sfîrșit cîte minute durează filmul, anul producției .....
A.B.: ....stelele aferente ....
M.N.: ....Toți actorii, regizorul, operatorul ... ceea ce în presa
românească curentă de atunci nu se făcea , se făcea un articol, în care
cronicarul se arăta el mai deștept decît toți, și atît. Sigur , cred că
pe urmă am publicat și o proză în gazetă. Ea a rezistat vreo șase numere
cred, la un moment dat s-a sesizat cineva că Ce-i cu asta ?. La început
am mers pe stereotipuri, dacă tot era aia mare în hol, mai era una și pe
un hol lateral, nimeni n-a sesizat că e vorba de altceva decît o gazetă
oficială. Ei, cînd s-a observat, era deja pe la al patrulea număr. Cred
că a venit cineva și ne-a întrebat Bă, dar voi ce scrieți acolo? Arătați
cuiva ce puneți pe aia?, și atunci, de la al șaselea număr, ni s-a semnalat
că e bine să nu continuăm. Noi le strînsesem, Gheorghe Crăciun le-a împrumutat,
pentru că băiatul ăla era curios, unul care era șef de an și le-am smuls
de la el hăt! tîrziu, peste șapte, opt ani.
A.B.: Ați făcut respectiva revistă, și eu aș reveni puțin la ea, dintr-o
solidaritate de intelectuali, dintr-o solidaritate de scriitori, vă puteți
defini ca un grup de autori, sau e prea pretențios spus?
M.N.: Domnule, erau niște preocupări comune, adică sigur că revista
aia este și originea cenaclului, de fapt, cel puțin a cenaclului din universitate,
pe care îl conducea Crohmălniceanu.
A.B.: Deci Junimea ....
M.N.: Da, adică noi ne citeam între noi, ne dădeam cu părerea, și pe
urmă hotăram asta ți-o public, e tare, asta las-o, mai lucrează la ea
sau de genul ăsta, și de aici s-a născut obiceiul de a citi și comenta
ce a făcut celălalt, de a-i face o critică destul de viguroasă, și bărbătească,
fără supărări. La un moment dat, pe Ioan Flora, care scria poezie, el a
trăit până la 19 ani în Banatul Sîrbesc, deci într-un mediu lingvistic
diferit, și limba română pe care o vorbea el atunci era destul de ciudată,
cu niște construcții calchiate după sîrbă, mă rog, ceva interesant, și
deși avea evident simț poetic, exprimarea în limba română nu era totdeauna
foarte corectă, dar incorectitudinea crea surprize lexicale și părea o
valoare poetică construită, și de asta, noi, care aveam preocupări teoretice,
îl numeam cobai ...
A.B.: ....că se făceau experimentele pe el ....
M.N.: .... Pe un bilingv. Să vedem dacă teoriile țin și în cazul unuia
care stăpînește limba mai aproximativ. Sigur că după aia el a făcut un
efort foarte mare de a-și perfecționa limba, și acuma e un vorbitor de
română ca mine și ca tine, însă numeroase alăturări de cuvinte sînt la
el surprinzătoare , probabil datorită acestui bilingvism din tinerețe.
Cenaclurile din perioada 70 - 80 ignorau pur și simplu viața literară oficială
A.B.: Mai voiam să continuăm, apropo de gruparea voastră din anii studenției,
din care spuneam că s-a născut nucleul Generației 80. În genere, criticii,
cîți au scris despre voi, au folosit după mine abuziv și destul de prost
termenul de textualism. De unde crezi că vine acest loc comun la care a
ajuns critica și de care se vede treaba că e greu să se despartă în momentul
în care definește proza voastră. Mă refer la proza ta, la proza lui Crăciun,
la proza cenacliștilor de la Junimea în general: Teodorescu, Lăcustă...
M.N.: Da, unii sînt puși între paranteze. Zice: ăsta-i mai puțin textualist,
ăsta mai are o șansă, în cazul lui Teodorescu, de exemplu. Într-un fel
este tot vina noastră, pentru că, așa cum ziceam în facultate, cel puțin
la nivelul anului meu, se crease așa un grup de 7, 8 oameni cu care puteam
sta de vorbă, restul erau persoane ce păreau destinate să devină profesoare
de țară și să se ocupe numai de compuneri și analize de text gramatical,
tipul de gospodine. De fapt erau, cred, 140 de fete în an și vreo 15 băieți.
În vremea aia, biblioteca universitară era foarte bine aprovizionată cu
presă străină, nu știu cum se explică, n-a mai fost după aceea, cred că
nici azi nu mai este la zi cum era atunci. Adică reviste de genul Tel Quel,
Infinite, adică reviste de avangardă literară, de teorie, reviste de psihanaliză,
veneau și cred că eram singurii care le răsfoiam, deci chiar formarea noastră
în timpul facultății s-a făcut cumva la toți pe cont propriu. Disprețuiam
unele cursuri, la altele ne duceam, luînd din ele ce ne interesa pe noi,
la semiotică, adică la doamna Sanda Golopenția ne duceam cu interes deși
materia e foarte aridă, dar noi citind Tel Quel și astea, pe urmă încercam
să combinăm din astea două, să iasă ceva. Și chiar la sfîrșitul facultății
sau cu un an înainte l-am descoperit cu mare plăcere, cel puțin eu, Crăciun
și Iova, pe Wittgenstein, într-o traducere românească a Tractatului Logico-philosoficus,
nu știu cine o făcuse, era o traducere bătută la mașină, nu era o traducere
oficială, tipărită, pe urmă am luat și textul în franceză și ne-a plăcut
acest filosof al limbajului. Dar el s-a adus ca un ingredient nou în magma
asta în care intra și Tel Quel și cunoștințele noastre de lingvistică teoretică,
de semiologie, și în contextul ăsta s-a născut expresia a textua, care
n-are nici o legătură cu textualismul, dar mai tîrziu a fost pusă în legătură.
Iova va avea o întreagă teorie: textuare, a textua, ceva ce înseamna mai
degrabă a transcrie, a pune pe hîrtie anumite trăiri ale persoanei care
sînt atît intime cît și culturale, și a încerca să lași textul să se creeze,
lăsînd aceste influențe să străbată liber spre ele, cu mare acribie lingvistică,
cu fraze cît mai scurte, (aici e influența lui Wittgenstein), complete,
imposibil de schimbat un cuvînt în ele...
A.B.:.....de mare precizie .........
M.N.:.... Da, era un fel de exercițiu al brevilocvenței și al concentrației
textului, dar toată perioada asta, deci eu am terminat facultatea în 73,
după noi mai apăruseră Sorin Preda, Cristian Teodorescu , Mircea Cărtărescu,
care venea și el la cenaclul ăsta, ...Cușnarencu, Iliescu , Lăcustă, Hanibal
Stănciulescu, veniseră o dată, citiseră, pe urmă nu mai veneau, eu în schimb,
deși terminasem facultatea, veneam și trăgeam de ei: Hai, bă la cenaclu!.
Toți anii ăștia pînă în 80 cenaclul a fost o viață literară complet separată
de viața literară oficială...
A.B.: De ce spui până în 80 ?
M.N.: În 80 ea s-a vărsat cumva către viața literară oficială, adică
au început unii dintre noi să publice și atunci ...
A.B.: Apropo de apariția Desant -ului, și la asta te gândeai sau la
propriile cărți?
M.N.: La editarea propriilor cărți, pentru că eu debutez în 79 , împreună
cu Constantin Stan care frecventa cenaclul, în 80 debutează Cărtărescu,
cu poezie, dar cenaclurile din perioada 70 , 80 erau pur și simplu o
viață literară foarte autentică, vie, cu dezbatere, cu tot ce vrei, care
ignora pur și simplu viața literară oficială...
A.B.: Crezi că ăsta a fost un avantaj ?
M. N.: Cred că a fost un avantaj pentru că în viața literară oficială
a deceniului respectiv nu se întîmplau lucruri deosebite. Publicarea se
făcea după trecerea printr-un control serios și deci nu se întîmplau revoluții.
Mai la începutul acestui deceniu a fost moda romanului obsedantului deceniu,
o prostie după noi , adică nu ne interesa lucrul acesta. Ne interesa textul
ca performanță în sine, nu conținutul lui dezvăluit, lucruri din astea.
Alea dacă le poți face mai târziu, după ce ajungi la o stăpînire a textului
de un anume nivel. Nu voiam să scriem la întîmplare și ne interesa foarte
mult coerența formală a textului, cît este de performant nivelul lingvstic.
A.B.: Într-un fel am putea spune că cenaclul Junimea și Cenaclul de
Luni au fost niște școli de literatură, nu ? Nu întîmplător am spus școli
de literatură, pentru că știu bine că a mai existat una făcută de comuniști,
prin anii 50.
M.N: Astea erau într-adevăr școli de literatură, dar erau școli pe
care elevii lor, ca să zic așa, le creaseră . Pe așa-zisul magistru l-au
chemat, l-au întrebat: Vrei să....?. Practic chiar și Manolescu, iar
Crohmălniceanu sigur, la început și-a asumat rolul de a ține piept eventualelor
întrebări ale suprastructurii: Domne, dar ce fac ăia acolo cînd se întîlnesc
?
A.B.: Era un fel de garant.
M.N.: Era un fel de garant. Discutam literatură la început, după aia
sigur că a început să se mai audă ce se discuta acolo și veneau și oameni
pe care nu-i cunoșteam, aveam semnele noastre când aveam din ăștia, necunoscuți
în sală, să nu ne dezlănțuim prea tare. Altfel cînd ne cunoșteam foarte
bine, toți cei care eram acolo, discuțiile erau extrem de libere.
A.B.:..... inclusiv politice ....
M.N.:....inclusiv politice, dar nevizînd direct politicul, ci felul
în care în text a fost bine realizatăo aluzie politică sau trimitere la
o ideologie diferită de cea oficială.
A.B.: Oricum, fiind un model alternativ, știu că cenaclurile respective
nu erau locuri care să fie agreate de oficialitate.
M.N.: Da, aveam tot felul de dificultăți. Uneori ni se zicea că nu
mai avem voie să folosim sala, că am lăsat țigări aprinse, alteori ne mutam
din universitate în clubul universității, era o clădire pe Schitu Măgureanu
...., mutam ședința de cenaclu duminica, pentru că atunci nu era nimeni
decît portarul, și ăla dacă vedea un profesor ne lăsa să intrăm, fără să
întrebe de ce și cum, decît dacă era o zi a săptămînii, ne mai vedeau alți
profesori care puteau să fie periculoși. Cenaclul de Luni știu că se ținea
la Casa de cultură a studenților, trebuia prins în activitățile culturale,
extrauniversitare, extrașcolare. .
Termenul textualist a fost folosit
ca un instrument de injuriere
A.B.: Aș vrea să revenim puțin la o idee: că într-un fel faptul că critica
a definit, am spus eu, printr-un termen abuziv, generația voastră drept
textualistă, vi se datorează și vouă. Mi-ai creat contextul, dar aș vrea
să mai punctezi.
M.N.: Noi am studiat cu atenție textualismul francez, dar în nici un
caz nu mi s-a părut că este ceva ce ne-ar bucura foarte mult să-l preluăm.
Dar față de multe elemente de astea pe care le observam în literaturile
străine, literatura americană sau chiar germană, Peter Handke știu că la
un moment dat îi plăcea foarte mult lui Gheorghe Crăciun. Toate astea erau
preluate cu un teribil simț critic, și erau văzute ca posibile instrumente
care ar fi putut fi integrate în demersul nostru.
A.B.: Ceea ce în actul critic a fost receptat invers, adică dintr-o
anumită comoditate s-a pus o anumită etichetă.
M.N.: Ei, eticheta asta datează cam din 81,83, să zicem, din perioada
suplimentului literar artistic al Scânteii Tineretului , cînd, după ce
revista a fost făcută probabil pentru a a drena puțin tinerii ăștia, ce
o fi cu ei ...., după aceea revista a început să aibă o atitudine activ
ideologică.
A.B.: Ion Cristoiu era responsabil cu drenarea .....
M.N.: Da și el a reușit la început să convingă mulți oameni să vină
acolo, noi chiar credeam că se va face o revistă...
A.B.: Tu însuți ai colaborat.
M.N.:....Sigur, sigur . N-am putut fi angajat. Nu aveam, mă rog, datele,
nu mă dusesem la post , nu puteam să fiu angajat, dar făceam corectura
ca să cîștig un ban, însă am colaborat. Și într-un an , doi revista noastră
a devenit o revistă care să stăpînească fenomenul și care să dea direcții
și care să critice pe unii, și atunci a apărut acest cuvînt, textualism,
care a apărut ca un cuvînt acuzator, adică textualismul era prima fază
după aia erai numit cosmopolit, și după aia probabil, mă rog, nu se mai
practica asta cu dușman al poporului . Dar cosmopolit nu era un nume
bun. După ce aveai niște cronici în care erai numit textualist, pe urmă
erai înjurat în Săptămâna , pe urmă aveai greutăți să îți publici următorul
volum. Se crea un fel de dosar. Deci el a fost folosit fără legătură cu
conținutul, nici cu conținutul termenului provenit din textualismul francez,
dar cu atît mai puțin cu materia propriu-zisă a prozei noastre. A fost
folosit ca un instrument din ăsta de injuriere. Se putea spune de un critic
mai așa de mîna a doua, din ăștia care primeau sarcini de serviciu, cutare
e textualist, deci cosmopolit, nu prea e ancorat în realitățile noastre
. Cred că nu există altă legătură între termenul textualist și efectiv
textele generației noastre.
A.B.: Dar interesant că el a fost preluat chiar de critica, hai să-i
spunem, de prima mărime, de către critici valoroși, adică știu concret,
nu în modul în care era .... , și nici nu cred că acum s-a vindecat boala
asta de a vorbi despre Generația 80, că este o generație textualistă.
Tot citesc textualiști, a rămas un loc comun folosit abuziv.
M.N.: L-a mai ajutat puțin Marin Mincu care s-a apucat să demonstreze
că Ion Barbu era un textualist și a scris chiar o carte cu...
A.B.: Eseu despre textul poetic
M.N.:...... așa, și după aia, a vrut să introducă și optzecismul în
teoria lui, care n-are nici o legătură nici cu textualismul francez, nici
cu textele noastre, dar evident că această expresie a lui Iova- a textua,
textuare - putea să încurce lucrurile în continuare, pentru că el are un
mod de a defini aceste lucruri destul de vag, sau le definește, le redefinește,
le contradefinește. La el totdeauna definiția e evolutivă, dar asta nu
e decât o parte din preocupările noastre. Adică eu puteam să am într-o
proză de șase pagini, trei sau două procedee textualiste care însumau împreună10
propoziții. Nu mă deranja să fiu numit textualist, mai ales cînd am descoperit
că e făcută cu subtext o asemenea afirmație. Chiar mi-o asumam din frondă,
dar nu lipsesc cîteva articole ale mele, unele chiar din perioada aia,
în care spuneam că cei care folosesc cuvîntul textualism, ori habar nu
au ce este textualismul, ori vorbesc aiurea. Termenul a rezistat pînă a
apărut postmodernismul.
A.B.:...Da, e adevărat, care e la fel de abuziv folosit.
M.N.: Poate nu e la fel de abuziv, poate are mai multă legătură cu
materia propriu-zisă. Diferența aici era că deși aspectul unor texte era
de text postmodern, traseul pe care se ajunsese la o asemenea exprimare
era diferit. Și asta a făcut obiectul polemicii o vreme, între noi chiar,
eu fiind cel care susținea că un postmodernism apare într-o societate dezvoltată,
postindustrială, cu un anumit standard de dezvoltare economică.
A.B.: De altfel aici punctul tău de vedere este similar cu cel al lui
Alexandru Mușina.
M.N.: Da, noi sîntem primii doi care refuzăm să numim ce se întîmplă
la noi postmodernism, din această cauză, deși recunoșteam că aspectul de
suprafață are multe similitudini. Dar sigur, mai târziu ne-am întrebat
dacă nu cumva așa trebuie să fie pînă la urmă postmodernismul, ca și alte
mișcări, nu se dezvoltă numai acolo unde trebuia să se dezvolte , așa cum
Marx prevăzuse că revoluția se va produce într-o țară industrializată,
și ea s-a produs în cea mai subdezvoltată, tot cam așa era și cu postmodernismul
, deși el era apanajul societății postindustriale, iată că.....
A.B.: Dar tu crezi că Generația 80 de prozatori poate fi definită
ca postmodernă, și termenul poate fi generalizat?
M. N.: Atitudinea postmodernă a fost cumva deliberat aleasă de noi
pentru a scăpa de confruntarea cu cenzura de atunci.
A.B.: Dar cum ai defini atitudinea asta?
M.N.: Capacitatea de a amesteca, să zicem, timpii istorici, de a refuza
anumite standarde ale literaturii, cum ar fi, eu știu, împărțirea pe genuri
literare, deci curajul de a sări dintr-o parte în alta, în chiar timpul
derulării textului, fără grija canoanelor. Dacă te păstrai în canoanele
schiței, ale nuvelei, erai mai vulnerabil în confruntarea cu ideologul
care vroia să vadă ce ai tu de fapt în cap. Postmodernismul era o forță
de încifrare pentru noi și o alegeam deliberat. Nu era o formă de exprimare
care venea din conținutul vieții noastre, pentru că viața noastră nu era
ca aceea a creatorilor postmodernismului, care avea un nivel de dezvoltare
tehnologică diferit. Dar prin inteligența pe care ți-o dă spaima și căutarea
de soluții, pe care ți-o impunea mediul ăla în care trăiam , am ales postmodernismul
ca o formă de încifrare care cumva îi încurca urechile cenzorului.
A.B.: Un fel de ești postmodernist de frică sau ....
M.N.: Da, da, cred că frica a avut un rol important în toată creația
80-iștilor, frică recunoscută sau nerecunoscută, pentru că uneori propoziții
care par de un mare curaj vin dintr-o mare spaimă.
A.B.: E adevărat, exact inversul a ceea ce-și dorea să fie.
M.N.: Sigur. Și în funcție de constituția psihosomatică a fiecăruia,
frica se traducea în texte mai curajoase sau mai puțin curajoase, dar frica
era la origine, frica fiind de fapt o metodă de conducere a societății
în perioada aia și nu văd de ce noi am fi fost exceptați.
A.B.: Am înțeles, ai făcut distincția asta între postmodernismul, sau
ceea ce ar defini postmodernismul românesc față de ce este postmodernismul
european la origine. Dar te-aș întreba acum, după momentul 89, după revoluție,
ce s-a întâmplat cu tine ca scriitor, în primul rînd, nu întreb cu voi,
că e prea general.
M.N.: E greu de știut ce s-a întîmplat cu ceilalți.
A.B.: Da, evident, ăsta e un lucru absolut individual, nu poate fi
generalizat. Apropo și de această atitudine, nu, adică spuneai: da, era
o asumare, sau alegeam postmodernismul, și acum ideea este că lumea s-a
schimbat și cum vezi trecerea asta pur individual, pur personal.
M.N.: Evident că noi pînă în 89 am scris cu senzația clară: comunismul
e etern. Nu și-a închipuit nimeni, niciodată că va dispărea o asemenea
hardughie. Mi se părea că e rezistentă. Măcar datorită vecinătății geopolitice
și pentru că acolo nu se vedeau semne că vor ceda vreodată, mă rog, știam
că au arma atomică și că n-are cine să-i convingă să renunțe. A fost o
surpriză, evident. După aia ne-am aflat în fața unui public ce nu știa
ce vrea. Nu poți să descifrezi cererea unui public de literatură în condițiile
de după 89. Și va dura pînă se vor pune în funcțiune măsuri de audimetrie.
Și atunci te rezumi la experiența personală, și începi să, încerci să trăiești
și să o transcrii revenind la conceptul de textuare, sperînd că drumul
tău va semăna cu al altor conștiințe și deci în felul ăsta recreezi un
public. I-am văzut pe cei cîțiva care au început să scrie după89 și aproape
fiecare și-a continuat un filon care era relativ secundar în ce făcuse
pînă atunci. O raportare filosofică nouă a unui artist dintre optzeciști,
față de lumea postdecembristă, încă nu am văzut.
A.B.: Dar există ea, adică este ea prezentă, o face cineva dacă n-o
faci tu, de exemplu? Am înțeles, colegii tăi de generație exploatează un
filon deja existent, dar este cineva care are un alt sentiment?
M.N.: Eu cred că problema este comună tuturor, toți își pun problema
în ce fel trebuie atacată...
A.B.: Deci nu numai voi, optzeciștii ?
M.N.: Sînt convins că toți își pun problema în ce fel trebuie schimbat.
La nivelul soluțiilor, probabil că vor fi soluții diferite. Dar eu am zis
că la nivelul 80-iștilor, mi s-a părut că încă n-au găsit ceva, ci doar
au exploatat un filon mai vechi care înainte nu era filon principal , era
un filon secundar.
A.B.: Și crezi că reținerea asta de fapt e un pronostic pe care îl
poți da. Vor naște altfel de opere sau ei nu vor face decît să exploateze
filoane pe care le-au descoperit în tinerețe?
M.N.: Răsturnările sînt atît de mari încît nu numai nouă ni s-a întîmplat
trecerea de la comunism la o societate postcomunistă. Ea nu poate fi definită
coerent la nivelul istoric. Scriitorului îi trebuie o definire mai coerentă
decât cea istorică pentru a se raporta după aia la ea. Dar în același timp
au avut loc schimbări în toată lumea, care țin mai ales de viteza de comunicare,
de rolul informației în economie, să zicem, sau în dezvoltarea socială,
sau în globalizarea economică care, la rîndul ei, atrage după ea tot felul
de alte globalizări, adică contacte de culturi care pînă atunci nu aveau
cum să fie în contact, dar care acum sînt obligate să conviețuiască datorită
globalizării economice. Din asta se pot naște tot felul de întîmplări care
se pot uneori materializa în texte, dar trebuie să mai așteptăm puțin.
Deci modificările lumii sînt atît de mari încît artistului îi trebuie ceva
mai mult timp pînă să se lămurească ce-i cu această lume și să decidă o
intervenție cu mijloacele lui specifice în ea.
A.B.: Știu că ai, ești creatorul sintagmei inginerie textuală......
M.N.: Da.
A.B.: Deși Gheorghe Iova, într-un interviu pe care ni l-a acordat,
îți declină această invenție. Aș vrea să pornim tocmai de la ideea acestei
lumi, care se naște și în care trăim. Crezi că respectiva sintagmă, respectivul
concept, e în continuare în legătură cu ceea ce se întîmplă sau simți nevoia
să-l redefinești sau să descoperi altul?
M.N.: Să revenim întîi la Iova. Cînd aveam o discuție mai interesantă
și ajungeam la posibilitatea de a trage o concluzie, deodată se trezea
el și spunea: A, asta eu am scris-o încă din 67. E un obicei al lui.
Dacă ai ocazia să-l asculți mai des, să vezi că unele propoziții chiar
așa încep cu Cum scriam eu în 70 ..... și așa mai departe. Dracu își
mai aduce aminte ce spunea el în 70, dar ce scria, n-am de unde să știu.
Deci este o minciună pe care trebuie să o luăm ca atare sau, dacă ne îndoim,
ne atragem fulgerele din privirile domnului Iova . Nu i-a văzut nimeni
manuscrisele, toate mai ales. Că spune că are tone. Asta cu ingineria
textuală este un fel de etapă, dacă vrei, din perioada aia de cenaclu
când importantă era reușita pe cm2. Discutam textele pînă la ultimele consecințe.
Dacă o propoziție a căzut bine după alta, dacă ea exprimă un sentiment.
Era o discuție de laborator, pur și simplu. Și trufia care se exprimă în
expresia inginerie textuală era aceea că textul poate să spună orice,
și contrariul, dacă este bine stăpînit , și că, în fond, nu degeaba sînt
puțin persecutați scriitorii pentru că ei au capacitatea de a spune printr-un
text, pentru că au talent sau pentru că au această dexteritate pe care
eu o numeam inginerie textuală. Pot să spună orice, și contrariul, și te
pot convinge, deci sînt factori manipulatori redutabili.
A.B.: În fond era, îmi dau seama, o asumare a profesionalismului scriitorului
...
M.N.: În text, nu în societate, deci a meseriei.
A.B.: Deci a unei asumări a meseriei, a meseriei de scriitor.
M.N.: Meștețugăresc, dacă vrei.
... încă nu am ales între
astea două superstiții
A.B.: Ți se pare că deceniul 90 a progresat în sensul definirii meseriei
de scriitor?
M.N.: Nu, chiar dacă e urît ceea ce spun. Cred că diferența dintre
90-iști și 80-iști, pînă la urmă cea mai clară, este aceea că 90-iștilor
le lipsesc ani buni de bibliotecă. Restul atacă aceleași teme cu reușite,
cu scăderi, dar background-ul ăsta de studiu, se vede că lipsește. Și că
nu și-au pus toate aceste probleme, unele anoste altfel, ale creației literare
propriu-zise prin toate aceste științe, pentru că în fond lingvistica ,
semiotica, teoriile astea ale actelor de limbaj, toate astea sînt ajunse
la nivel de știință în momentul de față, sînt chiar formalizate, se fac
statistici etc., dar noi le studiasem și le foloseam ca instrumente în
construcția textuală. La ei se vede că întîmplarea și miza pe talent, contează
la fel cum conta și pentru genrerațiile potbelice anterioare nouă.
A.B.: Ceea ce în fond nu duce decît la eșec ...
M.N.: Nu știu, poate nu duce la eșec. Sînt exemple de opere scrise
numai cu talent și fără nici un fel de instrucție, dar nu multe.
A.B.: Dar trebuie să ai un talent de geniu. Și tot în direcția asta
aș vrea să merg. Adică am observat că pe lângă 90-iști mai există un fenomen
care ține tot de, zic eu, deprofesionalizarea scrisului. E vorba de apariția
multor autori care vin dinspre anumite meserii și care nu și-au asumat
niciodată scrisul ca profesiune adevărată. Pentru ei scrisul este un fel
de hobby, și sînt luați în serios. Mi se pare că fenomenul este destul
de activ ....
M.N.: Este justificat, pentru că noi intrăm acum într-o fază pe care
societățile occidentale au traversat-o mai demult, aceea în care cultura
este una și industria bunurilor culturale este altceva. Și să ne rezumăm
la carte. Cartea e ceva, valoarea literară e ceva anume, iar industria
cărții este ceva care funcționează cu o anvergură mult mai mare, în care
se amestecă și valori și non-valori, dar amestecate într-o logică a acestei
industrii. O editură seriosă își permite să scoată tone de cărți utilitare,
de slăbit, de îngrășat, de sport, de aventuri în direct, nu știu ce, pînă
realizează un profit cu care își poate permite să scoată un poet de valoare,
unde sigur nu cîștigă nimic, industrial vorbind, dar prestigiul ei de editură
crește prin aceste cîteva excepții pe care le face din cînd în cînd. Noi
abia intrăm în perioada asta și puțin oameni fac distincția între ceea
ce este biografismul - ca formă de literatură, cum era jurnalul în mentalitatea
Școlii de la Tîrgoviște, și jurnalul senzațional al unei persoane care
nu are legătură cu scrisul și pe care îl publică azi o editură pentru ca
după aia mediile celelalte să facă din el o stea. S-a schimbat star-sistemul.
A.B.: Ce a schimbat star-sistemul?
M.N.: În primul rînd, sigur, trecerea de la o societate totalitară
la una relativ liberă.
A.B.: Ție ți se pare că s-a schimbat întru-totul star-sistemul ăsta?
Pentru că eu văd tot felul de autori care trag cu dinții de prestigiul
lor.
M.N.: De vechea lor aură. Da, dar sînt penibili, sînt din ce în ce
mai penibili. Oricum, ei nu sînt creați acum, iar cei care se creează acum
se creează după alt model decît în felul în care se crea un star în perioada
aia.
A.B.: Bun, care ar fi modelul ?
M.N.: Era suficient ca Băieșu în Balanța să aibă trei propoziții
în care să facă aluzie la nu știu ce, ca să intervină a doua zi Consiliul
Culturii să zică această carte se retrage din librării. Cum la noi toate
astea mergeau cam anapoda, din librării nu se retrăgeau, pentru că din
librării dădeau 10 cărți înapoi și restul ziceau că s-au vîndut, dar de
fapt ei le păstrau pentru că știau că le vor vinde la un preț mai mare
și automat toată lumea căuta Balanța de Băieșu, și Băieșu devenea un
star. N-avea legătură cu valoarea propriu-zisă a cărții, care nici nu e
proastă.
A.B.: Și modelul actual, crezi că este legat de televiziune în primul
rînd?
M.N.: Este, vrem, nu vrem, legat de televiziune. Sigur că și la nivelul
televiziunii avem mulți neprofesioniști care, deși au instrumentul pe mînă,
nu știu ce să facă cu el. Și se creează staruri așa din întîmplare pentru
că instrumentul funcționează.
A.B.: Dar nu întotdeauna din întîmplare, uneori sînt campanii destul
de agresive pentru impunerea unor anumite persoane.
M.N.: Da , dar nu toate au reușit. Adică, deși campaniile sînt agresive,
nu reușesc, iar alteori, fără nici un fel de campanie, prin simpla trecere
pe la televizor, omul devine stea pentru că instrumentul l-a ajutat.
A.B.: Și crezi că numai televiziunea este creatoarea noului star-sistem
?
M.N.: Nu , bugetul de timp al persoanei .... Uite, cred că ar trebui
văzută această nouă ediție a lui Paul Cornea - Introducere în teoria lecturii,
să văd ce are nou acum față de vechea ediție.
A.B .: Da , vechea ediție e anterevoluționară.
M.N.: Sînt curios dacă a observat că sînt niște fenomene noi la nivelul
cititorului. Deci dacă modul de raportare a cititorului la text s-a schimbat,
scriitorul ori e conștient de asta și ia niște măsuri în text, ori nu e
conștient și atunci lucrurile se întîmplă de la sine, știi, din întîmplare.
Pe urmă sigur că expresia asta, proza cotidiană, care a făcut succesul
unei părți a presei optzeciste, e concurată de presa noastră de scandal
Presa noastră cam toată e de scandal, că avem foarte puțină presă serioasă
care să fie de analiză. Și totuși e concurată la nivel faptic, dar la nivelul
realizării nu. Din același material s-ar fi putut scoate lucruri mai bune,
dar ele fiind libere la publicare în ziar, nu le mai pritocește nimeni
pentru a scoate semnificații.
A.B.: În afara faptului brut....
M.N.: Da, asta e diferența . Pînă la urmă chiar proza cotidiană optzecistă
lua un fapt brut, relativ banal, dar reușea să-i dea semnificații. Asta
e diferența dintre literatură și jurnalism.
A.B.: O ultimă întrebare acum, după apariția Poveștii poveștilor generației
80. Ce urmează, că tot de formarea personalității ar ține ? Cred că este
o curiozitate a multora dintre cititorii noștri.
M.N.: Da, pe de altă parte niciodată nu mi-a plăcut să spun ceva despre
ceea ce fac pentru că am impresia că intru într-un fel de capcană pe care
mi-o întind singur. Vreau să îmi păstrez libertatea de a modifica ceva
în text pînă în ultimul moment. Dacă am apucat să spun totul așa sau așa,
mă simt moralmente legat de a nu mai modifica ceea ce am zis că este ....
A.B.: Să înțeleg că e secret ....
M.N.: Nu e secret, e chiar o povestire care mă frămîntă, așa. E vorba
de un roman pe care l-am început acum 10 ani, și pe care dintr-o întîmplare
l-am pus în legătură cu boala mea. Și acum sînt într-o fază de astea în
care zic Dom-le, dacă îl termin, termin și cu boala, am scăpat, voi fi
din nou sănătos și liber, o variantă, cealaltă - dacă îl termin și cu asta
s-a încheiat totul, și adio! Mai bine nu-l termin, mai bine prelungesc
existența amînînd încheierea romanului. Și încă nu am ales între astea
două superstiții.
A.B.: Mulțumesc.