Bibloteca Interval

Daniil Harms

Despre echilibru

Toată lumea ştie cât este de periculos să înghiţi pietre în zilele noastre.
Chiar unul din cunoscuţii mei a conceput o expresie, „BOSIDO", care, abreviat, înseamn㠄Bolovanii sunt dăunători organismului". Şi bine a făcut. „BOSIDO" este uşor de memorat şi, de câte ori ai nevoie, îţi şi vine în minte.
Lucra cunoscutul ăsta al meu ca fochist pe o locomotivă. Circula ba spre Nordul îndepărtat, ba spre Moscova. Îl chema Nicolai Ivanovici Serpuhov şi fuma ţigări „Racheta", 35 de copeici cutia şi mereu spunea că de la ele tuşeşte mult mai puţin, pe când de la cele de cinci ruble avea mereu senzaţia de sufocare.
Şi iată că i s-a întâmplat odată lui Nicolai Ivanovici să nimerească la hotelul „Europa", la restaurant. Stă Nicolai Ivanovici la măsuţa lui, iar la mesele celelalte stau nişte străini care ronţăie mere.
Şi, la un moment dat, Nicolai Ivanovici îşi zice: „E foarte interesant - îşi spune el, Nicolai Ivanovici - cum este construit omul".
Numai ce-şi spune el asta şi, naiba ştie de unde, îi apare în faţă o zână care-i şi zice:
- Om bun, om bun, ce anume îţi trebuie; de ce ai avea nevoie?
Ei, bineînţeles, în restaurant se produce agitaţie; de unde, mă rog, a mai răsărit şi muieruşca asta necunoscută? Străinii chiar s-au oprit din ronţăit mere.
Însuşi Nicolai Ivanovici a cam băgat-o pe mânecă şi-i zice aşa, simplu, ca să se descotorosească:
- Scuzaţi-mă - zice - ceva aşa, anume nu-mi trebuie. Absolut nimic.
- Nu, nu, - spune necunoscuta muieruşcă - eu, zice, sunt ceea ce se numeşte o zână. Într-o clipită îţi şi croiesc orice fel de minune.
Şi numai ce vede Nicolai Ivanovici că un cetăţean în costum cenuşiu trage cu urechea foarte atent la discuţia lor. Iar prin uşa deschis㠄maître d'hôtel" dă buzna, în goană, urmat îndeaproape de un alt individ cu ţigara în gură.
„Ce dracu' o mai fi şi asta - gândeşte Nicolai Ivanovici - ce se întâmplă?"
Şi, într-adevăr, nu se ştie ce se întâmplă. „Maître d'hôtel" sare pe mese, străinii adună covoarele sul şi, de fapt, numai dracu' mai pricepe ceva. Care mai de care!
A zbughit-o Nicolai Ivanovici în stradă. Şi şapca şi-a uitat-o la garderobă, o tuleşte pe strada Lassale spunându-şi mereu în sinea sa, aproape cu glas tare: „Bo-si-do. Bolovanii sunt dăunători organismului! Câte şi mai câte se întâmplă pe lumea asta!"
Şi ajungând acasă Nicolai Ivanovici îi spune soţiei sale:
- Nu te speria, Ekaterina Petrovna, şi nu te tulbura. Dar nu există pe lumea asta nici un fel de echilibru. Iar greşeala este, în total, de ordinul unui kil jumate amărât, la tot Universul; şi totuşi e uimitor, Ekaterina Petrovna, absolut uimitor! TOTUL!
(1934)
 

Nouă anatomie

Unei fetiţe micuţe i-au crescut chiar de la naştere, pe nas, două panglici albastre.
Cazul nu ar fi din cale afară de surprinzător şi ieşit din comun dacă pe una din panglici nu ar scrie „Marte", iar pe cealaltă - „Jupiter".
(1935)
 
 
 
 

Şapca

Îi răspunde unul altuia:
- Nu i-am văzut.
- Cum nu i-ai văzut? - spune celălalt - când tu însuţi le potriveai şepcile pe cap?
- Păi, uite - zice primul - şepcile li le-am probat pe cap dar pe ei nu i-am văzut.
- Dar cum e posibil una ca asta? - se bagă în vorbă un altul cu nişte mustăţi lungi.
- Da - zice primul - e posibil, - şi zâmbeşte larg cu o gură albastră.
Atunci celălalt, cel cu mustăţile lungi, insistă pe lângă cel cu mutra albastră să-i explice cum e posibil aşa ceva, să potriveşti şepci pe capul unor oameni pe care nu-i vezi? Iar mutra albastră refuză să-i explice mustăciosului, îşi clatină capul mereu şi râde, râde albastru de tot.
- Oh, mare diavol mai eşti - îi spune mustăciosul. - Mă prosteşti de cap pe mine, om bătrân! Răspunde-mi şi nu-mi mai zăpăci creierii: i-ai văzut ori nu i-ai văzut?
Celălalt râse iar, cu botul lui albastru, şi deodată dispăru, doar şapca-i, singură, rămăsese plutind în aer.
- Aha, deci, iată cine-mi eşti! - strigă mustăciosul bătrân întinzând mâna după şapcă, dar şapca, în lături, nu se lasă în mâinile bătrânului.
Zboară şapca pe strada Nekrasovska, pe lângă brutărie, pe lângă baia de aburi. Din  berărie iese lumea în fugă, toţi privesc cu mirare şapca plutitoare după care intră înapoi în cârciumă.
Iar bătrânul aleargă după şapcă, cu mâinile întinse în faţă şi cu gura larg căscată; ochii îi sticlesc, mustăţile i se bălăbănesc iar părul îi stă ţeapăn ca peria, în toate direcţiile.
Aleargă bătrânul până în strada Liteinaia, dar acolo îi taie calea un miliţian, în fugă, şi cu încă un cetăţean cu costum cenuşiu. Îl înşfacă pe bătrânul fără minte. L-au dus undeva.
(1938)
 
 

Cioara patrupedă

A fost odată, ca niciodată, o cioară patrupedă. La drept vorbind, avea cinci picioare, dar asta n-are prea mare importanţă.
Şi iată că într-o bună zi cioara patrupedă îşi cumpără nişte cafea după care căzu pe gânduri: „Ei, poftim, mi-am cumpărat cafea, dar ce naiba să fac cu ea?"
Şi, deodată, căzu beleaua: veni în fugă vulpea.
Vede ea cioara şi-i strigă:
- Ei, tu - răcneşte - tu, cioară!
Dar cioara îi răspunde vulpii:
- Tu eşti cioară!
Şi vulpea către cioară:
- Iar tu, cioară, eşti o scroafă!
De necaz cioara risipi pe jos cafeaua. Iar vulpea se-ndepărtă în fugă. Şi cioara coborî pe pământ; plecă apoi, păşind pe cele patru, sau mai precis, cinci picioare ale sale spre căsuţa ei amărâtă.
(1938)

În româneşte de
Anatol Ghermanschi