Club - Interval

Mihai Vaculovschi

3.
„îţi spun ceva
dar nu te supăra
după ce ne-am despărţit
am găsit acasă trei trandafiri“

5.
sub piatra de la tălpile noastre
muntele umbreşte
o frumuseţe de oraş
aici se termină Europa
spune magistrul
ce oameni paşnici
am să trăiesc aici zici tu
un arici sare de pe un vîrf pe altul
eu de la un gînd la altul
tu sai cu coarda
şi faci numărătoare inversă
tot oraşul se ridică
încetul cu încetul
la piatra sepulcrală

7.
dar nu schimbă nimic
oricum vom fi împreună
vrem noi sau nu îmi spui
şi te petrec la troleibuz

9.
fii liniştit
e prea timid
nu m-ar atinge
nici măcar
cu o floare

11.
dar toate aceste lucruri nu există
tot ce mă înconjoară nu există
chiar dacă ai stat pe banca din faţă
chiar dacă ai scris cu pixul acesta
chiar dacă ai băut din cana
pe care o ţin în mînă
exişti doar tu
care eşti
departe departe

13.
cînd te vei întoarce
îmi vei telefona chiar din gară
bătrîna desigur nu va avea poftă
să se ridice pînă la mine
îmi pare rău domnişoară
cheia e la recepţie
tu vei ruga-o
să-mi transmită că ai venit
eu sunt acasă
citesc Beckett şi te aştept
tu vei aştepta telefon de la mine
eu ascult fiecare clipă care trece
te aştept pe tine
cînd voi ieşi în oraşu-n care plouă
bătrîna nu mă va observa
tu vei aştepta la telefon
cînd mă voi întoarce
ea uitase demult
ştii cîte se întîmplă într-o oră
într-un cămin de studenţi?
şi bătrîneţile
nu-i aşa
că n-ai fost
niciodată bătrînă?
cînd te vei întoarce
sună-mă
chiar din gară

15.
GATA!
m-am împăcat cu gîndul
ultimul a fost
sinucigaşii vor fi pedepsiţi aspru
de-ajuns
am ajuns
îmi pare rău

17.
oricum aş vrea să te văd fericită
spun toţi la despărţire
soţul tău să fie insuportabil
gelos
alcoolic
prost
să aibă succes la femei
să-l iubeşti mult
să trăiţi mult
bătrîni zgîrciţi îndrăgostiţi
şi ne-muritori

19.
dar vreau să vii ca atuncea
să nu baţi în uşă
să nu mă saluţi
să intri
să te aşezi pe pat
să-ţi pui perna sub cap
şi ca şi atunci
să nu zici nimic
şi să închizi ochii

21.
am nevoie de tine
ca şi medalionul
care se încălzeşte
mereu
la pieptul tău
nu te-am întrebat
niciodată
cine ţi l-a dăruit

23.
dacă ai veni
nu ţi-aş deschide
aş aştepta să pleci
şi să-mi fie ciudă
că nu vii

25.
mama
m-a născut
mama
pentru
a te întîlni
te-am

27.
se aude uşa
paşi
telefonul
soneria
nu n-am să

29.
fratele se duce acasă
mi-e dor
dar nu e bine
să asişti
la nunta
propriilor părinţi

31.
acest ceainic
de cafea
cine
de-ai veni
pentru ce
se răceşte
nu

33.
cînd am să mă sinucid
voi muri cu siguranţă

35.
m-aţi născut
întîrzii la ziua de naştere a
de ce să mor
ce-aţi făcut

37.
mi se răceşte apa
de ce m-aş spăla
am întîrziat
la facerea lumii
trebuie să mă tund
să mă bărbieresc
să-mi spăl colţii
să mă piaptăn
să mă-mbrac în costum
şi să trimit în creier
musafir
un glon-
te

(text din volumul „Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene“)
 
 

Sandu Vaculovschi

MOARTEA UNUI POEM

motto: 1. „Eşti sânge din sângele nostru,
carne din carnea noastră. Tot
ce facem noi e pentru binele tău.“
2. „Tot ce se face e numai spre bine.“
(„Cartea Morţilor“)

mama creşte
în uterul bunicii
eu mor
în uterul bunicii

de afară casa părea obişnuită Îl vedeau toţi doar pe Tata
Ştiau că mai are şi feciori dar nici nu bănuiau cîţi DE
 lângă Tata lipsea Mama Prin oraş au început să se audă zvonuri
 despre ea Nimeni nici nu-şi imagina că Mama pur şi simplu  nu
 există sau nu mai există

şi atunci
am intrat
în casă
Ştiam că ei
ştiu că trebuie
să vin eu
Câinele era legat
a muşcat laţul şi a sărit
să mă întâmpine

Mama voastră
a murit
pentru voi
veţi muri
pentru mine
rugaţi-vă
să nu mor
 şi veţi fi şi voi vii

Am trântit genţile jos În casă era linişte Am bătut la uşă
 şi a ieşit mama Ca de obicei a fost foarte sensibilă spunându-mi
 cât de mult am slăbit că sunt un băiat bun deştept însă fără
 noroc Atunci a ieşit tata

noi nu doream să murim Tata ne aducea de toate şi ţigări şi
 femei Ţigările se terminau Femeile se duceau şi atunci noi doream
 să moară tata
Tata apărea cu un cuţit în mână şi noi ne rugam să nu ne omoare

atunci a ieşit tata
mi-a strâns mâna
s-a aşezat
arătându-mi că
distanţa dintre
un tată
şi
un
fiu
nu va dispărea niciodată

Eram mulţi şi nu ne ştiam numele DE aceea singurătatea era pentru
 noi aceeaşi Nimeni nu se sinchisea să gândească în glas Mâncam
aceeaşi mâncare posedam aceleaşi femei fumam aceleaşi ţigări
 Gândurile noastre erau la Tatăl nostru Uneori credeam că moartea
 este Mama Mama a murit şi noi nu înţelegeam de ce Tata e viu
 Dacă Mama e moartea cum va muri Tata Viaţa noastră nu va avea nici
 un rost dacă nu-l vom vedea pe Tata mort

mi-am adus un câine mic
pe care tata nu-l
va putea lega
niciodată

tata m-a trimis
să dorm
mâine am să te trezesc
dimineaţa

azi tata mi-a zis
hai să scriem fiecare
despre acest trandafir
după aceasta să ne
arătăm poemele
Nu vreau i-am zis
mai bine am să scriu
despre tine

dimineaţa tata este treaz dimineaţa tata îmi cere poemele Le
 citeşte îmi zice bravo Mă întreabă ce cărţi am mai adus
 discutăm despre literatură Seara tata îmi povesteşte istoria
 familiei de la origini până în prezent îmi spune că semăn cu
 maică-mea că poemele mele sunt foarte proaste că nu am tărie de
 caracter şi că vor rămâne aşa toată viaţa dacă Nu voi scoate
rândurile alea care nu-i plac lui

tata se prefăcea că doarme numai să vadă ce fac eu mama întreabă
 vecinele ce mai fac eu

tata a zis hai
trezeşte-te
m-a strigat
însă nimeni nu i-a răspuns
atunci a intrat tata
în casă

mama a intrat şi ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat
 pe tata că face murdărie Ia hârleţul şi Sapă o groapă Este fiul
 nostru Noi îl iubim şi trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu
Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur
 şi noi eram singuri Tata ne omora şi noi îl omoram pe tata
 
 
 

Mihai Arsene

IUBEŞTE-MĂ MULT, AHILE

NOTE
1. Când vezi o pasăre ce zboară printre nori
vreai ca pasărea aceasta să fie a ta. O omori
ca să fie a a ta.
2. Poemul avea tot. Avea mâini, avea picioare,
avea mamă şi tată. Tata o omora
pe mama îl omora pe tata. Mama şi tata îl omorau
pe fiu. Dacă nu aţi simţit niciodată MOARTEA
UNUI POEM, atunci nu aţi simţit niciodată nimic
 lui  Mihai Constantinescu

... astfel că victima eram eu, - ceea ce n-ar trebuit să mă mire, iar el, ca să nu-l epitetez cumva, vrând parcă să compenseze fără întârziere, ca om de lume, curiozitatea bolnăvicioasă cu destăinuirile, - până la Azuga, o sută optzeci de kilometri, m-a pisat neîncetat cu întrebări, începu să-mi povestească cum într-o seară, pe când era student şi nu avea ce să mănânce - asta se întâmpla după toate asociaţiile pe la începutul anilor cincizeci când mai marele era unul ii - a pus un pariu cu unicul boss la îndemână, cel al anului, - angajament ce şi l-a respectat întocmai,
“dar absolut întocmai” sublinie,
şi a parcurs distanţa, nu era aşa de simplu, dintre Spitalul Colţea şi Palatul Telefoanelor desculţ prin zăpadă,
“zăpada figura şi ea în condiţia de bază a pariului”,
fără ca cel mult să strănute măcar şi numai o singură dată aposteriori, a doua zi vrând să zică, strănutul constituind
“inima contractului”, este adevărat, ceea ce se şi înţelege, încât
“şi ce caz s-a făcut atunci!” reuşita aducându-i , acuma se cunoaşte situaţia, o oarecare faimă, faimă ce i-a folosit cât să se impună o dată mai mult în faţa fetelor,
“a celor dornice de aventură, da, de aventură şi farse pe spinarea colegilor”, de unde şi tupeul, neruşinarea de a-l trata ca pe un papă-lapte, reuşita însă nu i-a adus un ban, unul singur măcar, simbolic, şi, după figură, se putea vedea, bietul! că mai simţea strângerea de inimă din acea seară pentru că retrăirea îl întrista, cred şi eu, desigur,
“doar pe bani pariaserăm, incontestabil” izbucni, de unde, fără vreo legătură, trecu la alt subiect, subiectul referindu-se cu stricteţe indubitabil la mărunţişuri, fleacuri suportabile în mod obişnuit cu mai puţin sau mai mult stoicism, plângându-se ridicol de monotonie, de insomnie, de oboseală fizică, de timiditate şi nu mai ştiu câte,
“timiditate care mi-a adus întotdeauna şi continuă să-mi aducă, fără excepţie, numai necazuri”, de lipsa de bun simţ a oamenilor, de amici şi amiciţii false, de stupiditatea unor femei, de
“multul, de prea-multul entuziasm” zicea dânsul - doctorul în ştiinţe - caracterizând totul prin lipsa unei aprofundări cu maximum de seriozitate a problemelor şi altele, înşirate meticulos, până ce ajunse în cele din urmă să se plângă de ţigările “Mărăşeşti” pentru gustul şi parfumul lor de murături ce le emana, gust şi parfum, mai cu seamă transformate în
“impedimente de netrecut în escaladarea urcuşului spre o femeie mai rafinată, adevărate stopuri pe roşu invariabil”, explicaţie ce dură până când unul dintre pasageri făcu remarca, vorbind despre doctor şi folosind termeni cam tari, remarcă după care doctorul n-ar fi nimic altceva decât un tip cu tupeu, dacă nu ceva chiar mai mult şi, nu se mai discută,
temperat de ostilitatea celui ce subliniase scurt, net, că ţigările cu pricina fuseseră supranumite spaima-nemţilor şi interzise pentru întreaga perioadă a războiului din est, uită pe loc despre ce anume vorbise - mai mult, se lansă într-o poveste a cărei nod gordian, tronând, era o femeie, femeie pe care şi-ar fi dorit-o enorm de soţie, dorinţă transformată în hotărâre, este adevărat, dar numai pentru a-i face un bine,
“caritabilitatea a fost sinceră, după cum se va vedea” - nu numai atât, da, spre a o scoate dintr-un mediu artistic unde dânsa, foarte tânără încă, ar fi ajuns, categoric, un ... nimic, ceea ce nu mai putea nicicum preîntâmpina, situaţie vizibil de plâns - era convins de asta - vinovată însă pentru întreaga situaţie creată făcându-se ea, Fanny - aşa se numea nodul gordian, asta
“fiindcă nu poseda educaţia necesară şi corespunzătoare” sublinie - o spuse însă cu puţină compătimire - dovada elocventă atestând-o prin incapacitatea sa de a-l înţelege, incapacitate exprimată în final cu permanenţa pretenţiei prin care condiţiona căsătoria dintre ei, deci tot ea, Fanny, ca dânsul să se mute definitiv la dânsa, desigur - argumenta Fanny - fiindcă o fire ca a ei,
“asemănătoare cu a Marie Louise-i, leit!” - este limpede pentru toată lumea cine a fost Marie Louise la vremea ei, nu? asta uşurând înţelegerea cazului, desigur -
“o ţinea prizonieră, o mai ţine încă, între lucrurile şi fiinţele adorate, deci, şi nu concepe să se îndepărteze de ele vreodată, printre acestea numărându-se căţelul Hop-Hope, Venus - pisica sa preferată hrănită permanent cu biberonul or de papagalul Bill, chiar dacă acesta, papagalul, în speţă, nu făcuse parte din fastuosul cortegiu al împărătesei, ci numai nişte pene de papagal ţipător colorate, penele, la pălăria Marie Louise-i”, Bill continuând să rămână mai departe fevleţea ei, a lui Fanny - se înţelege cred - ceea ce nu voia să însemne cumva să conceapă lipsa vreunui vas, tapiserii, tablou sau lipsa bibelourilor
“achiziţionate cu indefinibil discernământ şi orice s-ar spune, cu nu mai deloc puţin bun gust, da, bunul gust, alergătură, transpiraţie - unele dintre acestea străbătând oceanul Atlantic, altele pe cel Indian or Pacific şi, fără exagerare, unul dintre vase a trecut chiar şi prin apropierea Polului Nord până ce au “aterizat” în apartamentul ei aranjat
“după ultimul jurnal parisian”, alergătură şi risipă “incomensurabilă de diplomaţie” unele transportate în condiţii şi situaţii grele, ca să nu zică dramatice,
“s-ar putea vorbi despre o adevărată aventură corsicană în legătură cu obţinerea vasului mare de alabastru”, fără să mai amintească despre sau de cheltuielile materiale,
“în cele morale a investit dânsa ceva, nu însă cine ştie cât, desigur”, sublinie doctorul, ceea ce e cum nu se poate mai limpede exprimat, toate acestea, şi altele, constituindu-se abia într-o infimă parte din inepuizabila listă de argumente cu care Fanny înţelegea să-şi impună în faţa iubitului nevoia de statornicie ori stabilitate, cu adevărat o listă fără de sfârşit chiar şi în cazul eliminării prin perifraze a divagaţiilor negre privitoare la xenofobia ulterior descoperită de către doctor, sau cele ce aveau în centrul dezbaterilor mania ei pentru acvarii şi chiar pentru micile-i necazuri, ca invocarea reumatismelor sau tot ce ţinea de colici nefretice, listă impresionantă şi prin ceea ce erau jardinierele
“en vogue la mic-burghezul parvenit american de după război, adevărată grădină-seră unde mă aştepta în rochia albă din crep de Chine”, albă ca florile imaculate de salcâm,
“... astfel, nu ştiu de ce - zicea dânsul, doctorul - aveam, cu regularitate aproape, o senzaţie nelămurită, dar, văzând-o cum respiră, senzaţia aceasta, cuprinzându-mă, infiltra în mine convingerea că, în fond, mă aflam în faţa unei foarte fragile eroine de roman menită să insufle vitalitate florilor ce o înconjurau, florilor şi palmierilor pitici lipsiţi de elementara şi vivacea asprime, eroină a cărei privire, căzând asupra petalelor unor violete de Parma, închidea în ea o taină, amară taină, pe care mă temeam s-o citesc, o taină ce distanţa femeia aceasta de mine, de mine şi de lume, mai cu seamă, dar pe care o integra lumii florilor, florilor şi gâzelor, palmierilor şi pluşurilor, catifelelor şi covoarelor mute, mute şi amuţitoare în datoria lor de a estompa, de a absoarbe tot ce ar fi zgomot şi pe care strada, ca orice stradă în zbucium necontenit, ar fi încercat să-l strecoare brutal prin cine ştie ce intrare secretă or neglijenţă manifestată prin uitarea unei uşi întredeschise sau chiar printre paletele statice ale ventilatorului adus din salonaş, salonaşul cu draperii grele la ferestre, atât de fragilă ea însăşi, ca şi florile, a căror dezvoltare o stimula prin muzica în surdină infiltrată petalelor” ceea ce îl făcea să plece de la Fanny - la orele începuturilor iubirii lor - fără excepţie numai pe înnoptate,
“când şi pe cer totul era amuţit, când se respecta chiar şi odihna pavajului aprins, încins mai bine zis, odihna pavajului sau asfaltului înmuiat de căldură imitând, parcă, moliciunea covoarelor sângerii, această linişte, am aflat mai târziu...”, nu-şi imaginase vreodată că liniştea - da, exact liniştea poate distruge iremediabil optimismul şi încrederea unor fiinţe atât de cumpătate, şi că ghinionul va lovi tocmai în el, cu atât mai mult cu cât exemple de viaţă nu întâlnise şi, deci, era complet neavertizat cu privire la, da, cu privire la asemenea maladii, dar să revenim - deci: liniştea,
“liniştea aceasta a devenit argumentul, superargumentul de care s-a folosit spre-a invoca totala ei lipsă de încredere în bărbaţi, declarând fără echivoc că nimeni şi nimic nu o poate convinge în privinţa bărbaţilor ea având în vedere precedentul istoric, în speţă Napoleon care a dus-o, se ştie bine, la Versailles pe Marie Louise cu tot ce avea, iubea şi diviniza pentru ca, acelaşi Napoleon, alungat vremelnic de la împărăţie - fapt consemnat în viaţa ei romanţată, “viaţă” citită din scoarţă-n scoarţă, da-da! acest Napoleon a făcut, în ciuda tuturor aparenţelor şi dovezilor de dragoste - se ştie că nu mai ofta după Josephina aşa cum o făcea în alte vremuri, mai exact spus pe vremea campaniei din Italia -, a făcut totul, cu firea lui imposibilă, ca absolut tot ce iubea Marie Louise să fie distrus, încât, se cunoaşte adevărul, ea nu s-a mai simţit acasă nici chiar atunci când s-a întors la Viena”, argument cu care Fanny - temeritate! - a declanşat definitiv ostilităţile, convinsă că numai astfel va reuşi să obţină câştig de cauză - declanşare ce a avut loc, ghinion, sub auspicii nefavorabile, efectul fiind contrariu celui scontat, deci în detrimentul ei, dar dânsul, doctorul în ştiinţe, dispunând de o vastă experienţă psihologică, a găsit de cuviinţă să se amuze, mai bine zis să zâmbească doar, să zâmbească
“concesiv şi condescendent, convins fiind de eficacitatea acestei arme”, ceea ce s-a şi dovedit perfect pe parcurs şi a rupt legătura lor
“indestructibilă la modul cel mai civilizat cu putinţă, în cazul acesta într-o seară, la o cafea - natural, pe teren neutru” - seară când i-a făcut cunoscut, cu vizibile regrete că în asemenea condiţii el,
“diplomat de atâţia ani şi doctor cu vederi ultraprogresiste şi, indiscutabil, ştiinţifice despre lume” - vederi care... văzuseră lumina tiparului de nenumărate ori în reviste de specialitate sau chiar în broşurile, cunoscutele broşuri tipărite la editura ştiinţifică în colecţia ŞTIINŢA POPULARIZATĂ, nu-şi poate permite ca soţia sa să ducă o astfel de viaţă - ce mai! meschină,
“viaţă în care toată ziua să nu faci nimic altceva decât să ghiceşti sau să discuţi pe baza zaţurilor din ceştile de cafea, figurilor de cărţi ori liniilor din palmele indivizilor de ambe sexe” - pe drept putându-se întreba de ce a mai scris atunci broşura aceea intitulată atât de sugestiv şi pentru care a luat premiul colecţiei, se ştie că este vorba despre o adevărată operă, “AFARĂ CHIROMANŢIA DIN CASA OAMENILOR!” indiscutabil încă o dată o capodoperă,
“sau chiar să dai numai semnificaţii unor visuri” dar, pentru a mai însenina discuţia, astfel facilitându-şi o mai uşoară victorie, a rugat-o să-i ghicească în seara aceea, era ultima, în cafea,
“ceea ce Fanny a refuzat cu indignare să facă, dovedind cu promptitudine demnă de invidiat influenţa ideilor - celor ştiinţifice, ale doctorului, asupra sa, îngerul de femeie, pentru că şi e!” sublinie doctorul- numai că dânsul a ştiut să folosească “ondulaţiile, tonalităţile şi suspansurile de gândire”, da, mai tare decât într-un proces de divorţ,
“mai frumoasă demonstraţie nici că se putea face”, iar dânsa a început să plângă înduioşată, dar cu mândrie, da, o mândrie rar întâlnită şi să recunoască, într-un moment de exuberanţă şi maximă modestie, fără nici un fel de rezerve, că este o incultă, exact, ignorantă,
“astfel tăindu-şi creanga de sub ea”, remarcă doctorul, cu toate că avea bacalaureatul la PRINCIPESA ELENA, amintirea aducând-o iute în pragul unei crize de melancolie şi asta, criza, împingând-o la concesii, admiţând până la urmă să-i vadă palma, nu să-i ghicească în cafea aşa cum ar fi dorit şi cum a pretins el, spunându-i chiar de la prima aruncătură de ochi că o să devină om mare,
“...şi cum îi mai curgeau lacrimile, săraca!” - un om mare, da, şi va urca în ochii, inimile şi sufletele indivizilor foarte sus, datorită - şi i-a cerut să fie numai ochi, urechi şi logică la tot ce-i va spune în continuare - da, datorită minţii, minţii şi numai minţii sale, că se va bucura de aprecierea lumii ştiinţifice, de respectul şi iubirea ei, da, iubirea ei! a lumii, lume ce îl va adora şi-l va primi cu braţele larg deschise “peste tot”, da, pentru, da, pentru inima lui bună şi încăpătoare, pentru sufletul lui superb şi pentru expunerile sale întotdeauna clare şi cu miez, dar că nu o să se căsătorească vreodată din dragoste dacă nu se va căsători cu dânsa şi -
“cu mina cea mai tristă posibilă” - că prin viaţa lui vor trece multe femei, foarte multe, dar nici una nu va iubi omul care este, O M U L ! pentru că toate vor alerga înnebunite după banii lui, numai şi numai după bani, cu o deşănţare indescriptibilă şi mai cu seamă după poziţia ce o va avea, foarte bună, de invidiat, - poate s-o creadă pe cuvânt deoarece ea, Fanny, e sinceră ca de obicei şi ştie mai bine ca oricine - şi că pentru aceste scăpări va fi foarte dezamăgit în viaţă zi şi noapte, şi doar în clipele de adâncă dezamăgire, poate, îşi va da seama singur, că singurul dânsul cu mânuţa aceea fină în care îi descrifa destinul  - nu îi ghicea - şi-a dat bucuria la spate, bucurie totuna cu o femeie subţirică la propriu şi la figurat, blondă, înaltă, cu ochi mari, limpezi, cu piept statuar şi picioare de vedetă,
“dânsei îi muriseră lăudătorii”, a subliniat doctorul umorul lui Fanny în glumă, se înţelege, pentru a mai înviora atmosfera - vedetă care, dacă ar fi expusă într-o vitrină pe o mare arteră de circulaţie ar genera, ce să mai discutăm, dezlănţuiri furtunoase, sinucideri şi, oricând, este gata să stea alături de languroasa Dorothi Lamour, de Ritta Hayworth sau Bette Davis, - această urâţică - Bette fiind, dar cine nu o ştie? dublă posesoare a marelui premiu de frumuseţe, însă - dânsul a intervenit cu precizarea
“dublă posesoare a marelui OSKAR şi doar o singură dată obţinându-l pe cel de frumuseţe, categoric cu totul altceva” -, dar dânsa a trecut de mult peste aceste false idealuri uşurele, şi-l asigură că în viitorul lor mariaj, neodihnită, l-ar îngriji ca o mamă bună, că va fi pentru el întotdeauna sora mai mare, cert! mai mare, dar ascultătoare şi, deci, docilă, ascultându-l supusă şi fără să-i răspundă sau să-i iasă din cuvânt vreodată, “doamne fereşte!” şi l-ar menaja pe tot parcursul strălucitei sale cariere - nu o putea vedea altfel nici chiar la furie decât strălucită - de inerentele necazuri, pentru că se ştie cum vin necazurile, pe nepusă masă, şi cât de greu scapi de ele, da, uneori plătind tribut nici mai mult nici mai puţin decât viaţa, viaţa, da! ceea ce, dat fiind că bucuria, se ştie despre ce anume este aici vorba, că “bucuria” a fost dată la spate, - unica din viaţă care l-ar fi iubit până la adânci bătrâneţi - bucurie cu pretenţii indiscutabil departe de-a o aşeza între femeile materialiste, inimaginabil nepretenţioasă, capabilă să-şi demonstreze abilitatea în a face menajul din te miri ce şi că
“dar ce să mai vorbim?” - dânsul ar fi avut toate motivele să fie mai mult decât mulţumit, dacă nu chiar de-a dreptul fericit ceea ce o face să regrete, da, pentru că
“á-propos de bucurie, niciodată, exact, niciodată supa încălzită ... nu mai este supa dintâi”, el va avea de suferit cumplit, în speţă şi în general vorbind, şi nici în carieră, aşa cum de fapt i-a spus şi ţine încă o dată să-i sublinieze, nu va avea satisfacţii - o spune cu durere - tocmai pentru că nu va avea pe cineva apropiat şi, mai cu seamă, dispus să-i facă ordine, că nu-şi va găsi lucrurile atunci, da, exact atunci când va avea acută nevoie de ele, ştiut fiind că savanţii, prototip al cărora este, nu-şi bat capul cu astfel de nimicuri, că va fi tras pe sfoară curând de indivizi ranchiunoşi, prefăcuţi şi că dânsa ar fi gata în orice moment să se sacrifice, da! să se sacrifice în favoarea geniului său, iar dacă lucrurile ar căpăta o turnură cât de cât erotică ar înţelege o atare situaţie şi, de nevoie, ar deveni chiar şi numai secretara lui - moment în care îl întrebă rapid dacă îşi dă seama cu ce eforturi şi mai ales prejudicii morale ar face-o totuşi - şi i-ar deveni amantă, situaţie în care ar impune o singură condiţie, de la sine înţeles, e drept, oarecum prozaică dar necesară, condiţie ce ar urma să se concretizeze - amical vorbind, într-o sumă de lei lunar, sumă necesară pentru cheltuieli utile şi înscrise de dânsa la capitolul diverse, dacă dânsul nu are vreo obiecţie - “o bagatelă, bineînţeles”, în rest, dânsa urmând să nu se amestece, manipularea banilor, da, prin excelenţă fiind, o recunoaşte, o chestie strict bărbătească, deci lăsând totul la aprecierea doctorului, “de la ac şi până la pinacotecă”, totul, ce mai, aşa cum a zis şi asta, aşa, numai pentru a-i dovedi o dată în plus că dânsa nu umblă după firitiseli, subliniind imediat că nu va învăţa vreodată să şofeze - adică să-i iasă din cap că ar fi cumva posibil să facă, în cele din urmă şi şofer din ea, deoarece dânsul nu trebuie să aibă dubii cu privire la fidelitatea ei, ea ştiind ce nenorociri au adus întotdeauna dubiile în căsnicii chiar şi mai reuşite, s-ar putea zice solide sau perfecte, fapt ce l-ar incomoda incomensurabil în cercetările sale ştiinţifice, în acelaşi timp dându-i posibilitatea să se remarce în faţa dânsului, demonstrând că nu face parte din categoria femeilor fals-ambiţioase, o categorie ce îi repugnă întocmai ghicitului în cafea, femei care-şi propun în viaţă nimic altceva decât să epateze, să facă tot ce le stă în putinţă, în caracter şi pe lângă caracter “şamede” pentru a se afişa ceea ce, indiscutabil, este foarte discutabil şi l-ar obliga pe dânsul să priceapă ce ar fi putut pierde cândva, la o cafea, când dânsa, o tânără nesprijinită moral în lume, numai pentru a-i dezvălui adevărul - adevărul ce-l poartă permanent în inima şi sufletul ei, i-a descifrat, pentru că nu i-a ghicit, ceea ce este cu totul altceva, i-a descifrat liniile din palmă - o palmă-palmă, adică foarte fină, o asemenea palmă, magistrală, oferă posibilităţile cele mai vaste, omeneşti, de investigaţii în adevărul acesta necunoscut indivizilor comuni, adevăr pe care nici nu au cum şi de unde să-l afle, cunoscută fiind lipsa lor de cunoştinţe avansate şi că, dânsa, cu toate că l-a studiat pe Landau, ulterior conte Bezzubov, a făcut gestul acesta numai pentru că dânsul - se impunea să-i fie recunoscătoare, a rugat-o, altfel nu s-ar fi gândit s-o facă, pentru că nu mai face asemenea lucruri, mai mult, astfel de treburi au început să-i repugne, de când dânsul a învăţat-o că dacă omul nu studiază zilnic ajunge neom, ceea ce a stimulat-o pe dânsa, fără ca el să bănuiască ceva, să studieze zilnic de când l-a cunoscut lucrări de filozofie antică, medievală şi contemporană, mai cu seamă contemporană, dându-şi seama că numai astfel se vor putea accepta reciproc şi că, nu se mai discută, dânsul, obligat să apară la cocteiluri, dineuri sau cine ştie la ce alte reuniuni oficiale, va trebui să-şi prezinte soţia - garanţia şi dovada moralităţii desăvârşite ceea ce nu înseamnă puţin în societate,
soţie ce nu poate să dea doar din cap în semn de da sau nu ori să facă ştie cine ce gafe la fiecare cuvânt sau mişcare,
“nimic mai gras pentru născocitorii de bancuri proaste”, performanţă, “doar gafele se fac şi numai gândind, dar-mi-te-exprimându-te”, conchise Fanny - performanţă, zicea, în cazul dânsei, “imposibil de realizat în speţă”, dânsa dându-şi silinţa să fie mai mult decât la înălţimea doctorului oriunde s-ar afla, în cercuri oricât de înalte ar fi ele, cu atât cu cât mătuşa ei a condus un pension de fete şi despre a cărei cultură este inutil să mai vorbească, dânsa fiind educatoarea unor generaţii întregi de fete acum măritate şi ajunse, unele dintre ele - individele! la situaţii nevisate,
“de unde se poate vedea cam ce înseamnă aducaţia sprijinită pe legi ştiinţifice”, domnişoarele acestea avansând treaptă cu treaptă, fără să-şi facă profesoara de râs,
“nici nu se poate vorbi despre aşa ceva, clar, cu toate că nici una dintre ele nu posedă gama completă de cunoştinţe necesare unei femei perfecte, pentru că educaţia superioară înseamnă şi implică o receptivitate neîntreruptă - continuă adică, sete la fel de permanentă de a afla, memorie uluitoare şi, categoric, fler, exact, mai ales fler, dacă ţinem seama de modificările ce intervin în vocabularele indivizilor, modificări impuse de noile relaţii dintre componenţii societăţii acesteia infernal de dinamică - şi chiar dacă moda ar constitui un criteriu pentru sociologi şi argumentul ar fi imbatabil - limbajul implicând de la o zi la alta nuanţări noi, altfel spus îmbogăţindu-se continuu, uluitor de repede şi, nu de puţine ori, noţiunile modificându-şi sensurile chiar, se înţelege, la bază stând relaţia sau conjunctura ce intervine, fără a mai discuta despre ceea ce se numeşte limbajul de specialitate, necesar pentru antrenarea în şi unei discuţii în calitate (dânsa a zis postură) de amfitrion, de gazdă ori de prieten apropiat al acesteia unde, fără doar şi poate, dincolo de ceea ce este, la vedere doar, distracţie - iată un exemplu clar din care se poate vedea cu limpezime cum sensurile se modifică aproape integral, dacă nu chiar complet, - a subliniat Fanny, unde, categoric, se întâmplă ceva “mai mult sau mai puţin cunoscut” fiind posibil de obţinut numai cu eforturi, în anumite condiţii contribuind la succesul întreprinderii chiar şi numai un gest foarte puţin observabil, cum ar fi, să zicem, aşezarea furculiţei şi cuţitului pe faianţa farfuriei, folosirea nemijlocită a scrumierei , poziţia degetului mic când se ridică o cupă de şampanie, poziţie impusă categoric de, în exclusivitate, materialul din care este turnată cupa folosită” - fără să mai vorbească despre croiuri, necesar a fi alese fără comentarii exclusiv în funcţie -
“aici greşesc toţi snobii!” de calitatea, de notorietatea persoanelor invitate, de mers, de fard, de bijuterii, de culoarea şi dunga ciorapului, impecabilitatea ţinutei -
“uşor de închipuit” în timpul dansului, folosirea batistei, mişcarea capului, culoarea ochilor, privire şi coafură, culoarea şi, adesea, nuanţa roşeţei feţei - dacă este cazul,
“se întâmplă uneori”, fineţea şi lungimea mănuşilor, a şalurilor, a desourilor, da, şi încă a foarte multe,
“principală rămânând totuşi capacitatea de a depista adevăraţii prieteni, imediat sau eventualii viitori prieteni, nu mai puţină însemnătate având descoperirea duşmanilor amfitrionului, falşi sau reali, totul e posibil - performanţă întotdeauna apreciată nu numai cu elogii gratuite dar şi, adesea, cu urcarea unei trepte pe scara societăţii respectivului, necesar pentru un om de lume interesat în împlinirea idealurilor ceea ce, oricum ar categorisi gestul impotenţii, trebuie recunoscut, constituie sarea şi piperul vieţii, dacă ţinem seama că fiecare se zbate, indubitabil, spre a-şi asigura o cruce de marmură la căpătâi, mai mult chiar”... dar dânsa, modestă şi cu o fire mai mult decât blândă - şi, este adevărat, puţin, dar numai puţin predispusă la melancolie, respectuoasă însă, nu mai visează de mult la asemenea deşertăciuni umane, calităţi pentru care ar trebui să i se acorde maxima stimă şi apreciere din partea bărbaţilor, a celor cu care adesea vine în contact şi se pretind distinşi, fiindcă dânsa este capabilă să-l cânte şi cu ochii închişi la pian pe Chopin, şi că revista CINEMA i-a publicat de câteva ori consecutiv fotografia, o poate demonstra, la rubrica “VOR DEVENI VEDETE DE CINEMA?” că, încă o dată, nu se face să vorbească despre sine însă, da,
“un regizor ajuns de nu mai ştie când la Hollywood - nu un oarecare, a subliniat Fanny importanţa personajului, ci Jean Negulesco, în persoană, i-a spus în copilărie - au trecut de atunci câţiva ani, că este o mică-mare vedetă a românilor, adică un fel de Shirley româncă, hm! cine nu-şi aminteşte cu nostalgie căsătoria cu sergentul acela de marină imediat după încheierea războiului cu japonezii, da, nunta ei, şi democratismul acestei mignone americane fine ca un bibelou, pe care o mai vede încă, cu ochii minţii, în rochia albă de mireasă şi purtând coroniţa de mirt aşezată pe cap, fugind pe scările hotelului spre camera unde urma să înfăptuiască unul şi unicul act, unicul şi suprem în viaţa unei tinere”,
“o Shirley adevărată pentru că nu se poate pune în discuţie sincera uimire şi extazul regizorului, fără îndoială, Fanny având pe atunci numai şapte ani, unsprezece luni, două săptămâni şi cinci zile împlinite exact cu tot atâtea săptămâni înainte de a fi descoperită, descoperire care a avut loc cu ocazia serbării dată în cinstea eroilor de război - eroii marelui război de independenţă, ea deschizând serbarea cu poezia EROI AU FOST EROI SUNT ÎNCĂ, versuri învăţate special pentru ocazia despre care amintea mândră, la acel spectacol participând, cu interes profesional, se înţelege, Jean Negulesco - avea atunci urgentă nevoie pentru un film de exact un copil minune, regizor care a şi remarcat-o imediat, dar - şi aici intervenea nenorocirea, mătuşica ei, fire extrem de sensibilă şi orgolioasă, nu a conceput ca nepoata ei, cu educaţia pe care i-a dat-o, să intre într-o lume de saltimbanci şi imorală”, ceea ce nu înseamnă că descoperirea şi declaraţia regizorului privind calităţile mini-actriţei înnăscute nu au mulţumit-o, cu cât, sincer, nu se putea vorbi despre un anumit soi de relaţii adesea folosite între actriţe-regizori, situaţie ce nu putea fi pusă în discuţie nici după ce a devenit matură - de aici melancolia, mai ales că lucrurile s-au întâmplat, da, - iată încă o situaţie pe care nu o va uita niciodată fiindcă (acum abia înţelege perfect că lumea are dreptate să vorbească ceea ce vorbeşte atunci când se pronunţă numele unor anumite actriţe, indiferent dacă face teatru sau cinema ori ambele), şi nu s-a înţeles prea bine ce anume a vrut să spună Fanny, susţinând că APOLLO 13 revenise paradit din expediţia selenară numai pentru că americanii ( nu-i avea deloc la suflet, după cum se va şi vedea ulterior) experimentaseră o bombă nucleară pe Lună, astfel explicând ea ruptura dintre navă, motivată, categoric, de şocul produs,
“posibil într-o atmosferă rarefiată ca cea de pe satelit şi nicidecum de ştiri cam în doi peri prin care se anunţa că Luna se cutremurase, ulterior, timp de patru ore şi sunase ca un gong, ceea ce, remarca, a cam stârnit râsete şi a făcut-o pe Fanny să încrunte necruţător din sprâncenele frumos arcuite, că aşa şi erau”, zise doctorul luându-i făţiş partea când veni vorba despre extratereştrii  şi contactul lor cu pământenii, susţinând că Eisenhower nu greşise spunându-le arienilor că omenirea nu este pregătită să-i întâlnească, însă le-a permis să stabilească pe TERRA, pentru care US a şi construit special cea mai mare şi mai sofisticată bază militară într-un loc ultrasecret unde, a transpirat deja, se antrenează sub supravegherea extratereştrilor astronauţii americani şi altele legate de existenţa extratereştrilor, adevărată cultură în fond această cunoaştere care l-a şi obligat pe doctor să-şi spună rapid că asemenea mod de a vedea şi a înţelege unele “fenomene” desemnează şi caracterizează, da - bine spus caracterizează, numai eminentele capete, ale unor miniştri de externe cotaţi la bursa inteligenţei cu aur, divagaţie după care, rămasă tot fără vreun sens, doctorul a cotit-o scurt spre ceea ce constituia miezul discuţiei, adică frământările lui Fanny aşa cum le exprimase numai cu câteva ore înainte de a se despărţi de ceea ce voise a fi soţul ei pentru o viaţă, reluând firul povestirii şi subliniind că de atunci, de când mătuşa îi refuzase intrarea în lumea aceea de miraj, viaţa i s-a desfăşurat şi i se desfăşoară independent de voinţa ei sub semnul iremediabilei melancolii, mai cu seamă că acţiunile au demonstrat că cei de la cinematografie nu au avut şi nu au minimum de fler necesar descoperirilor şi aprecierii valorilor sale fizice puse la dispoziţie de natură,
“vizibile nu numai din sutele de probe “foto”, ci şi pe “concret”, şi nici talentul care, e clar, este ceva atât de rar şi delicat, şi, da, nu poate fi cumpărat sau vândut la piaţă şi nici împrumutat”, dar că a picat prost, adică a avut parte numai de propuneri, fără exagerare, nesubstanţiale, insipide, unele de-a dreptul enervante - primul rol încredinţat fiind nici mai mult nici mai puţin decât un personaj de cabaret imoral, limpede! cu care ar fi dorit ei să-i depisteze experienţa de viaţă, dar pe care nu a reuşit să-l interpreteze,
“i-a fost imposibil să intre cum se obişnuieşte în pielea personajului în ciuda faptului că dânsa, trăind intens, s-a lăsat pătrunsă până în adâncuri de mobilul rolului” fără să mai amintească propunerile ce-au făcut obiectul unor analize serioase şi le-a respins cu demnitate ca să nu zică altceva,
“când ar fi fost foarte simplu, eficient şi suficient să încline grţios capul, să surâdă fermecător, nu a acceptat niciodată valabilitatea proverbului după care capul plecat sabia nu-l taie sau cum a zis ea “rămâne de sabie netăiat”, pentru a deveni comod vedeta unui film de capă şi spadă, anume gândit şi scris pentru ea - a văzut toate schiţele costumelor -, da, vedeta şi soţia regizorului atât de bine cotat”, ce succes ar fi putut să-şi dorească în această viaţă murdară mai frumos decât acesta?
“cu atât mai mult şi mai sigur totul că soţia îl părăsise în timpul unei turnări, ulterior divorţată, se înţelege că ea, iar ea, soţia regizorului, nu avea nici frumuseţe, nici corp, nici deşteaptă nu era, dar s-a căsătorit cu un scriitor bogat foarte şi cu poziţia net superioară regizorului - foarte esenţial pentru o anumită categorie de femei; nu-i vorbă că şi regizorul avea nişte pile destul de sus-puse, dar, într-o meditaţie de rigoare, aşa cum era şi de aşteptat sau normal - se impunea categoric o reflectare serioasă, de data aceasta momentul fiind crucial, aflându-se exact pe punctul de a se realiza ca artist, normal,
“deoarece se afla în faţa transformării, un singur pas o mai despărţea de împlinire, marea împlinire a visurilor, marele ei vis, vis generator al mobilurilor metamorfozărilor, metamorfozări inerente în cazul firilor de felul ei, devenind, clar, pentru o oră, o zi, o săptămână sau lună - mai mult nu a durat niciodată, nu, pentru că avea un control formidabil asupra sa, controlul acesta înfricoşând-o pur şi simplu, deci,
o lună, săptămână, zi sau oră, urmate de prelungiri de asceză, autoflagelări, în fond, împinse până la eliminarea din programul zilnic nu a plimbărilor numai, a celor de dimineaţă sau de seară, ci şi suspendarea oricărei alte vizite sau, şi ceva mai grav, se concentra pe o idee poetică cu toată înverşunarea şi o silea, în cele din urmă, fără nici o milă, să dispară prin repetarea la infinit, secătuind-o astfel de frumuseţe şi esenţă, ajungând pe această cale la un plictis ce depăşea orice toleranţă, orice închipuire omenească, vecin cu moartea, şi hrănindu-se permanent cu una şi aceeaşi întâmplare, prima şi ultima, un sărut nevinovat, răsplată de care îşi aducea aminte întotdeauna cu emoţie şi plăcere, cu sentimentul omului ce s-a achitat de o datorie imposibil de trecut cu vederea: ori de câte ori face cunoştinţă cu un bărbat îşi aminteşte cu tresăriri de inimă de scena aceea - care, dincolo de a simboliza puritatea, este vorba tot despre sărut desigur - doamne, nu se mai poate vindeca niciodată - reîncarnând puştiul acela rebel, înflăcărat, expansiv, gata oricând, în fiecare moment, să divagheze, să spună un banc cu poantă neprevăzută, să explodeze fragil în faţa unei crenguţe contorsionate într-un anumit fel dându-i posibilitatea unei asociaţii care, chiar speculând-o, n-o obosea, mai curând o înălţa în sferele tandreţii încălzită de o febră necunoscută până atunci şi nici de atunci încoace, - nu avusese încă accidentul acela cu calul - închipuindu-se alături de ceea ce a dat lumea mai frumos, mai complet şi mai ocrotitor, mai curat cu putinţă, atât de curat încât prima strângere de mână - Fanny pe aceea o considera prima - i-ar fi redus viaţa la doisprezece ani împliniţi şi i-ar fi redat ceea ce a considerat, şi încă mai continuă să considere că este revelaţia - marea revelaţie asupra lumii” - imaginea aceasta îndrumându-i paşii spre meditaţie, meditaţie ce a caracterizat-o apoi timp de o noapte întreagă în camera 301 din cel mai mare hotel bucureştean,
îşi aminteşte cât va trăi noaptea de treisprezece aprilie, o mie nouă sute şaizeci şi doi, într-o miercuri, noapte în care şi-a cântărit destinul timp de peste cincisprezece minute rotunde, regizorul rugând-o, era dreptul lui, să se dezbrace sumar, ceea ce Fanny a făcut cu iuţeală profesională, rămânând doar în sutien, port-jartier, ciorapi, pantofi şi cu panglicuţa în păr, urmând să se plimbe prin cameră pe diagonală timp de zece minute, însă regizorul i-a cerut, net şi imediat, să dea sutienul jos, condiţie căreia Fanny s-a conformat, iar dânsul, era necesar pentru hotărârea ce urma să ia, să-i studieze atent mersul din fotoliul pe care se afla comod instalat, acolo găsind el clenciurile folosibile pentru conturarea şarmului personajului acceptat de Fanny cu dorinţa expresă de a-l interpreta, numai că, după aproape unsprezece minute doar, dânsa a observat în oglindă şi şi-a dat seama imediat - bine că şi-a dat seama, totuşi - că regizorul nu se simţea tocmai bine, paloarea era îngrijorător de vizibilă, respiraţia devenindu-i din ce în ce mai precipitată, ajungând până la momentul, de-a dreptul penibil pentru dânsul - şi pentru ea desigur, fără doar şi poate, da, până la momentul leşinului, consecinţa ritmului impus, se pare, sufocant, ceea ce a făcut-o pe Fanny să se sperie şi să se aşeze pe fotoliul de vizavi - lucru deloc simplu, poate să-şi imagineze oricine de la prima citire, leşinul regizorului însă oferindu-i şansa şi timpul strict necesar pentru a reuşi, clar, să se reculeagă, să cristalizeze, apoi să-şi poată spune limpede că nu aşa e posibilă scrierea istoriei şi, chiar dacă aşa se scrie, ei nu-i rămâne decât să mulţumească cerului pentru că a plămădit-o dintr-un aluat ce-o făcea să înţeleagă  că nu o să reuşească artă adevărată vreodată, că, fiind împotriva pilelor, preferă mai bine să moară o simplă anonimă,
“ceea ce nu a fost şi nici nu va fi cazul”, decât să fie plimbată zilnic în limuzine ultimul tip ca cine ştie ce vizon sau “îmbrăcată” cu croiuri de import, stând lângă un bărbat străin sufleteşte, dar categoric respectat, este adevărat,
“respect ce i se cuvenea pentru arta sa regizorală”, pentru talentul inestimabil, monumental şi că aşa cum a renunţat la lux şi viaţa fără griji aşternută la picioare, viaţă, orice s-ar spune, pe undeva de invidiat de către chiar şi cel mai modest,
“merita chiar şi puţină prefăcătorie până ce ar fi intervenit obişnuinţa” - va renunţa şi de această dată întrucât, în fond, nu există ceva mai frumos decât renunţarea în favoarea celui respectat, unică dovadă a dragostei de care era animată, egală cu lipsa totală de egoism, adică egală cu sacrificiul conştient,
“uitase ce declarase sau făcea în clipele acelea referiri în general” pentru că iubirea nu înseamnă a oferi permanent, da, şi nu-i nimic dacă dânsul nu se căsătoreşte cu dânsa, aceasta rămânând pentru totdeauna o problemă, cine ar putea să o combată, de conştiinţă, deoarece totul se va aranja, totuşi, până în final, pentru că o fiinţă cum este ea, gingaşă şi cu frică de Dumnezeu, nu o va duce greu, nu-nu, ştiut fiind că sunt atâţia medici, ingineri-şefi, avocaţi curtenitori şi apropiaţi, toţi făcându-şi, numai pentru a o vedea, zilnic drum spre dânsa cu diferite cadouri, practice, unul întrecându-se pe celălalt în culanterie, dar ei nu-i rămânea decât să-i respingă cu un zâmbet - are dânsa un zâmbet special pentru astfel de ocazii - iar aceştia înţeleg, manieraţi, şi se retrag nutrind speranţe, se ştie bine despre ce anume este vorba, că va veni ziua când îi va înţelege, ceea ce nu se va întâmpla vreodată, însă nu le-o poate spune în faţă fiindcă niciodată nu poţi şti de cine ai nevoie la greu, de cine şi când, pentru că altfel şi-ar fi luat inima în dinţi, ar fi trecut peste educaţia sa şi i-ar fi dat afară ca pe nişte scarabei, arătându-le uşa ca la nişte “fitecine” fără prea multă vorbă, nici nu se mai discută,
de unde şi explicaţia că în casa dânsei nu intră oricine, cu toate că nici aceştia nu se ridică la valoarea şi sensibilitatea ei”, nu o face doar pentru că rămâne constantă, întocmai aşa cum se şi cunoaşte, adică îndrăgostită, sentimentele vorbesc clar, ca o puştancă de un singur bărbat, odată şi pentru totdeauna, bărbat iubit, iubit, adulat şi respectat pentru sufletul şi superioritatea sa psihologică, ceea ce arar se mai poate întâlni, superioritate necontenit dorită şi de dânsa, cu atât mai mult cu cât încă nu şi-a revenit din complexul de inferioritate născut la şaptesprezece ani, într-un concurs de călărie, “echitaţie” a zis doctorul, accidentul aruncând asupra ei o lumină total nefavorabilă şi ireparabilă încât, cu toate că posedă certificate medicale cu privire la virginitatea sa răpită numai datorită întâmplării şi, deci, a nevinovăţiei sale implicit, nu le poate arăta din pudoare, asta conducând-o spre hotărâri esenţiale în viaţă,
“adică de a nu frecventa unele medii unde poţi străluci fără efort, da-da, pentru că dacă vrei să te instruieşti, ca să te dezvolţi, din contra, trebuie să cauţi prietenii din indivizi mai deştepţi decât tine, mai luminaţi, firi superioare, categoric, pentru că legile omeneşti, evoluţia, după cel mai democrat şi progresist materialist - DARVIN, se impune neîndoios să studiezi şi iar să studiezi încontinu şi să asculţi cu sufletul la gură pe cei mai învăţaţi decât tine”, “cel mai decent lucru în această lume în care trăim” - aşa că nu regretă o clipă că l-a cunoscut, ba chiar îi aduce fierbinţi mulţumiri, cu cât în timpul petrecut împreună, nu poate contesta, a avut foarte multe de învăţat şi chiar a şi învăţat enorm, ceea ce face acum, indubitabil, ca dânsa să se afle în posesia unui serios bagaj de cunoştinţe, să fie adică în situaţia omului deja cunoscător a foarte multe,
“ de unde şi convingerea “ei” privind teza darvinistă, teză realistă desigur, convingerea că această teză este de nezdruncinat, dânsa acum, singură, transpunând filozofia lui DARVIN de pe plan fizic pe plan psihic, lucru mare pentru un om care a crezut cândva în basmele cu Adam şi Eva, ca să nu mai amintesc aici de păcatul originar care implică întrebarea netă, adică urmaşii lui Adam şi ai Evei au fost Cain şi Abel, ambii bărbaţi, cum s-au născut urmaşii acestora? întrebare logică, nu?” - deci, a prins ceva şi poate face faţă bine şi cu succes şi oricând acestei despărţiri ce o afectează totuşi, dar repetă că dânsa n-a dorit-o cum nici nu o poate dori - este aici, clar, o problemă de logică - demnitatea însă, aşa cum a citit în romanele de dragoste ale lumii civilizate şi cum a auzit că a procedat regina-mamă, o obligă să tragă concluzii, de la concluzii să treacă la modalitatea de conduită necesar s-o adopte o femeie de onoare, din păcate abandonată - aşa se considera, abandonată - fiind un bărbat în floare şi tare - i-ar părea rău să se convingă de contrariu - bărbat ce nu se va lăsa impresionat şi influenţat, desigur, de lacrimele unei femei,
“lacrimi justificate pentru sexul slab la pierderea unei iubiri unice”, chiar dacă o iubeşte, cu atât mai mult cu cât dânsa, din demnitate, repetă, asta se înţelege...de la sine, dar şi fiindcă, mai ales, nu vrea să impresioneze, dându-i încă o dată dovezi de menajament,
“ştiut fiind că este foarte greu să rezişti în faţa lacrimilor de femeie” - menajament spre aducere aminte şi a-şi da seama ce pierde, chiar şi numai în al doisprezecelea ceas, dacă are de gând, într-adevăr, să rupă relaţiile cu ea ceea ce, dânsul, trebuie să recunoască direct nu este tocmai frumos şi nici civilizat,
“dacă se poate vorbi despre civilizaţie în cazul amintit” - adică să inviţi o femeie la o cafea pentru ca s-o bruschezi astfel, având în vedere puterea de pătrundere manifestată, din plin, de amândoi în seara aceea, şi că treaba aceasta, pătrunderea, ar reclama mai curând o atitudine ştiinţifică, o răcire treptată a legăturii, pe o conduită doct grefată, fără a se ajunge la asemenea, să le zicem atitudini, atitudini cu influenţe nefaste în sensibilitatea femenină, sensibilitate ignorată, în majoritatea cazurilor, de către o serie de bărbaţi,
“dar aceştia nu se mai numesc de mult bărbaţi, ci simpli masculi”, cauză din care şi numeroasele ratări ale unor femei,
“unele ajungând până la a-şi pierde controlul, la fel ca Anna Carenina lui Tolstoi, bătrânul, normal, iresponsabile, pentru că asemenea şocuri, din dragoste, sunt cunoscute, mai ales, dintr-o serie de hebdomadare - cine nu citeşte MAGAZIN nu are de unde să ştie ce se petrece pe lumea asta - iar firile alese, inteligente, abile, ştiu să preîntâmpine cu tact şi delicateţă”, după cum se pare, la fel procedează şi el, trebuie s-o recunoască deschis, lucru lăudabil, ceea ce o face să regrete că acum, tocmai acum mătuşa îi va aduce pe cap un pretendent - se ştie ce harababură şi griji implică şi aduc, în general, chiar din clipa intrării lor în casa unei fete de măritat - însă nu despre asta avea chef ea la ora aceea să vorbească, normal, mai ales că, se pare, din cauza aceasta şi a altora, necunoscute întocmai, Fanny avusese o discuţie cu mătuşa sa, ceva ce nu era deloc clar în relatarea ei, şi
“á-propos de mătuşa lui Fanny, desigur nimeni altcineva decât coniţa Olimpia - spuse doctorul, amintindu-şi că, într-o seară, şi la discuţie amicală, Fanny venise cu foarte bine-cunoscuta sa maximă după care încă nimeni nu pierduse ruşinea ca s-o fi găsit tocmai ea, iar dacă cineva o pierduse, nu fusese chiar Fanny aceea care s-o găsească, ocazie în care mătuşa, coniţa Olimpia, a admonestat-o, dar numai din priviri, cu sprâncenele ridicate, arcuite larg a mirare, ceea ce, în fond, ascundea o poveste mai veche, aflată tot de la duduia Olimpia, această femeie superbă, de doar treizeci şi patru de ani, adesea confundată cu Fanny pentru tinereţea ei admirabil conservată”, -
“se detaşa de cele de vârsta domniei sale printr-o cruditate rar întâlnită, posibilă, după unele reţete, numai datorită ascezei, abstinenţelor îndelungate”,
“confuzie ce o desemna, ori de câte ori apărea şi era văzută de cineva alături de Fanny, ca pe o surioară uşor mai matură, o maturitate subliniată, conturată printr-un soi de inteligenţă, nicidecum ca ceea ce era, în fond, mătuşa ei” - poveste la început foarte vag rezumată, dar suficient de transparent, - un necunoscut ar fi trecut rece mai departe, (acum se ştie că înrâurirea coniţei Olimpia îşi pusese amprenta până şi pe felul ei de a vorbi)
“ceea ce a făcut la un moment dat ca FOCA ALBA, mătuşa, coniţa Olimpia - să răbufnească într-o uşoară criză de melancolie, treptat-treptat evoluată până la pierderea cunoştinţei pentru ca, în cele din urmă, să se poată distinge clar acel etern şi cunoscut “Je t’aime” dureros, implorator, cerându-şi în acelaşi timp, iertare, parcă umilă, iertare pentru sentimentele ascunse în pieptul ce tresălta încet, paradoxal, dar spasmodic şi dureros, în fond un zbucium înăbuşitor, murmur fără adresă şi fără speranţă, - penibilă situaţie în momentul dezvăluirii pentru maturul doctor -
“fenomen explicat neîndoios ca o abundenţă, impropriu spus, consecinţă, categoric, a prea îndelungatei autoclaustrări - şi dacă ar fi fost numai asta - penibil datorită şirului de renunţări în favoarea nepoatei sale, - aşa cum a renunţat şi la doctor încă din prima clipă, cu toate că înţelegea perfect ireparabilul - acesta rămânând una din foarte puţinele mărturisiri făcute doar în şoaptă, clar, sub imperiul cunoscutei sale capacităţi de a se stăpâni, momente de teribil dezgust pentru vulgar - sucul tuturor nereuşitelor sale - revărsat într-un torent de sentimente  - ideal sub protecţia unei perechi de ochi bărbăteşti - sentimente manifestate cu o tandreţe învăluită în inevitabila langurozitate, felinitate mai bine zis femenină, generată, indiscutabil, de setea neastâmpărată a unei iubiri pătimaşe, pigmentată cu romanţiozitate, întotdeauna venită neaşteptat, ca o arşiţă complet mistuitoare, dar, ciudat, imposibil de a fi satisfăcută la gradul de rafinament al coniţei Olimpia, consecinţă a prea bogatei fantezii, pentru dânsa în permanenţă doar un vis obişnuit, foarte semnificativ însă în acest sens, visul acesta obligând-o adesea să se mişte ca o oarbă prin cameră, năucită, frământându-şi mâinile, încercând o materializare a atmosferei într-un ce palpabil, de cele mai multe ori nereuşind decât să-şi imagineze forme ciudate, concrete cumva şi pe care dorea să le combine prin juxtapunere, astfel confundându-le adesea cu ceea ce întâlnea în drumul ei, mângâindu-le - în fond mângâia liniile, contururile reliefate ale mobilelor: picioarele meselor şi scaunelor accidentat strunjite, sfeşnicele,...-
“şi ceea ce se dovedea sufocant de dureros, simţea în permanenţă fluidul călduţ trecând prin toată fiinţa sa, trecerea aceasta luând cu ea din coniţa Olimpia, cum ia vântul uşor prin insesizabila eroziune, părticele infime, spre a le îndepărta apoi implacabil - imposibil de definit, lăsând de la o zi la alta doar frumuseţea, o frumuseţe din ce în ce mai greu de ascuns ochiului experimentat,  - înţelegea că urmează apogeul traiectoriei sale prin viaţă - o frumuseţe definitivată, cu durată însă de doar o fracţiune de secundă, - a meditat nopţi întregi în vederea surprinderii momentului - durată ce-o voia trăită neapărat, însemnată, mai bine zis consemnată pe curba traiectoriei printr-un segment infim, dar clar delimitat printr-o trăire aparte, încununată, dacă s-ar fi putut, printr-o concretizare a visurilor, meditaţie săvârşită în faţa frumuseţilor în ascensiune - este vorba despre fetele din pension - meditaţie cu originea în complexele încercate, nu o singură dată doar, în faţa fetelor acelea cu drumul foarte precis conturat - ştia că două dintre ele aveau amanţi care le-ar fi fost cu uşurinţă taţi - ducând în viitoarele căsnicii în loc de “himeny-himenae”, obligatoriu, câte un carnet gras de cecuri, ceea ce ar fi obligat-o - treaba cu amanţii - să le arate frumuşel poarta pensionului pentru imoralitate ca-n timpurile evului mediu”, se înţelege, dar femeia din coniţa Olimpia îşi dorea să şi le apropie în confesiuni totale, sentiment ce acţiona prompt, strecurând în ea fiori, spasme şi tresăriri necunoscute, simţindu-se cuprinsă, în majoritatea nopţilor, de turburarea închipuirilor unde nu pătrundea niciodată vreo notă de vulgar, cadru, este adevărat, puţin prea colorat în viziunea Olimpiei, un cadru în care convenţionalismul îşi exercita rolul-prim necondiţionat, obligat să le alunge, închipuirile, atunci când directoarea pătrundea în ceea ce obişnuit se numea FOCA ALBA, “prea recea frumuseţe” cum o numeau unele dintre fete, dar şi “invidiata” pentru tot ce era format ca femeie în ea, invidiata, ea, această “cucernică fină moralistă”,
“titlu suprem, din care coniţa Olimpia îşi alegea, zâmbind înţelegătoare şi vizibil flatată, - câtă durere neîmpărtăşită a simţit surprinzându-se cu acest zâmbet în faţa oglinzii - ducându-l ascuns cu sine prin sălile de curs, prin sufragerie şi prin cancelarie, urmând să şi-l dezvăluie doar în dormitor, înainte de a se întinde pe patul pe care-şi chema visele ca paparudele ploaia, cameră şi pat unde somnul nu încerca s-o doboare, obosind ea chemându-le, oboseală strecurată perfid în fibrele muşchilor sub forma unei abandonări, abandon cu ceva cu atât mai plăcut cu cât era mai sfâşietor, nerăbdătoare să intre în visele uneori terifiante, - o înspăimântau rupturile viscerale manifestate nu numai senzorial ci şi auditiv - de cele mai multe ori plăcute, chiar dacă frumuseţea - se înţelege, frumosul la modul cotidian, despre acest frumos era şi este vorba - din care, apoi - eh! şi aici intervenea un soi de minune, miraj, fenomene pe care sub nici o formă nu reuşea să şi le explice - dimineaţa, se trezea femeie - foarte interesantă optica coniţei Olimpia după care, în fiecare dimineaţă se trezea proaspătă femeie”, subliniase doctorul această curioasă destăinuire a mătuşii lui Fanny, vizând, se înţelege, esenţa erotică mai substanţial decât arăta el în cuvinte, dar oprindu-se aici în legătură cu tot ce avea de spus despre această, clar, prea-frumoasă coniţă Olimpia - FOCA ALBA, obligat să reia, şi o făcu foarte simplu, povestirea despre Fanny, când, referindu-se la faptul că mătuşa urma să-i prezinte un pretendent, un nou pretendent, pentru că mai avusese vreo câţiva, chiar în perioada cea mai frumoasă a iubirii lor platonice, - doctorul n-a ştiut mare lucru despre aceste cereri în căsătorie, - şi conchise uşor, dar scurt ca expunere, printr-un
“dar hai să nu mai vorbim despre pretendenţi” declarându-şi regretul, mai este cazul să subliniem? tardiv, că tocmai acum şi prin această plecare aproape instantanee şi definitivă din oraş dânsa - e limpede,
“pierd tot ce am avut mai frumos în viaţă, unul dintre cei mai fecunzi scriitori, fecund şi dotat, scriitor de formaţie autentic ştiinţifică, ultramodern, poet şi eseist cum, categoric, nu mai are contemporaneitatea şi, Doamne! - referindu-se la contemporaneitate, dânsul fiind, după opinia ei, cel mai real talent - câte comparaţii nu s-ar putea face, câte asociaţii, câte sondaje şi câte frumuseţi nu ar fi descoperite prin aceste sondaje, fără să mai vorbească ce ar scoate la iveală nişte analize profunde, nişte analize psihologice, se înţelege, în care Foucault ar tresări şi în mormânt de spaimă  aflând cum el, scriitorul din doctor, a făcut praf din teoriile sale - ale lui Foucault, clar - frumuseţi, categoric evaluate pozitiv şi astfel aşezate în fruntea literaturii româneşti, a tezaurului de aur şi, dacă s-ar ţine seama, el fiind deopotrivă îndrăgostit de pictură ca un diletant”, ca să nu mai vorbească despre foarte evoluatul său gust în materie de arhitectură, de perspicacitate şi profunzime, de fineţea privirii ochiului în materie de artizanat şiamede,
“ah! colecţia ta de icoane pe sticlă!” - îndrăgostit de muzică, această pasiune ce ţine cu adevărat de firile alese, pe dânsul muzica grea, simfonică, se înţelege, ridicându-l uneori până în sferele onirismului, dacă nu chiar şi mai sus, împingându-l spre o juisare imagistică frenetică şi, indiscutabil, încă nemaitrăită şi nemaiîntâlnită ceea ce, câteodată, la concert, făcea să trăiască cu impresia că de mult nu se mai afla lângă dânsa, asemenea stări spirituale la un om spiritualizat întâlnindu-se des, ceea ce vorbea de la sine despre şi în favoarea geniului, forţă acaparatoare cu alternanţe, dese de altfel, iar când îl auzea exclamând înduioşat “groaznic de frumos” se cutremura toată, - chiar şi numai expresia aceasta venind să întărească declaraţiile ei, fiind, normal, suficientă pentru efectuarea unei complexe radiografii spirituale - ceea ce aduce întotdeauna, indubitabil, un plus de valoare artistică, pentru că îi este imposibil să înţeleagă în ce măsură poate avea sens ca un artist, atât de dotat cum este dânsul, un artist veritabil, să facă manieră, categoric, asta echivalând, nici mai mult nici mai puţin, cu o sinucidere, cazuri cunoscute şi pe care Istoria Artei le-a consemnat pe toate, desigur, iar Istoria Literaturii Române - nu mă refer la aberaţiile care umplu vitrinele librăriilor - nici măcar cea a lui Călinescu nu s-a reeditat - le va consemna într-o - ceea ce va fi cu adevărat istorie - academică lucrare, pe toate şi la timpul lor, printre contemporani situându-se astfel alături de marii, mai marii, vârfurile sau chiar mai sus şi, este sigură, nu greşeşte,
“americanul acela, participant la războiul civil din Spania în funcţie de corespondent de presă, nu-i reţin numele, scufundat, o ştie toată lumea, până peste cap în plăceri vulgare, pornind de la mâncărurile picante, vânători feroce şi până la femei, - a ţinut nu mai puţin de patru neveste!” - fapt care o şi scuteşte să mai vorbească despre moralitatea individului, nici nu mai este cazul s-o facă, de altfel, pentru că singur şi-a istorisit aventurile din junglă - categoric edificatoare,
“în fond, povestirea aceea cu americana bogată care se culca fără nici o ruşine sau strângere de inimă cu Macomber alături fiind soţul ei, este sau nu o invitaţie la corupere a femeilor măritate sau nu?” întrebă revoltată şi,
“iată o carte pe care, personal, aş fi trecut-o la index, mai mult, aş fi interzis traducerea ei, traducerea, mă auziţi? nu editarea ei, ca să nu mai spun că, în fond, tot el a fost acela care a împins-o, prin capacitatea sa diabolică ce o posedă de a transmite răul, a împins-o imediat spre asasinat şi a făcut din femeia aceea, cam depravată, este nu mai puţin adevărat, o ratată, capitol asupra căruia critica s-a oprit nejustificat, fals interpretând pasajul sau luând exemple oferite din însăşi viaţa lui, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns sublinierea că a schimbat trei neveste, că-şi aducea în casă, de faţă fiind şi Mary - fosta corespondentă a lui TIME la Londra în timpul celui de Al Doilea Război Mondial când, de altfel, împreună cu Marlene Dietrich au trăit din plin războiul - pe atunci fiind doamna Mary Welsh, el împroşcând adesea cu noroi numele venerat al “ÎNGERULUI ALBASTRU” ceea ce, categoric, oricine ar încerca să facă ceva, nu poate niciodată să şteargă impietatea săvârşită, nici gustul amar ce-l lasă fără doar şi poate în “Cui bat clopotele” scena aceea de dragoste din sacul de dormit, scena cu biata fată care ar fi trebuit respectată şi numai pentru faptul că fusese victima neajutorată a teroriştilor franchişti, dar el, bruta! pentru că nu i se poate arunca în faţă alt calificativ, a păcălit-o, mai bine zis a profitat de un copil gata să iubească curat, cinstit şi frumos cu toată inflorescenţa adolescenţei sale, - respect femeia aceasta oriunde s-ar afla astăzi - ca să nu mai amintesc de o altă carte, “ADIO ARME”, pasajul acela în care ca un posedat se gândea la posibilitatea că în clipa aceea milioane de femei, în milioane de paturi, se lasă posedate de milioane de bărbaţi sau cam aşa ceva, cum, dar nu mai este cazul să enumăr şi alte exemple, toate fiind cunoscute, presa, în general, făcând un prost serviciu lumii şi, mai cu seamă tineretului, această presă înălţând în slavă eroismul împins la limitele de jos, cele mai de jos ale pornografiei, ca şi beţiile pe care nu se ruşina să le poleieze în aur, recomandându-le, indirect, dar recomandându-le ca balsam incapacităţilor masculine, da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, individul acesta , cu toată faima, nemeritată, ar păli alături de tine (alături de doctor) dacă ai avea tot atâta libertate şi tot atâta reclamă care să te facă cunoscut lumii literare, - ce a fost, în fond, altceva decât un reporteraş acolo şi... nimic mai mult - reclama fiind totul, ceea ce nu mă poate induce în eroare, certificându-mi-se în acest fel că, încă un scriitor obiectiv şi de valoarea ta mai rar se poate întâlni în timpurile noastre atât de frământate şi, deci, atât de nesigure, timpurile în sine alcătuindu-se în materie, în materie de prelucrat şi transformat în ceea ce poate constitui aluatul cel mai bun pentru a se lăsa introdus în formele încă nebănuite ale următorului roman de factură cu totul şi cu totul inovatoare, da-da,...”
“acestea toate influenţând, incomensurabil”, “într-o măsură indescriptibilă” încropirea sentimentelor din inima ei în favoarea eternei iubiri, iubire ce i-o păstrează, începutul fiind făcut în seara aceea de douăzeci şi patru ianuarie, dată calanderistică sugestivă, nu se mai discută, dată de când doctorul a ocupat întotdeauna locul hotărâtor şi de onoare de care dânsa, fără excepţie, are cuvântul, cuvântul ultim în repartizarea capacităţilor celor indicaţi să le frecventeze casa, spiritul dânsului şi puterea logicii câştigând-o, mai mult, învingând-o de la primele priviri inteligente, nedezminţite ulterior câtuşi de puţin, fapt pentru care în casa lor dânsul a fost întotdeauna aşteptat cu cel mai viu interes, interes deşteptat în sufletul ei numai de firile alese şi prezenţa intelectualului subţire, situaţie ce făcea ca vecinele de la catul unu şi parter să se frământe zilnic, fiecare vizită a doctorului devenind subiectul unui întreg şir de presupuneri cu privire la situaţia ei viitoare de domnişoară sau doamnă,
“...nu mi-a fost deloc greu să aud şuşotelile lor în pavilioanele urechilor mele atât de...” - toate acestea ţinând însă de cancanuri nu face să vulgarizeze discuţia, această ultimă discuţie, dânsa, în fond, neavând ce să ascundă, dar poate că ar fi păcat să audă cine ştie ce din alte părţi pentru că, de! aşa sunt ţaţele de mahala, deoarece acelaşi lucru se întâmpla şi o vorbeau când o vizita şi americanul, tipul care i-a făcut o curte nemaipomenită, dezinteresat, şi despre care dânsul nu cunoaşte prea multe, adică nu ştie mai nimic, sinceritatea fiind însă pentru ea mai presus de orice, o obligă să fie tare şi să-i spună, ca în faţa judecătorului suprem, adevărul, adevărul, în fond, rezumat doar la numai câteva vizite în familie, cele amintite, şi la câteva plimbări în aer liber cu un CRYSLER superb adus în ţară cu quadrimotor BOEYNG, o ieşire la mare unde au stat nici măcar trei luni împlinite deoarece au plecat aproape săptămânal ba în Deltă, ba la mănăstirile din nordul Moldovei sau prin Maramureş ori estul Banatului, program destul de încărcat pentru american, dar, mă rog, nu se putea altfel deoarece dânsa ştie foarte bine ce înseamnă o bună propagandă turistică pentru care l-a “târât” prin Braşovul cu braşoave de unde apoi au prelungit traseul pe la Sighişoara, un orăşel cu frumuseţi nemaivăzute, după care totul a reintrat în normal, fiindcă o bună româncuţă, nu se discută, nu poate concepe să-şi părăsească ţara, chiar dacă nu se punea problema, acceptată de american de altfel, a unei răscumpărări în valută, dânsa, categorică, nu a acceptat tranzacţia indignată auzind preţul cerut derizoriu, dar nici americanul, ce mai, nu a suportat o asemenea jignire auzind evaluarea viitoarei soţii pe care el o estima la inestimabilă, aşa că după discuţii îndelungate au convenit ca dânsa să-i refuze mâna într-un mod cât mai delicat dar în public, adică cumva “regret, stimate domn, dar având în vedere situaţia politică nu-mi pot părăsi familia care, din momentul plecării mele va fi stigmatizată, spunându-se clar de fiecare dată că au rude în occident, ceea ce înseamnă mai mult decât privarea de libertate - prima la mână, apoi nu se simţea capabilă să lase în urmă ceea ce urma să lase şi totul pentru un pământ de pampas unde sunt mii de accidente pe zi, furturi ca în Texas, şantaje cu nemiluita, crime cu toptanul şi mai ceva ca în romanele poliţiste,
“pentru că sunt adevărate”, totul fără nici o legătură cu firea ei romantică, firea ei de femeie crescută şi educată la frumuseţea de nedescris a naturii patriei mame şi în credinţă faţă de Domnul Dumnezeu, în acest cadru al inspiraţiilor lui Eminescu şi de unde Grigorescu a scos teribelul CAR CU BOI şi altele, fără să amintească de Brâncuşi care i-a uluit, uimit şi terminat pe insensibilii de americani la ei acasă indivizii ăştia în sufletul cărora totul se reduce la bani, altfel spus, sunând bolovănos, “gold-gold”, toate acestea, şi altele amintite, contribuind serios la hotărâri şi poziţii ferme în sensul că
“nu pot renunţa la anumite principii hotărâtoare şi generatoare, o dată şi pentru totdeauna, generatoare de fermitate, această fermitate, această fermitate - caracter a vieţii mele...” şi că, bineînţeles, înainte de-a-i fi prezentată americanului, dânsa a făcut tot ce i-a stat în putinţă, adică s-a documentat asupra obiceiurilor ţării din care venea, ceea ce avea s-o facă, mai târziu, să exclame că America este o ţară fără obiceiuri, ţară despre care ştia, încă de la pension - dacă nu se înşeală, că a fost descoperită din greşeală de rătăcitorul Cristofor Columb “în persoană”, că a fost populată cu ocnaşii deportaţi din Spania la ordinul special al reginei acestei ţări, de asemenea fiind, era şi normal, obligată să înveţe, şi a şi învăţat, câteva cuvinte ce i se părea că au importanţă dar mai ales cât de cât muzicalitate, - nu se poate compara cu ale noastre, cele de esenţă latină cum ar fi love ori “maidear”, de asemenea să numere până la o mie sau alo, acesta din urmă fiind un salut de întâmpinare, ceea ce în româneşte nu există şi încă vreo câteva subtilităţi din acestea menite să-l aducă la sentimente mai bune şi, mai cu seamă pentru a-l ţine cât la mai distanţă, dar poate să jure cu mâna pe inimă şi pe conştiinţă că nu s-a gândit o clipă să-l iubească, mai întâi pentru că nu putea, în al doilea pentru că nici nu era politic să te îndrăgosteşti şi să iubeşti un reprezentant al capitalismului, mai grav, un exponent al imperialismului american, mai cu seamă ea care era orfana-orfanelor şi, în fond, nepoata unei proletare intelectuale, apoi pentru că el, americanul, nu se putea acomoda la romantismul, acest romantism latin, vital pentru noi, ceea ce nici nu se poate pretinde de la un american scorţos, anglican fără picătură de suflet sau inimă-n el, gata, este sigur, să o brutalizeze cu cele o sută şi douăzeci de kilograme ale sale, şi că era destul numai să-l vadă cum învârteşte ceasul cu lanţ pe deget pentru a trece la nişte asociaţii şi speculaţii, asociaţii foarte bine zis, imposibil de exprimat, şi se bucură cum nu s-a mai bucurat vreodată deoarece totul s-a terminat curând, mai repede decât s-ar fi aşteptat dânsa, dar
“nu-i vorbă că nici coniţa Olimpia nu ar fi admis ca Fanny să părăsească ţara” - în parte fiindu-i recunoscătoare dânsului, doctorului, cu sau pentru triumful repurtat asupra americanului în discuţia aceea filozofică din amintita seară de douăzeci şi patru ianuarie, discuţia deschizându-i ochii şi astfel născându-se această a opta mare iubire a lumii, o iubire fără margini, iubirea lor, despre care s-a vorbit în diferite feluri şi desigur se va mai vorbi,
“asta a fost întotdeauna soarta marilor iubiri, destrămarea lor şi durerea pentru care au şi rămas în amintirea oamenilor, aceeaşi soartă”... - ceea ce n-o împiedică pe dânsa, de loc, să prevadă pentru că este sigură, nu va trece mult şi, modestia nu-şi mai are nici un sens, va lua locul Veronicăi Micle în catastife şi în inimi, deci în istorie, istoria amintită anterior, adică Istoria Literaturii Române, dânsul, fără comentarii, trebuind, de facto şi de jure, să-şi ocupe locul meritat pe măsura talentului demonstrat, iar dânsa - Fanny, cunoscută fiind pentru sentimentele purtate lui şi încă altor personalităţi de renume european şi mondial, în literatură - normal,
“...înţelegi acum că nu formal, ascultă atent! mi-am dorit tot timpul să devin colaboratoarea ta şi...” apropiată acestora prin frumoasele cuvinte ce i s-au transmis cu diferite ocazii, în numeroase scrisori şi istoria literară, nici nu se discută, având numai de câştigat de pe urma acestor prietenii ale ei, cum nu a câştigat nici chiar de pe urma ingratei de Veronica Micle, scrisori şi amintiri ce se păstrează cu sfinţenie, respect şi teamă, având în vedere, în primul rând, memoria câtorva dispăruţi dintre noi şi, în al doilea rând, poziţia unora dintre cei rămaşi încă în viaţă, toate însă ţinând de o sinceră admiraţie, adoraţie, mai bine zis, conştientă că toate acestea o situează, limpede, undeva printre ei şi, desigur, o pune la adăpost de ignoranţa care nu o găseşte descoperită vreodată, cum, de altfel, nu o va găsi în vecii-vecilor, ignoranţă furişată adesea sub diferite măşti, un adevărat joc cu măşti, cinic - este adevărat, din acest punct de vedere este însă invulnerabilă, ea având, este la fel de adevărat, literalmente, un călcâi al lui Ahile, însă niciodată vulnerabilă, ceea ce ar trebui ca mulţi să ia în consideraţie şi să traducă faptul ca atare, cu alte cuvinte să i se acorde consideraţia şi stima pe care le merită, deoarece dânsa,
“sunt cuvintele unui om cotat - fiind prima femeie a ţării, în timpurile noastre, femeie ce şi-a sacrificat întreaga viaţă pentru a inspira marile opere,” opere pentru foarte mulţi dintre ei total nebănuite, dar trăind pe undeva  în interiorul acestora, exact aşa,
“nici acum mulţumită să stea în espectativă, nici acum fiind scutită de timpul îndelungat acordat  cu necesitate tinerilor sau a  celor mai  puţin tineri, toţi  solicitând-o înainte de a încredinţa tiparului tomurile lor, fără excepţie, aceştia, este foarte adevărat, căutători de frumos  şi pătrundere, dar-ştiut fiind cum stau lucrurile-şi relaţiile capabile să faciliteze oricând dinamizarea momentului apariţiei unei tinere speranţe, se înţelege, întotdeauna dezinteresată personal sau interesată, desigur, numai în ceea ce privea actul literar, lucru foarte rar, posibil însă datorită firii sale atât de echilibrată şi, poate, nu poate ci sigur, acesta constituindu-se în consecinţa logică a educaţiei ce o primise la pensionul mătuşii sale adorate şi pentru care se roagă,  - într-o astfel de relaţie, numai, abjuraţia nu se manifestase încă, - se roagă deci ori de câte ori vreuna din prezicerile ei se adeveresc - cu adevărat sfaturi - toate îndrumându-i paşii acum ca şi altădată spre cele mai complexe norme de etică, de unde şi aviditatea pentru pur şi linear, elemente de altfel cunoscute şi sedimentate la baza filozofiei sale, filozofie adoptată şi care a făcut şcoală răsturnând (fapt cunoscut şi comentat la un nivel foarte elevat) filozofii mult apreciate, în ciuda unor expuneri foarte restrânse” - în faţa unor indivizi, adesea născându-se polemici nu numai printre cei tineri, pe care îi considera cu condenscendenţă şi protector râs, un fel de artilerie uşoară, dar chiar printre tipi cu adevărat renumiţi în ale filozofiei, veritabilă artilerie mare, mai bine zis grea - psihanalişti şi antropologi, speologi, lingvişti, “pistemologi titulari”, aceştia, adesea, uitând literalmente noţiunile de timp şi spaţiu - e limpede interesul manifestat - dispuşi să rămână, da-da, zile şi nopţi - îşi aminteşte cu recunoştinţă toate aceste nopţi alături de dânsa, pentru că, după ea, filozofia însemna nici mai mult nici mai puţin decât chiar şi cea mai sumară expunere de idei pe marginea unei acţiuni,
“viziune nouă, o numea unul dintre adepţii cei mai înfocaţi şi cam tinerel”- punct la care spiritele, e ştiut, se aprindeau ca un foc de artificii cu tragere lungă, situaţia în sine reclamând dezbateri ample, uşor de înţeles,aşa că nu mai este cazul să insiste, ceea ce de altfel a făcut întotdeauna, odată cunoscută formula, nemaiinsistând pentru promovarea filozofiei sale, lipsindu-i, recunoaşte, în acest sens tocmai dorinţa de a teoretiza pe marginea enunţurilor sale, dânsa toată viaţa caracterizâdu -se prin acţiuni - exemplele fiind imposibil de enumerat - acţionând, se înţelege, spre binele social, ignorând ecourile, indiferent de intensitatea lor, dânsa ştiind că elogiile o pot duce la vanitate, fiind foarte sensibilă, ca orice femeie tânără, tânără iar criticile, din aceleaşi cauze, neţinînd de firea ei -
“fiind  în exclusivitate o constructivistă şi nu mai puţin voluntară, pe undeva chiar entuziastă “, o recunoaşte deschis - nu ar fi făcut decât s-o demobilizeze, ceea ce, îşi dă seama perfect, s-ar fi soldat cu manifestări existenţiale în structura caracterologică şi, cine ştie dacă viaţa sa nu ar fi avut cu totul alt sens-ca direcţie! precis, din nou nu doar “cine ştie” deoarece un savant francez a enunţat odată o frază de pe urma căreia şi astăzi mai trăiesc rudele sale, frază memorizată fidel de dânsa , dar nu este cazul s-o mai repete fiind arhicunoscută,
“chestia cu nimic nu se câşitgă, nimic nu se pierde, ci capătă altă înfăţişare”,
“în esenţa căreia găseşte ea mai puţin, mult mai puţin decât propria-i experienţă, frază folosită şi de dânsa, dar numai ca o altruistă şi despre altruism a interzis să se vorbească în faţa şi casa ei, cu referire la ea, normal, pentru că nu-i place să i se amintească vreodată, întrucât altruismul nu mai este altruism atunci, ci cu totul şi cu totul altceva şi nu este cazul să mai precizeze, cel mult un fel de “inabordabil” - vorba ei, adică politică, spunea dânsa cu vehemenţă, şi acest cuvânt nu-l poate suporta, având darul să-i amintească în permanenţă, exact, una dintre cele mai triste situaţii, scene mai bine zis din viaţa ei, ceea ce a făcut-o, ca mai târziu, când i se cerea să fie, dacă nu mult, cât de cât diplomată, să refuze adoptarea vreunei politici, scuturându-se şi transpirând prin toţi porii” - aici doctorul a subliniat autencititatea ştiinţifică a expresiei folosită de Fanny,
“iar în faţa unei provocări clare...” - i s-a trimis la un moment dat o carte ale cărei idei semănau izbitor cu ale sale, dar care făceau, şi-a dat seama ulterior, parte din arsenalul unui partid politic, un motiv ieftin pentru o nuvelă şi mai ieftină destinată desigur numai vulgului,
“prilej cu care dânsa a leşinat, izbită parcă de un fulger, a leşinat îngrozită şi, timp de cincisprezece, exact, cincisprezece ani a refuzat să mai pună mâna pe vreo carte apărută după data leşinului, considerându-le dăunătoare caracterelor integre”,
“cărţile acestea fiind lipsite de tot ce ar putea fi sfânt, toate urmărind desfiinţarea individului, dovedindu - i că perseverenţă prin conţinut că nimic nu mai poate fi inventat, că nimic nu mai poate fi descoperit, că nimeni nu mai poate aduce vreo adăugire sau contribuţie la ceea ce s-a făcut şi s-a spus până în prezent”,
“ceea ce era gata - gata s-o arunce în braţele misticismului”, o altă nenorocire, nenorocire care ar fi dus-o legată de mâini şi picioare în faţa făţarnicelor acelea pe care lumea le numeşte bigote,
“şi s-ar fi pierdut între zidurile mănăstirii, ea, femeie tânără, întreprinzătoare, cu sete de viaţă, gata oricând să elucideze o bârfă, să facă un serviciu dezinteresată literaturii, să descopere un talent nebănuit, să vorbească la cine ştie câte şi ce ocazii i s-ar oferi, să cutreiere expoziţiile de grafică, slăbiciunea ei, pictură sau sculptură,să vadă un film cu Franchot Tonni şi, mă rog, să şadă alături de savanţii, savanţii ei bătrâni care o înconjoară cu dragoste ori de câte ori un fin semn de-al ei îi aduce în străduţa cu liliac înflorit, în salonaşul cu perdele catifelate şi grele, şi în care nu se aude nici cel mai mic zgomot, atmosferă anume creată pentru acele elevate discuţii ale lor, declamări pentru muzică sau numai pentru conversaţia liniştită, profundă, al cărei sens, contopindu-se cu liniştea, se materializa în gânduri, gândurile prin ciocniri de idei, ideile constituindu-se, în cele din urmă, în ceea ce se numea viaţa ei adevărată, viaţa unui om de concepţie, viaţă care dovedea clar că nu trecea ca o gâsculiţă prin lume şi că lumea nu era făcută să te oblige la a-ţi da cu presupusul... “,
“ci ca s-o forţezi pe undeva, să o modelezi după voinţa şi puterea ta ca individ component al unei societăţi, asta însă fără a face tapaj împrejurul tău, fără a încerca  să-ţi arogi vreun drept care ţi-ar aduce o favoare sau vreun beneficiu material, de unde şi cele mai sus expuse privind entuziasmul şi voluntariatul ei, ale lui Fanny,
“în ultimă instanţă - după dânsa altruismul, despre care nu ar fi admis nimănui să-i amintească, dorindu-şi uneori, în chiar plină frază, să se întâmple o minune, minune care ar transforma-o în bărbat, şi astfel să-şi poată lua viaţa pe cont propriu într-o cazarmă militară, undeva într-un minister ideile privind emanciparea femeii ţinând mult mai sus decât îşi putea imagina vreunul dintre cei prezenţi, ţinând, inconştient, în fond, la ceea ce cu toţii am aflat din istorie că se numea şi era matriarhatul în care bărbatul e dator în concepţia ei - să plătească tribut pentru existenţa sa femeii  care naşte viaţă, femeii al cărei simţ matern constituie totul în lume”,
“care-i datorează ei totul, dar absolut totul, începând cu sentimentul elevat al iubirii pe care îl transmite şi până la ceea ce înseamnă alfabetul vieţii, limbajul, da, întrucât din nu ştie câte miliarde de oameni se pot număra pe degete copiii al căror prim cuvânt a fost tata şi nu mama, dovada cea mai elocventă că MAMA şi numai MAMA este generatoarea tuturor elementelor de viaţă care le permite bărbaţilor să troneze astăzi bucurându-se de forţa lor fizică, forţă folosită în cele mai dese cazuri neinspirat, în unele cazuri chiar împotriva celor care le dăruieşte inefabilul sentiment de iubire, sentiment pe care apoi îl calcă în picioare, nerecunoscători, brutali, adesea înjosind femeile care i-au purtat atât timp în pântecele lor, în speranţa naşterii unei odrasle de care să se bucure, dar ţi-ai găsit, mai ales astăzi când până şi puştimea asta cu ochiul obraznic şi iscoditor priveşte femeia, oricât ar fi ea de fină, numai pentru că, nici mai mult nici mai puţin, o fustă mini îi dezvăluie formele graţioase în care bărbatul ar trebui să descopere şi să evalueze perfecţiunea, atunci când există, şi frumuseţea umană, şi nicidecum ceea ce e vulgar nociv prematur dezvoltat în ei, printr-o iniţiere periculos de repede, de precoce...”
“tot de către femei”, a subliniat scurt doctorul, tot ea venind să se contrazică, după argumentele doctorului, susţinând că
“femeile, mai gingaşe, au cu totul altă menire decât cea pe care societatea modernă vrea să i-o impună, ar trebui să se ocupe mai intensiv de familie şi mai puţin de viaţa socială, la general vorbind”, în speţă referindu-se la programul extrem de încărcat al sexului slab,
“programul acesta făcând din femeie robul şi robotul bărbatului, dacă ar fi să socotim cele două schimburi pe care le face aceasta, serviciu-menaj, indiscutabil peste puterile ei, asta conducând la brutalizarea femeii, la schimbarea funcţiilor în organism ca şi la schimbarea opticii sale cu privire la societate şi, mai cu seamă, la ceea ce este menirea ei permanentă - maternitatea, calitate care vine în flagrant delict cu afabilul - conceptual vorbind, cu meditaţia de care trebuie să dea dovadă, cu viziunea în perspectivă necesară, strict necesară pentru creşterea unui cetăţean sănătos fizic, moral şi mintal, ea, femeia, fiind obligată să echilibreze şi să armonizeze o minte sănătoasă într-un corp sănătos, latinitatea individului pornind deci de la o realitate concretă, realitate cu urmări directe dintre cele mai frumoase atât în viaţa socială cât şi în viaţa individuală, şi cred că nu mai este nevoie să argumentez pentru o viaţă individuală cât mai curată pentru ca micul stat, familia, să redevină ceea ce trebuie şi ce a fost după atâtea încercări la care a fost supusă în ultimele două războaie mondiale, războaie cu repercusiuni  în viaţa de familie, aşa cum nimeni nu şi-a închipuit, aceste repercusiuni venind să impună reorganizarea statului după concepţii noi, moderne, necesare într-o astfel de situaţie, conjunctură adică, imoralitatea făcând ravagii, concepţia despre viaţă şi, mai cu seamă, despre iubire fiind total modificată, în rău, bineînţeles, de unde şi urâţenia întâlnită la tot pasul, urâţenia morală, se înţelege, desigur, urâţenia cu atât mai îngroşată în trăsăturile ei caracteristice cu cât însăşi femeia, şi ea, a suferit transformări radicale în structura sa fizică şi morală, intelectul de această dată, insuficient dezvoltat, împingând-o la speculaţii materialiste, exclusiv, sensibilitatea femeii având de suferit aproape continu”, aşa cum dânsa suferea în clipa aceea amintindu-şi întâmplarea cu broşura aceea, gata-gata s-o trimită la mănăstire în haine cernite, în post şi rugăciune, poate în vreo văgăună de munte,
ceea ce va trebui să facă în viitor, da, de-acum înainte, oricum, femeie în plină tinereţe, pentru că a pierdut prilejul să se mai îmbujoreze cu toată tinereţea anilor ei de fiecare dată la apariţia lui în colţul străzii ei, în drum spre căsuţa lor, aici unde dânsa încă îl mai aşteaptă cu emoţie, pregătită să-l primească, exact, întocmai ca pe un fiu rătăcitor, aşa cum întotdeauna l-a primit, onoare însă neacordată cuiva până în ziua aceea şi la aceeaşi intensitate, gata să exclame cu aprindere acel
“Tanti, vine Costică!” exclamaţie agreată şi devenită celebră în tot oraşul şi despre care prietenii vorbesc elogios, găsind în ea semnificaţiile cele mai pline de umanism, tot ei insistând să devină titlul ultimului roman scris, doamne! acolo, sub ochii ei, în serile când dragostea lor înflorea secundă cu secundă şi, în faţa unei asemenea amintiri - iată că tocmai acum nu se mai poate stăpâni, lacrimile încercând să ţâşnească, dar poate şi de această dată să stea liniştit pentru că nu se va apuca să se smeorcăie ca o liceană, gata să adape şoarecii pentru a-l impresiona, mai cu seamă acum, când romanul său genial aflat la cea mai importantă editură europeană - nu, internaţională, editură care l-a primit cu braţele deschise şi cinstea cuvenită, îl socoteşte unul dintre romanele ce se pot scrie numai o dată la un secol - deci romanul secolului atât ca tematică, limbaj cât şi ca stil, dovada făcând-o lista cumpărătorilor, această listă, doar, epuizând prima ediţie, ediţia, este adevărat, încă nedistribuită, întâmplarea generând destulă amărăciune şi bătaie de cap, redactorii de carte fiind nevoiţi să propună direcţiunii încă de pe acum o nouă ediţie, toţi entuziasmaţi, în primul rând, de melodicitatea colorată a titlului acesta fermecător “Tanti, vine Costică!” creaţie care îi aparţine, dar pe care o dedică, oferă mai bine zis celui pe care dânsa îl iubeşte şi îl stimează, ajuns, ajuns acum la situaţia aceasta, atestată chiar şi de ranchiunoşii de redactori ai editurii, ei venind singuri cu propunerea despre care vorbeam, să întărească zicala prin care excepţiile întăresc regula, asta, se înţelege, pentru a-şi întări, fiecare, poziţia, astfel că uitase cine anume strâmbase din nas iniţial în legătură cu eficacitatea romanului, editarea unei noi ediţii venind să întărească personalitatea, personalitatea lor, a redactorilor, fapt pentru care au cerut mărirea tirajului, susţinând că această ediţie trebuie să depăşească cel mai mare tiraj cunoscut şi “existent” până în prezent, cerere temerară, desigur, doctorul autorul adică, ridicând în acest roman una din problemele cheie,
“experienţa sa personală aflându-se la fundamentul cărţii: o poveste scrisă la persoana-ntâi “crunt antimistică, anti-sexi, anti-tradiţionalistă, anti-porno şi anti-altele, aşa cum de altfel poate să scrie doar un artist de esenţă şi formaţie ştiinţifică, elevat, excluzând totuşi termenii prea pretenţioşi, fapt care o să-i şi aducă popularitatea atât de mult, da, mult râvnită de alţii”, popularitate ce va adăuga din nou la activitatea sa, a lui Fanny, încă un merit, un merit peste care Istoria Literaturii Române nu va trece fără să facă ceea ce trebuie să facă pentru animatoarea artiştilor români de pretutindeni, cartea debutând cu binecunoscutele ei cuvinte menţionate şi că...
 

Zona Liberă
Caius Dobrescu
BUNUL GUST ÎN MATERIE DE RELATIVISM
 

Se consideră îndeobşte că în centrul clasicismului stau noţiunile de perfecţiune formală şi de acurateţe a expresiei, totul prin raportare la un canon, la un standard sau — pentru a împinge sugestia pînă la capăt — la  o reţetă. Clasicismul este identificat, adeseori într-un mod voit neglijent, cu exaltarea raţiunii, iar aceasta este decretată, cu o grabă şi o vervă care sînt adeseori ale ignoranţei, drept răul suprem al culturii occidentale şi de inspiraţie occidentală. O asemenea atitudine a devenit clasică prin Adorno şi Horckheimer, care incriminează în mod esenţial raţionalismul, deconstruiesc pretenţiile sale de a fi eliberat fiinţa umană, şi arată înspre un nou imperiu al frustrărilor şi „automutilărilor" creat prin avansul Luminilor. Identitatea de esenţă dintre raţionalism, monarhia absolutistă şi estetica clasicismului reprezintă, de altfel, şi cea mai celebră dintre „paradigmele" lui Michel Foucault.
Totuşi, deşi criticii culturali radicali denunţă cu vehemenţă estetica clasică şi neo-clasică, ei se aliază în secret cu marii autori ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Resortul acestui aparent paradox este mult mai simplu decît pare şi, printr-un îndelung exerciţiu, a devenit la îndemîna oricarui cititor cu studii umaniste decente: „re-lectura", „reinterpretarea". Ceea ce, adeseori, înseamnă să citeşti şi să interpretezi textul împotriva sa însăşi. Unul dintre fenomenele cele mai bine documentate ale istoriei intelectuale postbelice este resorbţia „practicii revoluţionare" din stradă, din marile întreprinderi industriale, din sînul sindicatelor — în universităţi, în biblioteci, într-o „practică textuală". Spiritul radical şi utopic se refugiază în campusuri din ce în ce mai confortabile şi mai securizate în raport cu viaţa reală, campusuri care oferă toate condiţiile pentru marile reverii cu tematică milenaristă. Acesta este mediul în care s-a născut un veritabil front încrîncenat împotriva „canoanelor" impuse de clase conducătoare „cinice" şi „iresponsabile" sau de o Europă „imperialistă" indiferenţa atît la suferinţele cît şi la autenticitatea morală şi spirituală a unui rest-al-lumii pe care a reuşit să şi-l supună.
În aceste condiţii, canonul a devenit, prin definiţie, „represiv", „inflexibil", „alienant". El pare să conţină o permanentă ameninţare de genocid, holocaust ori război bacteriologic. Acestui discurs, care conservă toate poncifele stîngii apocaliptice, îi răspunde discursul pretins ludic şi ironic al unei stîngi liberale şi „postmoderne". Pornind tot de la premisa secolelor şi mileniilor de represiune pe care stă civilizaţia contemporană, stînga carnavalescă trage însă concluzia că, astăzi, canoanele şi-au pierdut orice forţă reală, că reprezintă numai un fel de schelete de mamuţi ale căror oase pot fi detaşate şi utilizate în diferite scopuri decorative. Dacă stînga pătimaş-deconstrucţionistă postulează un perfid mecanism al controlului/represiunii care face din om propriul său paznic şi torţionar, într-o reluare mai mult sau mai puţin conştientă a ideii că natura noastră este cu desăvîrşire rea, stînga postmodernă flutură cu voioşie eliberarea de sub jugul raţiunii şi moralei, progresul absolut, ontologic al speciei, încrederea într-o natură umană convivială, ludică, simpatetică. Aceasta, evident, în condiţiile în care ambele orientări resping conceptul de „natură" şi de „esenţă", considerate şi ele chei de boltă ale edificiilor opresiunii...
Pe lîngă faptul că demonizează ideea de canon, curentele de idei sus-menţionate prezintă şi dezavantajul că o întind ca pe chewing gum, pînă la a o face să îşi piardă substanţa. Principalul lor punct de atac este estetica clasicismului, care justifică într-o bună măsură teoria izomorfismului dintre normele politice şi cele estetice. De aici, însă, se generalizează asupra oricăror structuri formale persistente sau recurente, orice normă literară sau estetică este ridicată la nivelul canonului, fie că este vorba despre producţii ale folclorului urban medieval sau modern, fie că este vorba despre caricaturi involuntare ale clasicismului, aşa cum a fost realismul socialist. Prin impunerea unui stereotip negativ şi prin dispersia sensului, „canon" ajunge să însemne totul şi nimic.
Pentru ca discuţia să poată avea loc ar fi, deci, necesar să reflectăm mai întîi, cu seriozitate, asupra înţelesurilor clasicismului. Şi în primul rînd asupra relaţiei, determinante pentru această filozofie de creaţie, dintre autenticitatea morală şi autenticitatea estetică.
Putem cel mai bine începe prin exprimarea unei stupefacţii. Cum este posibil ca tocmai stînga revoluţionară, aceea care clama, pînă tîrziu în anii ’60, primatul demersului ideologic asupra demersului estetic, să fi devenit principala promotoare şi protectoare a experimentalismului autoreferenţial care dezvoltă expresia în dauna conţinutului? Desigur, observaţia se aplică stîngii occidentale, larg susţinute, şi care la rîndul ei susţine cu mărinimie, de obicei din banii contribuabililor, toate manifestările culturale „alternative". Cu toate acestea, în nu puţine dintre statele satelite ale URSS, un anumit tip de ezoterism şi experimentalism estetic erau tolerate, dacă nu încurajate, ca forme acceptabile de coabitare a mediilor artistice cu mediile propagandei oficiale. Desigur, se poate invoca lunga tradiţie comună (chiar dacă mai degrabă una a greşitelor înţelegeri) a revoluţiei „proletare" şi  a revoluţiei estetice. Dar, la fel de bine, putem vorbi despre faptul că ambele revoluţii îşi ocultează şi chiar evacuează momentul deliberării, fie aceasta raţională, morală sau chiar politică.
Asemenea mediilor radicale cu care este strict contemporană, modernitatea apocaliptică este plină de contradicţii şi frămîntări. Ea nu se caracterizează însă prin acestea, sau dacă da, atunci nu prin substanţa contradicţiei interioare şi auto-interogaţiei, cît mai degrabă prin teatralitatea lor, prin aparenţa lor barocă, exaltat-distorsionată. Oricum, momentul cu adevărat specific, prin care Avangarda devine ceea ce ştim cu toţii, este unul al deciziei ferme, al acţiunii. Avangarda înseamnă tocmai această trecere de la contradicţii insolubile (şi insondabile) la convingerea activă şi febril-militantă, o mutaţie pe cît de profundă, pe atît de misterioasă: aproape nicăieri nu găsim expresia ei, artistică sau intelectuală, fiindcă din momentul în care au fost transfiguraţi, artiştii vizionari par să îşi uite complet trecutul. Tocmai momentul deciziei, al procesului moral, al devenirii politice a insului scapă artei care se proclamă „angajată". Acesta dispare fie în exprimări votive, ideologic-ritualice, la un Malraux, fie în frămîntări misticoide arborescente, la un Sartre. La fel, în actul de devotament necondiţionat pentru „cauza proletariatului", tipic pentru revoluţionarul mesianic, dispare, de fapt, orice concreteţe politică, orice relief moral.
În acest punct ni se deschide o perspectivă din care putem contempla forţa ireductibilă a clasicismului. Aceasta constă tocmai în atenţia pentru nuanţa judecăţii morale. Moraliştii sînt emblematici pentru acest spirit nu neapărat fiindcă din rîndurile lor s-ar fi ales autorii marilor capodopere clasicizante, ci pentru că arta lor exprima cel mai bine esenţa demersului artistic clasicizant. Este vorba aici de un joc greu predictibil între norme şi experienţă, în care intuiţia intervine şi ea, la fel ca şi subtilitatea şi profunzimea spiritului de observaţie. Unul dintre fetişurile postmodernismului este „diferenţa" - categorie pe care, s-ar spune, nimeni nu a mai sesizat-o pînă în binecuvîntatele timpuri de acum. Pentru un observator avizat, însă, este greu de înţeles ce anume din savanta ştiinţă contemporană  a diversităţii le lipseşte autorilor cu o profesiune de credinţă clasicistă. Acuzaţia curentă, împrumutată din zonele cele mai incerte sub raport intelectual ale moştenirii romantismului, că în clasicism ne întîlnim cu un mod de a vedea lumea „prin ochelari de cal", este cel puţin stupidă. Nu clasicismul este reductiv, ci conceptele noastre despre raţiune sau morală sînt atît de sărăcite încît, atunci cînd le utilizăm pentru a înţelege pe cei ce le aşează în centrul viziunii lor despre lume, nu obţinem decît nişte reprezentări fatalmente caricaturale.
Subtilitatea, chiar rafinamentul judecăţii morale reprezintă intermediarul clasic dintre etic şi estetic. Nu forma ca atare este, deci, relevantă, ci faptul că forma este expresia unei înţelepciuni şi a unei atenţii morale. O cercetare mai atentă a marilor opere clasice arată că impresia de continuitate, de contur ferm este dată, de fapt, de multe nuanţări fine, dispuse însă în cîmpul de forţă al unei convingeri. De altfel, trebuie să reţinem că forma nu este niciodată a unei „opere" existînd în eter, ci a caracterului. Iar caracterul este o expresie concretă a unei idei generale despre onoare şi demnitate. Pentru autorul loial idealurilor clasice, artele şi literele sînt mijloacele prin care poate conferi coerenţă şi frumuseţe atitudinii sale în faţa opiniei publice sau a propriei conştiinţe. Autorul de confesiune clasică nu se limitează la a-i privi pe ceilalţi, ci se lasă în egală măsură privit. De aici imperativul unei politeţi care cere conţinerea propriilor emoţii, temperarea propriilor reacţii. Nu este vorba nici despre un defect al sensibilităţii, nici despre un egocentrism searbăd. Expresia violentă a pasiunilor, a dorinţei avide sau a spaimei animalice de moarte este considerată, în virtutea unui principiu ce se regăseşte în multe civilizaţii tradiţionale, ca fiind de prost gust. Dar argumentul estetic este nedespărţit de cel etic: prostul gust este un semn al slăbiciunii, al laşităţii, al grosolăniei unui simţ moral care reacţionează prea slab sau prea intens la un stimul, incapabile de a se adecva, de a găsi în mod spontan justa măsură.
Stoicismul şi scepticismul sînt cele două teme care se combină în textura morală a clasicismului. Ambele au un reflex estetic. Stoicismul reprezintă una dintre soluţiile de a te privi din afară, de a te contempla, de a-i da o formă. Nu trebuie însă să deducem de aici că rigiditatea şi scorţoşenia reprezintă vocaţia clasicismului, atîta timp cît un principal instrument al acestei contemplaţii şi modelări de sine este auto-ironia. În universul clasic, auto-ironia este arhetipul ironiei, în această categorie întîlnindu-se pietatea confesiunii religioase cu orgoliul, aproape libertin, de a fi născut liber. Scepticismul clasic intervine, întotdeauna, pe fondul unei încrederi generice în realitatea lumii. Scepticismul este, de fapt, suma exerciţiilor interioare prin care inteligenţa clasică reuşeşte să se raporteze la uriaşa forţă a tradiţiei (adică a „bunului simţ") fără a-şi ascunde că esenţa acesteia este inerţia, dar reuşind să utilizeze această inerţie pentru a se auto-propulsa. Încrederea fundamentală a spiritului clasic este expresia unei generozităţi unilaterale faţă de lume, iar scepticismul este soluţia stilistică pentru ca această magnanimitate faţă de Creatorul Universului să nu cadă, atît cît este omeneşte posibil, în ridicol.
Opinia în uz care stabileşte o echivalenţă între pedanteria formală şi clasicism se dovedeşte complet obtuză în raport cu dimensiunea conservatoare a acestui orizont de reflecţie. Prin conservatorismul său, clasicismul este perfect apt să formuleze categoriile grotescului şi sublimului. Pentru că tradiţia, pe care parţial o acceptă, este, aproape prin definiţie, grotescă, inegală, contradictorie, adeseori amorfă. Alăturarea clasicităţii păgîne, greco-latine, şi a „clasicităţii" iudeo-creştine, din care se naşte clasicismul istoric, este grotescă. Ceea ce îi dă măreţie nu este armonia exterioară, ci solidaritatea internă paradoxală a incompatibilelor. Acest joc al grotescului şi sublimului este, fără îndoială, accesibil prin clasicism.
Pe de altă parte, însă, clasicismul nu se consumă integral într-o dispoziţie conservatoare. Spre deosebire, de altfel, de veşnicul său tovarăş din manuale, romantismul — curent a cărui expresie intensă, flamboaiantă, exprimă, la începutul secolului XIX, cel mai patetic protest cu putinţă împotriva valorilor modernităţii. Clasicismul, în schimb, avea să devină primul — şi poate cel mai eficient — vehicul al gîndirii liberale. Era, de altfel, inevitabil ca doctrina autonomiei şi autodeterminării să îşi găsească un suport în îndelung exersata combinaţie de subtilitate şi utilitate a tradiţiei horaţiene şi ciceronice.
În fond, specificul clasicismului nu este nici liberal, nici conservator. Proprie acestui mod de gîndire este tocmai capacitatea de a crea o comunicare spontană între cele două, de a genera o ordine spontană care să le cuprindă. Clasicismul deschide, aşadar, posibilitatea unei evoluţii spectaculoase a detaliilor, în condiţiile unei stabilităţi relative a desenului de ansamblu. El nu opreşte în nici un fel jocul formelor, dar pare să ofere un fel de garanţie morală în privinţa consistenţei fondului. În esenţă, clasicismul ne atenţionează că există continuităţi, puncte de echilibru, pietre angulare, că, în orice structură, centrul de greutate are o poziţie oarecum privilegiată, că există un sus şi un jos.
Pe de altă parte, clasicismul închide în sine experienţa unei continuităţi între valorile intelectuale, morale, politice şi estetice. Nu este vorba despre simple izomorfisme, ci despre intimităţi care s-au dezvoltat şi s-au nuanţat în timp. Logica unor asemenea întrepătrunderi pare să scape complet timpurilor moderne, care consideră că diferitele planuri ale gîndirii şi sensibilităţii capătă sens doar printr-o rudimentară separare. Reţeaua binelui, adevărului şi frumosului reprezintă o formă de subtilă stabilitate al cărei sens, din perspectiva autosatisfăcutei şi pompieristei gîndiri deconstrucţioniste şi postmoderne, pare irecuperabil.
Şi totuşi, trebuie să realizăm că sensul canonului clasic stă tocmai în această convergenţă (nu lipsită de ironie) a valorilor asumate, în această răbdare (ca semn al inteligenţei, al responsabilităţii faţă de celălalt) pe care o introduce forma, în continuu-mul creat între etic şi estetic, în înţelegerea complexă a curajului şi demnităţii pe care le presupune o atitudine politică exemplară. Fidelitatea faţă de canon presupune mult mai mult decît simpla prezervare a unui şir dat de „mari autori", într-o ordine dată de cronologie şi prestigiu. Fără înţelegerea marilor valori ale clasicităţii, fără exerciţiul continuu al judecăţii independente, al virtuţilor, al stăpînirii de sine, al ironiei şi auto-ironiei, studiul „clasicilor" este aproape inutil. Esenţial, de fapt, este să reuşeşti să educi tinerii astfel încît să înţeleagă că nu avem de a face, pe de o parte, cu o cultură monolitică, ierarhică, geometrică, opresivă, pe de altă parte, cu una plurală, democratică, aleatorie, hipertolerantă, ci că, de multe ori, avem de ales între relativismul isteric, strident, de prost gust al postmodernismului dezlănţuit şi un relativism rafinat, elegant, plin de demnitate, de stil, de un patos moral bine conţinut, care aparţine culturii clasice.