Unda de Şoc

Mircea Boari

Triunghiul vicios: autonomia discursului, stagnarea intelectuală  şi involuţia culturii.

Continuăm să publicăm reacţii la studiile apărute în numărul doi al revistei noastre care a avut ca tem㠄stagnarea intelectuală". Dac㠄Unda de şoc" a numărului trei a găzduit intervenţiile lui Aurelian Crăiuţiu şi Bogdan Suceavă referitoare la studiul lui Sorin Matei, Secretul sănătăţii sociale, numărul patru conţine un substanţial eseu al politologului Mircea Boari pe care vă invităm să-l citiţi. La cît mai multe reacţii!
Redacţia

Sumar:
Autonomia discursului si chestiunea stagnării intelectuale.
Cauze: la remorca politicii; birocratizarea inteligentsiei; pauperizarea intelectuală; „profesionistii" cunoasterii.
Consecinte: decomplexificarea culturală; forme fără fond, vidarea semantică si mimetismul de grad zero.
 
 

Creation springs only from autonomous individuals.
Joseph Weizenbaum
 

În numărul 2 din 1998 al noii sale serii, revista „Interval" propune o reflectie pe marginea stagnării intelectuale . La prima vedere, acesta ne pare un exercitiu futil: ce nu stagnează azi în România? Ce sens are o investigatie a unui fenomen cu cauze atît de evidente? Nu as zice că azi sînt mult mai convins decît în urmă cu două luni de utilitatea acestui demers. Dar întrucît problema rolului intelectualului în tranzitie m-a preocupat încă din 1990  m-am hotărît să o revăd acum, la distantă de opt ani. În definitiv, timpul scurs nu reprezintă doar petrecerea „tranzitiei", ci si a iluziilor, sperantelor si a propriilor noastre proiecte. Incitarea Intervalului apare astfel ca un prilej pentru a le spune un sunător „rămas bun".
 

Autonomia discursului si chestiunea stagnării intelectuale

Problema stagnării intelectuale se poate contura în raport cu diferite criterii de apreciere: ar putea fi vorba de o stagnare a productivitătii intelectuale generice, de masa modică a operelor; ar putea de asemenea să fie vorba de o stagnare a inventivitătii formale în ceea ce priveste modalitătile de expresie culturală.
Nu este însă doar expresia unei preferinte subiective a autorului alegerea drept criteriu esential al dinamicii intelectuale autonomia discursivă. Reduse la esenta lor, atît productivitatea generică cît si inventia formală devin posibile în virtutea existentei unui nucleu de autonomie a gîndirii si a expresiei sale publice prin discurs.
Voi ilustra foarte pe scurt aceasta evocînd episodul originar al istoriei intelectuale moderne: actiunea lui Zola în favoarea lui Dreyfus a obtinut ecoul persistent care ne-o mentine pînă şi astăzi în atentie tocmai prin forta si claritatea cu care ea revendică pentru intelectual dreptul si obligatia de a gîndi autonom si de a o face în public. De aceea episodul în cauză nu a căzut în uitare, asemeni nenumăratelor nedreptăţi de detaliu cu care este presărată istoria modernă, rămînînd expertiza obscură a specialiştilor în dreptate socială; ci el a devenit momentul inaugurator al istoriei intelectuale moderne.
Venind apoi la o epocă şi la un context mai apropiate nouă, este suficientă o scurtă privire asupra circumstantelor productiei intelectuale din timpul comunist. Este imposibil de evitat un anumit sentiment de admiraţie pentru, de cele mai multe ori, anonimii producători de cultură din acele vremuri, pentru acribia, expertiza si profesionalismul cu care au fost publicate studii admirabil documentate, de o calitate, nu-i aşa, occidentală, cu care au fost editate operele clasicilor etc. De asemenea, dacă e să ne referim la domeniul invenţiei formale, nu putem să nu fim apreciativi faţă de amploarea pe care o luaseră cîteva domenii precum epistemologia sau, în literatură, experimetele semantice ale auto-intitulatei „generaţii 80". Cu toate acestea, nimeni nu vorbeşte de „dinamica" intelectuală a acelor vremuri altfel decît în sensul în care termenul descrie, totuşi, o mişcare oarecare în raport cu încremenirea absolută: se întîmpla cîte ceva, fără îndoială, dar în sensul în care viaţa se „mai întîmplă" chiar şi sub frunzişul mort al pădurii iarna. Ca o viermuială merituoasă în ea însăşi, poate admirabilă pentru paleontologul de azi şi de mîine al culturii, dar fără consecinţe în evoluţia marilor figuri ale vieţii culturale.

De ce? De ce mă exprim, aşa cum mi s-ar putea pe bună dreptate reprosa, în acest mod derogatoriu faţă de realizări, totuşi, merituoase dacă sînt privite la scara lor proprie? Pentru că as dori ca retorica analogiei să disloce stratul protector al unei morale habituale în folosul uneia cu bătaie mai lungă - şi astfel încît mesajul să îşi atingă măcar în parte scopul. Oricît de merituoase ar fi, aşa cum am spus, examinate la miscroscop, acestor forme larvare ale muncii intelectuale le lipsea principiul intern al propriei lor evoluţii: ele se conformau unei direcţii impuse din afară. Le lipsea autonomia formei lor specifice de viaţă. Ele erau incapabile să fie conforme unui cod de operare auto-generat şi auto-întreţinut - într-un cuvînt,  sarcinii discursului de a opera si de a se exprima public, autonom şi independent de circumstanţe şi de imediat. Iar lipsa lor de autonomie explică lipsa, resimţită pînă şi azi, a unei istorii care să le urmeze.

Ambele situaţii pe care le-am ales în ideea de a ilustra legătura între dinamica intelectuală şi autonomia discursului aduc în discuţie abrupt tema politicului (într-un sens larg). Ele ne semnalează astfel că politicul vizează în mod direct esenţa însăşi a activităţii intelectuale atunci cînd ea este corect adresată, adică sub specia autonomiei discursive. Ele ne sugerează că cea mai potrivită cheie pentru o lectură esenţială a stagnării intelectuale constatabilă astăzi în România este raportul deficitar întretinut de intelectualitate cu reperul fundamental al activităţii sale. Astfel, ea se aşază într-o situaţie de contradicţie flagrantă cu definiţia sa; îşi pune în discuţie identitatea; ridică semne de întrebare asupra probităţii demersurilor sale.
Din perspectiva adoptată de acest eseu, esenţa stagnării constă în lipsa de autonomie a discursului intelectual în raport cu politicul. În ceea ce priveste cauzele istorice ale acestei situaţii, discutarea lor depăşeşte cadrul demersului de faţă. Este relativ cert că un grad prea mare de autonomie nu a caracterizat niciodată viaţa intelectuala românească . Istoricul culturii ar putea să ateste prezenţa factorilor descrişi mai jos în perioada interbelică, de pildă, reperul înfloririi intelectuale române moderne. Cît despre perioada comunistă, însuşi caracterul aparte al politicului a exclus complet, pentru marea masă a intelectualităţii, pînă şi visul autonomiei.
Departe de a fi o pedantă analiza teoretică, demersul de fată îsi propune o discutie liberă a locului analistului simbolic, al intelectualului, în lumea „tranzitiei". El evidenţiază cîtiva dintre factorii consideraţi ca fiind variabilele decisive ale stagnării vieţii intelectuale româneşti de azi. Acesti factori pun însă în discuţie dinamica mai largă a unei societăţi si a unei culturi aflate, în viziunea mea, pe o traiectorie nu foarte fericită.

La Remorca Politicii

Există felurite tipuri de umilinţă - unul dintre acestea, este probabil şi „umilinţa speculativă". Regimul Iliescu a fost nefast din multe puncte de vedere; dar probabil că una dintre cele mai prejudiciante consecinţe pe termen lung a fost viziunea maniheistă, împărtăşită de majoritatea lumii intelectuale, asupra vieţii politice între proto/ex/cripto-comunişti şi „democraţi". In graba proiecţiilor strict polarizate au fost scăpate din vedere, sau omise datorită freneziei dorinţei,  cîteva fapte esenţiale. Că trăsăturile clasei politice iliesciene ar putea fi un factor structural al clasei politice româneşti în genere; că, datorită unor factori culturali complecşi şi imposibil de analizat aici, societatea românească este sub pragul critic al capacităţii de a genera o clasă politică suficient de rezonabilă sau mecanismele de control necesare pentru a o forţa să devină astfel. În fine, că printre factorii secundari neglijati există variabile sistemice importante precum tipologia generică a unei birocratii care, prin însăşi virtutea sa executivă, controlează din culise clasa politică ; sau că politicianul român are de asemenea un mandat „privat" de îndeplinit - care are prioritate asupra celui public si care, la nevoie, trebuie realizat chiar împotriva celui din urmă .

Astăzi, forma de orbire care a făcut posibile aceste pete negre ale inteligenţei critice a devenit dificil de susţinut. Orice pretenţie de a justifica, de a înţelege „din interior", pe baza unei raţionalităţi ce tine de asa-zisa „politică reală" activitătile clasei politice române se izbeşte de negarea pe care i-o aduce realitatea brută. Fiecare zi, fiecare buletin de ştiri reprezintă o nouă traumă adusă bunului simţ, sensibilităţii critice, bunei credinţe şi, în fond, însăşi raţiunii. Nici nu mai merită amintite aici dezminţirea brutală a spiritului de justiţie, adevărului, speranţei, dorinţei atît de umane de a fi recunoscuţi de către cei care ne dirijează cu sau fără voie destinele, drept subiecţi ai acţiunii politice şi nu doar ca obiecte menite să legitimize existenta lor politică. Dar astfel de valori sînt atît de străine lumii româneşti de azi încît  simpla lor menţionare poate provoca stînjeneală.

In ultimă analiză, cauza ultimă a mezalianţei contra naturii dintre intelectuali şi clasa politică o reprezintă combinaţia, sau mai degrabă pendularea nefericită între utopie şi pragmatism. Înainte, în timpul şi imediat după evenimentele anului 1989, intelectualii s-au visat drept actori principali în construcţia lumii noi. Nu a trebuit să treacă mult timp pentru ca realitatea crudă a vieţii politice nou apărute să dezmintă brutal atare fantasme. Rolul imediat disponibil a fost astfel cel de asociaţi ai unei facţiuni sau alta a spaţiului politic, iar pentru cei mai puţin „angajaţi", rolul de propagandişti sau „popularizatori" ai unei doctrine sau ideologii. Realitatea acestei evoluţii ar putea fi amplu documentată, iar studiul ei ar fi de cel mai mare interes pentru auto-înţelegerea intelectualului român. Cert este că deocamdată trebuie să ne mărginim la simpla constatare a acestui eşec  dublu: căci, în loc de a deveni parteneri ai facţiunii politice alese, intelectualii au ajuns angajaţii, cu state de plată sau nu, ai acestora; în loc de a deveni, măcar, nişte instanţe de clarificare şi sofisticare ideologică, ei au ajuns să justifice prin afiliere cele mai năstruşnice aberaţii ideologice locale şi să se piardă în analize pline de o seriozitate lamentabilă a coşmarelor politice născute din somnul - greu şi parcă etern - al „raţiunii" politicianului dîmboviţean. La cheremul contingenţei politice, intelectuali dintre cei mai valoroşi dau soliditate acestui coşmar halucinînd la modul cel mai respectabil, în presă, la posturi de radio sau televiziune, despre capriciile digestiei sau bioritmului hormonal al capilor noştri de partide. Analiza pedantă a futilului ar putea fi numele politicos pentru aceste demersuri - dacă nu ne-am aminti că de futilul în cauză depinde însăşi existenţa noastră...

Într-un cuvînt, primul pas către o re-echilibrare a situatiei ar fi constatarea simplă a faptului că intelectualii (societatea în ansamblul ei de altfel) au pierdut de mult (de fapt înainte de a o începe) bătălia „tranziţiei, a reformei şi a noii ordini. Al doilea pas fiind admiterea unui alt fapt, si anume că aspectul de azi al „tranzitiei" românesti se datorează si rolului jucat de ei. Căci, prin prestaţia lor specifică, asa cum rezultă ea din combinatia dintre perceptia propriului rol cu interese, calcule şi atît de umana dorinţă, ei au legitimat timp de opt ani de zile o realitate din ce în ce mai obisnuit calificată drept „caragialescă". Fără aportul discursiv masiv al intelectualilor, probabil că de multă vreme realitatea vietii politice româneşti nu ar mai fi avut legitimitatea pe care o are astăzi. Astfel, este si meritul intelectualilor că această realitate este încă numită cu numele pompoase de „tranziţie"', „reformă" sau... „integrare euro-atlantică" . Fără contribuţia lor, retorica politică asupra acestei teme ar fi apărut ca ceea ce este de fapt: un dispozitiv mesmero-hipnotic menit să camufleze clandestina demantelare a statului comunist, instalarea unei etici hobbesiene si falimentarea cinică a lumii româneşti. Într-un cuvînt: deriva anomică a unei societăţi care prezintă semne îngrijorătoare de dezintegrare, către marginile civilizaţiei, făcînd din România o stea a lumii a treia asezată în Europa .

Birocratizarea inteligentsiei

ˇ A doua cauză a stagnării intelectuale tine de ceea ce în sociologie se numeste „conversiunea capitalului simbolic" (Bourdieu). Este vorba de intelectuali care, specializati fiind în productia de bunuri simbolice, în productia de „cultură", utilizează capitalul de prestigiu acumulat pentru achizitia de putere administrativă, managerială, institutională. Pe scurt, este vorba de intelectuali deveniti birocrati, oameni de aparat sau de executie în structuri private, dar cel mai adesea de stat. Există trei forme ale birocratizării intelectualitătii. Prima formă de conversiune presupune plasarea unor personaje ale vietii intelectuale, bucurîndu-se de o anumită consacrare, în punctele cheie ale mecanicii reproductiei si difuzării bunurilor intelectuale: directia unor edituri, a unor colectii, a revistelor culturale; directia unor programe de televiziune sau emisiuni de radio etc. Cea de-a doua formă vizează insertia intelectualilor în aparatul de stat. În unele situatii, este vorba de plasarea lor în pozitii cheie ale executivului - dar, cel mai adesea, la nivelele medii si de jos ale administratiei, în pozitii tip „sinecură" (de exemplu în ministere precum cel al cultelor, culturii, educatiei).  Aceste forme sînt oarecum traditionale si asta nu doar în România. Însă forma de birocratizare specific㠄tranzitiei" (si, de asemenea,  probabil că nu doar în România), este fixarea intelectualilor la nivelul articulatiei nou apărute între societatea civilă si clasa politică, respectiv stat. Dacă primele două forme de birocratizare ale inteligentsiei au efecte destul de bine cunoscute (vom discuta mai jos doar aspectele generale, legate de tema autonomiei discursului), cea de-a treia abia începe să fie discutată, desi are de-acum o vechime considerabilă (opt ani) . Este vorba de personaje ale vietii intelectuale devenite un fel de exponenti generici ai sferei publice si care functionează în fundatii si organizatii cu caracter social. Această categorie s-a consolidat foarte mult după decembrie 1989, principalul său capital fiind monopolizarea discursului numit „civic". Inserate în proximitatea clasei politice si functionînd uneori ca grupuri de presiune, ele se erijează în postura de purtători de cuvînt ai societătii civile. Dar rareori discursul acestor organizatii are vreo legătură cu adevăratele preocupări ale societătii civile, asa cum sînt ele atestate de sondajele de opinie publică . Preocupările lor reflectă îndeobste „noile ideologii" ale lumii Occidentale: drepturile omului, ecologia, minorităti, problematica femeii, civismul. Acestea sînt, fără îndoială, binevenite . Nenorocirea e că discursul lor păcătuieste prin acelasi lucru ca si noua limbă de lemn a tranzitiei, folosită de „tehnocratii" politici, economici, financiari - ea nu are nici o acoperire în realitatea curentă sau, mai pretentios spus, este vorba de o vorbire cu semantism nul. Ceea ce ne dovedeste că acest discurs nu trebuie luat în sine, pentru valoarea lui intrinsecă, ci trebuie înteles simptomatic. Întrucît baza lor (inclusiv economică) nu este asigurată de sustinătorii, simpatizantii lor, de cei ale căror interese, teoretic, le reprezintă, ele nu vorbesc pentru si cu acestia. Discursul lor reflectă pagini de manual si nu problemele grupurilor care, teoretic, le-ar conferi specificul; el este în principal adresat bazei lor reale de sustinere si anume organizatiilor internationale de profil de unde îsi obtin si fondurile. De aceea activitătile lor se rezumă îndeobste la actiuni discursive: seminarii, conferinte etc. Dar nu aceste aspecte ne interesează aici: ci faptul că acest discurs artificial, al unei societăti „de plastic" obstructionează mesajul difuz dar real al societătii civile românesti si stînjeneste dezvoltarea autonomiei necesare acesteia pentru a învăta să îsi gîndească propriile probleme. Un singur exemplu: nu cunoastem nici un discurs „civic" asupra nevoii societătii de a se apăra împotriva clasei politice si a statului; nici un discurs care să explice că decesul comunismului nu a anulat această problemă, ci doar a schimbat datele ei. În vointa sa pedagogică si în pretinsa competent㠄de împrumut", el devine de-a dreptul represiv. El nu inspiră ci dă lectii autoritare .
Dincolo de acest aspect particular al intelectualitătii birocratizate, există cîteva consecinte generice ale fenomenului. Ele privesc o presupozitie comună a „intelectualilor de aparat": si anume că implicarea lor în structuri administrative nu afectează prestatia lor discursivă ca „intelectuali". Cu alte cuvinte, ei cred că pot să gîndească si să vorbească ca si cînd nu ar fi decît intelectuali. Ceea ce nu mi se pare a fi întocmai. De la lucrarea lui Habermas Cunoasterea si interesul omenesc am ajuns să admitem că orice formă de reflectare a realului este modelată de structuri de interese. De la Chomski încoace, am început să întelegem c㠄manufacturarea consensului" nu se bazează pe „conspiratii" ci strict pe sincronizarea gîndirii si vorbirii celor aflati într-o zonă comună de interes. Ei încep să vorbească la fel pentru ca rationalizează în acelasi mod datele realului. Există cazuri de intelectuali care, odată intrati în administratie, si constienti fiind de acest risc, si-au propus să modifice practicile discursive ale institutiei respective. Cel mai cunoscut caz este cel al dlui Andrei Plesu, care declara în mod explicit această intentie, în primele sale interviuri după preluarea ministerului de externe. Or, la cîteva luni distantă, nimic mai deprimant decît să auzi în gura cunoscătorului limbii îngerilor păsăreasca mae-ului si limba de lemn pedistă. Departe de noi gîndul de a ironiza în mod gratuit: cazul filozofului Andrei Plesu nu face dec\t să exemplifice fragilitatea limbii libere, capacitatea structurilor administrative de a eroda în profunzime structurile reflectivitătii si verbalizării chiar în conditii de avertizare si deplină constiintă a faptului.
Desigur că intelectualul birocrat poate invoca — si chiar o face — o multime de ratiuni care să explice de ce stau lucrurile astfel. Dar din nefericire acestea nu sînt ratiunile gîndirii libere si nelegate ci ratiuni derivate din natura birocratică a prestatiei sale de aparat. Astfel, filozoful-antreprenor ne va explica ratiunile pietei de idei, filozoful-ministru ne va explica ratiunile secretului de stat iar filozoful-manager cultural ne va explica de fapt obiectivele de actiune ale fundatiei pe care o conduce pretinzînd (si crezînd) că ele sînt chiar obiectivele societătii...
Asadar, interconvertibilitatea valorilor simbolice, economice, politice cu care intelectualul antreprenor sau manager îsi salvează imaginea publică este o premiză falsă. Convertirea capitalului simbolic în capital economic, politic, administrativ nu decurge fără rest, fără costuri. Gîndirea liberă nu este echivalentă cu gîndirea "legată", determinată, cu gîndirea birocratică, "execut-ivă", strategică, calculat㠗 numiti-o cum doriti. Intelectualii care profesează acest crossing-over, această identitate hibridă, devin opaci la cauzele cu adevărat profunde ale lumii în care trăiesc. Gîndirea lor critică ia forma unei bîrfe elegante dar superficiale căci, datorită distorsiunilor introduse de cîmpul rationalitătii practice, ei nu mai pot să perceapă nivelul zero de anclansare al cauzalitătii (de pildă, cel al cauzalitătii răului politic). Fără a mai intra în detalii, vom sugera doar că ratiunile acestei distorsiuni trebuie căutate în specificul discursului intelectual — care este un discurs universalist. Transpus în termeni politici, acest universalism se exprimă prin asumarea interesului general drept premiza ultimă a discursivitătii. Iar acest interes general este la rîndul lui construit pe un model antropologic care, în spatiul europenitătii moderne, se fondează pe ideea individului rational si liber în căutarea propriei fericiri. În interiorul acestor coordonate se miscă atît gîndirea normativă cît si cea critică modernă. Acesta este plafonul asimptotic către care gîndirea autonom㠄trage" realul, introducînd astfel în interiorul său o structură tensivă care e specifică demersului intelectual. Ocupîndu-se de contingent, de spatiul imanentei, de „real", gîndirea autonomă o face punîndu-l în relatie tensivă cu acest orizont. Discursul e autonom pentru că el se miscă într-o enclavă de autonomie auto-creată în sînul realului si a cărui lege proprie derivă dintr-o rationalitate intrinsecă si specific a sa (auto-nomos). Lipsa de autonomie concretă, cea discutată mai sus, ucide tocmai această autonomie de prim ordin. Ca să utilizăm un exemplu care prilejuieste nefericire intelectualului român („de ce nu avem noi un Havel?"), Havel a rămas Havel tocmai pentru că el nici ca presedinte nu a renuntat la această autonomie de ordinul întîi.

Pauperizarea Intelectualităţii

Însă probabil că ambele situatii descrise mai sus drept variante ale abandonării autonomiei de către intelectuali nu ar fi luat amploarea de azi dacă un al treilea factor nu ar fi completat ecuatia, furnizîndu-i fundalul constrîngător si transformînd ceea ce, în definitiv, ar fi putut fi rezultatul unei optiuni libere a unora, în necesitate stringentă pentru toti. Este vorba de politica statului ca factor de limitare a autonomiei intelectuale si de fortare a compromisurilor descrise mai sus.
La ora actuală, intelectualitatea română este polarizată, asemeni întregii societăti, între un grup mic de mandarini vizibili si o masă amorfă de lumpen-intelectuali. Soarta celor dintîi nu este de invidiat - doar ei îsi cunosc dramele interioare. Fiecare conversie intelectuală furnizează prilejul unor ample confesiuni publice: este invocat interesul national, responsabilitatea publică, „datoria", etc. Fie si asa.
Cît despre lumpen-intelectuali, pauperizarea acestora tine pe de o parte de pauperitatea generală a românilor - efect al gestionării frauduloase a afacerilor publice de către o clasă politică primitivă si prădalnică de la stînga la dreapta spectrului politic. Pentru aceasta, „ineficienta economiei" - tot de ea girată si protejată - a devenit explicatia niciodată chestionată, principiul justificativ ultim, paravanul consolidării insidioase a unui stat parazitar care îsi camuflează în spatele lui incompetenta, practicile oneroase si dispretul fată de poporul român. De aceea, nu voi insista asupra acestui aspect, căci argumentul ar lua accentele apărării unor interese speciale de grup în conditiile unei pauperităti generale. Însă pe lîngă această sărăcie structurală, trebuie amintite efectele particulare ale practicilor fiscale ale statului care au ca efect subtierea si mai drastică a veniturilor în cauză . Impozitele percepute pentru activităti tipic intelectuale si care se desfăsoară pe perioade lungi de timp, precum traducerile si scrierea de opere originale, nu se deosebesc prin nimic de cele percepute pentru vînzarea de bunuri de consum. Aceasta nu numai că arată că, în ochii celor care fac politica fiscală, cărtile nu se bucură de mai mult respect decît castravetii bulgăresti sau textilele turcesti. Relatia dintre cele două categorii de „bunuri" denotă incapacitatea legislatorului român de a distinge între comert si productia de bunuri simbolice, cu tot ceea ce presupune aceasta. Competente simbolice sofisticate sînt apreciate exact la nivelul vînzării peste tejghea. Cînd acestea presupun de fapt investitii considerabile de energie si timp uman, precum si investitii materiale (cărti, tehnică informatică, documentare): dar în nici un fel aceste investitii nu sînt recunoscute de sistemul de impozitare. Un „întreprinzător" beneficiază de scutiri de taxe pentru banii reinvestiti; pînă si fondurile destinate reclamei comerciale se deduc din veniturile taxabile; dar manuscrisul unei cărti sau al unei traduceri nu. Combinate cu lipsa de entuziasm a editorilor români în a promova o piată de idei autohtonă si cu preferinta lor de a merge „la sigur" publicînd traduceri sponzorizate, se ajunge astfel la situatii de-a dreptul hilare în care drepturile de autor pentru o carte ce presupune doi ani de muncă se ridică la echivalentul a 2-3 salarii lunare, din care circa o treime sînt luati de stat ca impozite . Dar cum poate fi situatia altfel, cînd clasa politică din România este ea însăsi de o anvergură antropologică jalnică si specializată în activităti spoliative si parazitare? Cum ar putea ea să aprecieze creativitatea si munca? Asadar, situatia nu se rezumă la constatarea, devenită banală, că vechea cenzură ideologică a fost înlocuită în cultură de cenzura economică. Căci aceast㠄cenzură economică" este suportată de politicile fiscale active ale statului, care astfel se erijează în agent activ al inhibării productiei si circulatiei de idei. Dispretul generic pe care clasa politică îl manifestă fată de educatie si cultură, reflectat prin bugetele ridicole alocate ministerelor respective si prin politicile fiscale amintite, nu este doar rezultatul acelei rationalităti primitive economiste care subordoneaz㠄ramurile neproductive" celor „productive"; nu este nici rezultatul incapacitătii de a identifica locul optim al intereselor nationale pe termen lung, reflectate de cultură si educatie, într-un timp de criză. Ci el reflectă o structură de interese specifică. O piată puternică de idei presupune dinamism, flexibilitate, schimbare, noutate - tot atîtea amenintări pentru o clasă politică retrogradă devenită, în ansamblul ei, exponenta unui conservatorism independent de culoarea ideologică. Un instinct atavic le spune că într-o astfel de lume, ei nu ar mai putea fi politicieni. În măsura în care profilul acestei clase politice a fost determinat de descompunerea sistemului comunist, perpetuarea intereselor ei specifice sînt conditionate de eternizarea acestei descompuneri. Conservatorismul fără culoare de partid înseamnă permanetizarea unei vesnice „tranzitii".
Sărăcia predispune la compromisuri (nu doar în sens restrictiv moral), la atenuarea facultătii critice si a atentiei teoretice, la calcule de oportunităti, la redistribuirea energiei către activităti 'lucrative' care tin de 'business-ul intelectual'. În lipsa posibilitătilor structurale de cîstigare a existenţei prin diseminarea liberă a cunoasterii si ideilor proprii, aceste solutii de compromis devin obligatorii. Stagnarea intelectuală apare astfel nu doar ca un fenomen accidental, ci ca o consecintă necesară a unei stări de fapt întretinută prin politica statului.

„Profesionistul" cunoasterii

Învătămîntul si cercetarea profesionistă nu sînt neapărat în cele mai bune raporturi cu găndirea si cunoasterea autonomă . Compartimente speciale ale discursivitătii în lumea modernă, de pe vremea lui Kant încoace oarecum independente de controlul politic si religios, agenda lor este departe de a fi autonomă. Subordonarea fată de cerintele numite „sistemice": comanda socială, diviziunea muncii, imperativele educatiei de masă, dependenta de piată, interdependentele fată de sub-sistemele militar, comercial si al administratiei sociale creează conditionări multiple ale parcursului cunoasterii . Cu toate acestea, în marginea structurilor cunoasterii institutionalizate este posibilă într-o oarecare măsură, cu anumite dificultăti si riscuri, dezvoltarea unor forme originale si autonome de gîndire - după cum exemplele istoriei intelectuale o dovedesc .
Însă în România contemporană, modul în care sînt structurate constrîngerile sistemice enumerate mai sus pecum si o serie de factori strict locali fac acest peisaj încă si mai dezolant. Ar fi imposibil ca, în cadrul acestui eseu, să purcedem la o discutie cît de cît pretentioasă a acestui subiect care acoperă un întreg domeniu disciplinar (o sociologie aplicată a cunoasterii). De altfel, ea nici nu face obiectul încercării de fată, preocupată de latura individuală a chestiunii autonomiei gîndirii si mai putin de cea institutională. Însă, întrucît soarta multor intelectuali români de azi este intim si, pentru unii, aproape exclusiv legată de soarta institutiilor de învătămînt (în special de nivel universitar) si a institutelor de cercetare, voi comenta cîteva aspecte.
Pe scurt, se poate afirma că activitatea în aceste institutii este tarată atît din punctul de vedere al criteriilor epistemologice cît si al celor deontologice. Autonomia universitară una dintre marile achizitii post-decembriste, a eliminat din spatiul universitar intruziunea directă a politicului, dar nu a reusit să creeze acel climat de competitivitate, acea atmosferă tonică a schimbului de idei . Mai mult de-atît, lăsînd la o parte inovatia de anvergură mai mare sau mai mică, ea nu a reusit să creeze acel climat critic capabil să îsi genereze propriile criterii de valoare, capabil să elimine impostura si veleitarismul.
Una dintre cauzele cele mai importante ale acestei stări de fapt rezidă în caracterul de natură eminamente „functionărească" al institutiilor cunoasterii. Autonomia universitară a relaxat raporturile cu ideologia, dar nu a eliberat spatiul academic de dependenta lui cronică fată de stat. Aici nu este vorba de alocare de resurse ci de însusi modul în care e concepută ierarhia si cariera academică, identitatea de rol a profesorului/cercetătorului, tipul de stimulente si recompense, etc. Faptul că cei obligati să se conformeze acestui rol o fac fără să crîcnească este de mirare si spune multe. Din păcate, în profesionistul cunoasterii din România nu putem regăsi nimic din acel personaj romantic cu sensul misiunii si functiei sale sociale, ci doar un om de aparat preocupat să acumuleze vechime si să promoveze lent în virtutea procesului biologic de îmbătrînire. Într-adevăr, cariera academică nu se deosebeste de cea a unui functionar: în loc ca ea să fie subordonată criteriilor cunoasterii, ea se supune de cele mai multe ori unui calcul complex de oportunităti, strategii administrative etc. - toate, în conformitate cu regulamentele aberante ale ministerului de resort.
Pe de altă parte, în spatele autonomiei universitare au proliferat fenomene de coruptie specifică, ce vizează recrutarea si promovarea profesională, accesul liber si echitabil la resurse (de pildă burse), încălcarea unor norme ale comunitătii stiintifice internationale (de pildă cele referitoare la calitatea de autor - plagiatul ) etc. Nu e nevoie să insist asupra efectelor dezastruoase ale unor astfel de modele într-o institutie al cărei rol este, cel putin în teorie, de ordin formativ.
Cît despre calitatea actului de cunoastere, este imposibil ca el să nu fie profund marcat de contextul în care se desfăsoară. Odată cu constituirea sa în compartiment specializat al vietii sociale moderne, productia si circulatia ideilor se supun strict criteriilor adevărului si rationalitătii.  Aceste criterii nu sînt fixe, stabilite printr-o decizie auctorială, ci ele emerg din însăsi conditiile specifice ale productiei si circulatiei ideilor, conditii care generează criterii de natură epistemologică, metodologică, deontologică de validare a acestora. Însă în România, în învătămîntul superior si în institutiile de cercetare se face un fel de stiintă care aduce mai degrabă cu practicile oculte ale magicienilor din evul mediu (vezi cazul paradigmatic al „cercetărilor" profesorului Mânzatu despre „apa vie"). Cu un personal mostenit de pe vremea stiintei elucubrante a Elenei Ceausescu si ocolite sistematic de interesul „reformatorilor", institutele de cercetări ale Academiei Române sînt niste adevărate oaze de ocultism si, în cazul celor umaniste, de malignitate ideologică. Desigur, exceptiile nu lipsesc; însă, din păcate, ele sînt rezultatul vointei si exigentelor individuale auto-impuse si nu constrîngerilor necesare impuse de un sistem sănătos al cunoasterii.
Dacă intruziunea directă si sistematică a politicului în sfera activitătii academice a dispărut, aceasta nu s-a întîmplat neapărat în folosul autonomiei acesteia. Sistemul de ingerinte a fost înlocuit cu un sistem de complicităti. Într-una din vizitele sale în Occident (Olanda), dl Constantinescu se lăuda că avem un guvern de profesori. Din păcate, nu este într-atît vorba de profesori ajunsi în pozitiile de vîrf ale politicii (desi si acest fenomen e real - dl Constantinescu e un exemplu), cît mai ales de politicieni care, din motive destul de obscure, vor cu orice pret să fie si profesori. Nume ca Adrian Severin, Virgil Măgureanu, George Pruteanu, Adrian Năstase, Petre Roman, Radu Vasile, Victor Babiuc au tinut să-si asocieze neapărat particula „prof". La fel ca si în cazul intelectualilor de partid sau de aparat, este vorba de un cumul de determinatii identitare, de un fel de bulimie , menită să acapareze tot ceea ce piata poate să ofere în materie de semne de prestigiu - ceea ce rezultă, este profesoratul redus la statutul de pozitie onorifică.
Efectele unei atare practici depăsesc cu mult anecdoticul. Căci în proces, sînt pervertite mecanismele normale ale reproducerii spatiului universitar. Selectia valorică, esentială aici ca oriunde, este drastic compromisă. Raportul între valorile politice, tinînd de oportunităti si legea interesului, pe de o parte si axiologia specifică activitătii didactice si de cercetare, de cealaltă, este întotdeauna defavorabil celei din urmă. Criteriile competitivitătii sînt alterate, iar aceste efecte reverberează în jos pe scara generatiilor si ajungem să aflăm că există studenti recomandati pentru burse pentru că au lipit afise în campania electorală. De asemenea, este alterată structura motivatiilor atît pentru cei care prestează functiile educative, profesorii, cît si pentru beneficiarii acestora, elevii. Functii sociale dintre cele mai importante sînt discreditate prin prestatii formale, mecanisme esentiale pentru reproducerea socială precum achizitia si distributia cunoasterii sînt compromise. În cele din urmă, ultima sursă de legitimare simbolică a intelectualului autonom este cu lăcomie monopolizată - si, în proces, iremediabil compromisă. Corpul simbolic al Elenei Ceasescu, academiciană de faimă mondială, supravietuieste astfel decesului ei material în formă diseminată. Dar toate acestea sînt mai putin importante pe plaiurile Mioritei.

Consecinte: decomplexificarea culturală

Toate aceste mecanisme ale stagnării intelectuale functionează, desigur, intricat si stimulîndu-se reciproc. Compromisurile de tot felul, pre-eminenta activitătilor lucrative în dauna celor cognitive, traficul simbolic cu semne de prestigiu, noul sistem de complicităti între institutiile cunoasterii si cele politice sînt tot atîtia factori care lucrează în aceiasi directie.
Principala lor consecintă este scăderea gradului de complexitate a discursului socialmente disponibil; într-un cuvînt, decomplexificarea culturală. Stagnarea intelectuală, asadar, nu este doar un epifenomen, ci el are implicatii (si semnificatii) largi asupra stării de moment a societătii române. Lăsînd la o parte orice urmă de apologie romantică, rolul „culturii de vîrf" este tocmai acesta: de a produce o masă critică de idei în circulatie liberă într-o societate dată si la un moment dat din care, prin procese de selectie si competitie, societatea respectivă îsi poate construi structuri normative si poate extrapola trenduri evolutive. „Cultura de vîrf" este, în fapt, echivalentul stiintei „de vîrf" (a stiintei fundamentale) sau a artei de avangardă: ea tine de specializare (si nu de „rang"), ea explorează limitele posibilului si se dedă unor exercitii mai mult sau mai putin gratuite de inventie conceptuală. Altfel spus, ea are rolul de a spori potentialul de rationalitate a unei societăti date, capacitatea acesteia de a instrumenta actiunea socială cu armătura discursivă si comunicatională necesară. Ea generează fondul de argumente, notiuni, idei, rationalizări, justificări care sînt preluate apoi în dezbateri publice, respinse, modelate, acceptate - si în final, eventual, transformate în forme cultural stabile.

În definitiv, resurectia de azi a „teoriei formelor fără fond" subliniază tocmai această discrepantă între fortarea (determinată de diverse cauze) a adoptării unor solutii si incapacitatea de rationalizare a problemelor la care aceste solutii ar fi trebuit să răspundă . Dacă niste forme (dezirabile, din moment ce devin atractive) sînt percepute ca fiind „fără fond", aceasta se datorează unei insuficiente culturale, a unei disproportii între capacitatea discursiv articulată de a da sens respectivelor forme si presiunea factorilor care impun considerarea lor . Într-un cuvînt, geneza formelor fără fond tine de un deficit de rationalitate socială - deficit în care intelectualului îi revine o parte substantială de responsabilitate .
Fără îndoială că reinvocarea azi a teoriei formelor fără fond răspunde perceptiei unor fenomene reale. Voi da un singur exemplu: în urma înlocuirii guvernului Ciorbea cu guvernul Vasile în această primăvară, a fost repusă pe tapet problema restituirilor. Cu acest prilej, un reporter a luat un interviu dlui Diaconescu. Întrebarea a fost, pe scurt, de ce trebuie adoptată solutia respectivă. După ce, în stilul său caracteristic, politicianul în cauză a rostit cîteva fraze ininteligibile, si-a redobîndit siguranta si hotărîrea cînd a descoperit argumentul imbatabil: „în definitiv, asa cere Uniunea Europeană" . Incapacitatea dlui Diaconescu este perfect scuzabilă (desi deloc dezirabilă) - mai putin scuzabilă este însă absenta discursului intelectual specializat (inclusiv a celui istoric) care ar fi trebuit să multiplice sensul unor astfel de notiuni, să-l traducă în contexte curente, să le pună la lucru în decodarea unor situatii aplicate; într-un cuvînt, să le dea viteza de circulatie necesară pentru a deveni parte din patrimoniul curent al discursului public, astfel încît el să depăsească pragul critic necesar pentru a determina actiuni concrete .
A vorbi despre „forme fără fond" este un mijloc convenabil (căci apelează la un reflex intelectual stabil) de a descrie o gamă de fenomene complexe asociate. Exemplul oferit mai sus ilustrează un mecanism bine-cunoscut în România post-decembristă de degradare a limbajului. Fenomenul este raportat din ce în ce mai des prin referinte la „limba de lemn a tranzitiei". Pe de o parte, expresie se referă la jargonul adeseori ininteligibil (căci de multe ori prost folosit) al „tehnocratilor" care au luat încet sub control diverse sfere de activitate. Dar el mai descrie si altceva: si anume un proces lent de eroziune, de golire de continut a unor notiuni cheie ale tranzitiei. Consecintele pe termen lung ale acestui proces sînt dificil de estimat. Notiuni esentiale precum cele de „democratie", „pluripartidism", „proprietate" (vezi mai sus), „privatizare", „parlamentarism" si cîte altele sînt deja aproape iremediabil compromise - lucru atestat de folosirea lor în ghilimele sau de anchetele sociale. Cauza acestei degradări nu constă numai în lipsa de acoperire a notiunilor respective, de lipsa lor de continut reală datorată unor practici politice adeseori în opozitie cu discursul enuntat. Ci si în lipsa de elucidare semantică a respectivelor notiuni. În definitiv, fenomenul ia forma unui „joc" în care ceea ce distruge politicianul prin abuz de utilizare, intelectualul reface prin rafinarea sensului, prin descoperirea de noi conotatii, prin re-ancorarea notiunii în real în alt mod, în altă parte. Rămîne de decis - si nu e locul să o facem aici - dacă vidarea de sens a componentelor discursului este o consecintă firească a actiunii politice, sau o cerintă esentială a unei anumite dimensiuni a ei (dimensiunea de spectacol oratoric, de manipulare retorică etc.). Cert e însă c㠄salvarea sensului" este una dintre strategiile fundamentale ale guerillei intelectuale. Alături de „productia pe stoc", care e un fel de actiune hipnotică, ea reflectînd decuplarea gesturilor „productive" de realitatea economiei, productia de notiuni cu semantism vid este un fenomen conex, doar că sensul ei este mai complex: dacă prima decuplează două sectoare ale realului unul de altul, cealaltă decuplează însusi realul de structurile discursivitătii. Procesul e mai putin vizibil decît cel economic, dar nu mai putin fundamental; el este cosubstantial cresterii gradului de cinism fată de o realitate lăsată undeva în urmă, de care discursul se îndepărtează cu viteza luminii. Asadar, esenta „limbii de lemn" a tranzitiei este un fenomen de decuplare a realitătii si discursivitătii. Economistii si-au făcut datoria de a semnala patologia „productiei pe stoc" - analistii simbolici, „intelectualii" la urma urmei, par a fi mai putin competenti în a semnala situatia la fel de dăunătoare a îmbolnăvirii semanticii tranzitiei. Faptul că acest fenomen e pe cale de cronicizare atestă însă c㠄tranzitia" este pe cale de a deveni în România o stare permanentă, un sistem stabil ale cărui legităti urmează să fie descifrate.
Decuplarea realului de discursivitate (ceea ce la nivelul discursului politic numim în mod habitual minciuna sau falsul politic) denotă disfunctii seriose la nivelul facultătilor reprezentării. Notiuni precum cele de „libertate", „autonomie", „drepturi civile", „contract social" (care vor urma celor de mai sus, deja compromise) nu sînt puse în legătură cu situatii reale - situatiile reale există, fără discutie, dar notiunile în cauză nu reusesc să stabilească setul necesar de corespondente. Ca să folosesc un termen filozofic tehnic (hegelian) ele nu sînt notiuni concrete . În opinia mea, singura formatiune politică care a dat concretete unei notiuni de „tranzitie" în mod sistematic este UDMR. Notiunea în cauză este cea de „dreptul minoritătii". Prin politica sa, nu numai că această notiune a dobîndit o substantă reală, concretă, dar în polemicile iscate din nevoia de a rationaliza public această notiune sensul ei s-a îmbogătit necontenit. Din păcate, imixtiunea diversiunilor nationaliste a făcut ca o altă notiune cheie a praxisului politic al UDMR - si anume notiunea de „autonomie locală" - să dobîndească, în detrimentul nostru al tuturor, o eficacitate socială mult mai mică (de fapt, chiar o eficacitate de sens invers...).
În fine, un alt fenomen din familia celor generic grupate sub titlul decomplexificării culturale este cel al imitatiei inferioare sau al mimetismului necreator, de grad zero. El este de asemenea prezent implicit în teza „formelor fără fond". În definitiv, mimetismul cultural este un mecanism fundamental al dinamicii civilizationale; este în firea lucrurilor ca avantaje competitive descoperite într-o cultură să fie preluate în altele (sau, cel putin, în culturi vii, dinamice, care au internalizat în însăsi structura lor mecanismele continue ale perfectionări, ale îmbunătătirii, ale „noului"). Imitatia devine o problemă în momentul în care ia forma inferioară a mimetismului solutiilor, fără întelegerea problemelor la care, originar, solutia imitată venise să dea o rezolvare. Chestiunea „formelor fără fond", o temă teoretică banală, ca atîtea altele, poate să devină o obsesie natională pe durata unui secol doar într-o cultură în care gradul de complexitate a problematizării este sub-proportionat în raport cu gradul de complexitate a solutiilor adoptate. Cu alte cuvinte, într-o cultură în care ritmul gîndirii problemelor este net în urma ritmului adoptării solutiilor. Pentru criticul formelor fără fond, simplu spus, legătura dintre una si cealaltă nu este clară. Forma fără fond nu este o chestiune de ontologie politică sau culturală: e o simplă carentă de gîndire.
Imitatia inferioară este corolarul la nivelul practicii politice a vacuitătii semantice de la nivel discursului - ele sînt două fete ale unei monede unice. În exemplul pe care dl Diaconescu ni l-a oferit, această relatie este foarte tranparentă. În acea situatie, era vorba de luat o decizie în legătură cu o dimensiune fundamentală a vietii politice moderne (proprietatea) al cărei înteles este suficient de tulbure încît să nu poată fi explicitat. Incapacitatea explicitării se traduce în termeni practici prin renuntarea la autoritate - făcîndu-se astfel apel (în mod inutil si nejustificat) la o sursă exterioară de autoritate: „asa ne cere Uniunea Europeană". Asadar, între competenta discursivă si autoritate există o legătură directă: această legătură este determinată de capacitatea pe care o are discursul de legitima praxisul. În definitiv, nu este vorba despre altceva decît despre datul fundamental al vietii moderne de întemeiere ratională a vietii publice. În exemplul considerat, în chiar exercitiul functiunii sale, dl Diaconescu îsi sabotează în mod insidios puterea: el creează un invizibil vid de autoritate politică. Iată cum un banal accident de vorbire determină consecinte din cele mai ample.
Căci locul lăsat liber prin mutenia dlui Diaconescu, prin decesul rationalitătii discursive întruchipată de acesta, este îndată ocupat de un alt tip de discurs, care acuză tocmai predarea servilă a autoritătii către o sursă exterioară. Că lucrurile stau astfel, o demonstrează masa relativ mare a discursurilor care critică transferul initiativei tranzitiei în exterior (însusi programul de guvernare al actualului guvern Vasile se dorea a fi unul „românesc"). Dar discursul critic rareori se opreste la nivelul constativ; prevalîndu-se de ceea ce apare (cu o oarecare îndreptătire) drept „imitatie servilă", el propune o formă virulentă a unei autorităti autohtone, xenofobe, retractile si pliată pe sine. În definitiv, alegerile următoare vor atesta cu cîtă eficientă se desfăsoară procesul schitat aici; cert este că sondajele de opinie atestă o ascensiune a purtătorilor cei mai agresivi ai acestui discurs de înlocuire (de pildă PRM cu circa 15% din optiuni). De fapt, cazul acesta limită de respingere a „exteriorului" nu face decît să exprime precaritatea generică a unor forme culturale obtinute prin imitatie insuficient rationalizată în discursul public.

                            *
                         *    *

În cele din urmă, si rezumînd discutia precedentă care pe anumite portiuni s-a extins cu prea mult fast, consecintele ambiguitătii de pozitionare a intelectualului în raport cu un anumit ideal de autonomie se răsfrîng departe în spatiul vălurit al tranzitiei românesti. Această pozitie nu tocmai onorabilă atrage după sine o simplificare a sferei discursivitătii publice caracterizată la rîndul ei de reducerea complexitătii si sofisticării atitudinale şi teoretice, rudimentarizarea punctelor de vedere, polarizarea lor, cresterea importantei strategiilor manipulative si propagandistice, prevalenta argumentului ideologic, a sofisticii si jongleriei argumentative. Definirea identitătii intelectuale prin parametrii ne-intelectuali precum succesul administrativ sau politic, contaminarea criteriilor de judecare a realului cu motive strategico-tactice, disparitia nivelului de universalism al discursului intelectual, duc la disfunctionalităti majore ale metabolismului social. Lumea modernă se bazează pe specializarea sferelor discursive - or, lipsa de articulare a unui discurs social si cultural autonom nu poate rămîne fără consecinte. Dacă realitatea românească de azi arată asa cum stim, cel putin o parte din lucrurile discutate în acest eseu trebuie că joacă un rol. În definitiv, tîrîndu-se mereu în urma unei tranzitii tîrîtoare, planînd domol în rasul ierbii, discursul public intelectual tolerează reductia realului la exact ceea ce politicianul Dumitrascu, Tepelea, sau Berceanu este capabil să conceapă. Mersul „tranzitiei" române este mersul sarpelui - iar al gîndirii pe urmele ei, asişderea. Modestă, aceasta nu cere decît să îsi ia gura de oxigen dintr-o atmosferă din ce în ce mai greu de respirat.