Stefan Ungurean
Cele doua lumi
Cred ca ne apropiem de anul 2000 pe doua cai, una prin problemele si framantarile noastre de zi cu zi, de luni pana duminica, si alta, cea a politicienilor si oamenilor de stiinta, a planificatorilor de tot felul. Cei aflati pe primul drum vad anul 2000 ca unul obisnuit, inghitit intre nastere, casatorie, intrarea copiilor in scoli, pensionare si alte cateva evenimente importante ale vietii. Pentru ceilalti, anul 2000 este capat sau inceput de drum, bilant, evaluare, istorie, subiect de meditatie, simbol. Regasim la cei din urma un anume aristotelism, potrivit caruia orice miscare duce intr-un punct si ea inseamna realizarea anumitor potentialitati inerente esentei lucrului. Se intersecteaza oare cele doua drumuri care, in fapt, reprezinta doua lumi, cea a sferei private si cea publica?
Prima amintire pe care o am despre anul 2000 este din anii 63-64. Aparuse deja CAP-ul, pierdusem sapte ha. si patruzeci de ari, iar unii din saracii satului se bucurau cand imi vedeau mama prasind pamantul care ieri ii apartinuse, iar astazi era al 'colectivului'. Eu incercam sa o imbarbatez citindu-i lozincile de pe garduri, scrise cu pacura, in care se vorbea de cati lei si cate kg. de cartofi, grau si porumb o sa primim pe ziua munca, in anul 2000. Acolo, pe garduri era viata adevarata, luminoasa si fara griji, ceva similar lui 'te uiti si castigi', in contrast cu necazurile vietii cotidiene. Regasesc azi, in acele inscrisuri o stare religioasa, aceea a fericirii in viitor asociata cu o solicitare a increderii, fapt ce imi confirma ideea ca intr-o buna masura statele totalitare sunt state religioase. Acolo, pe garduri se recunostea implicit ca starea reala nu corespundea esentei lucrului si ca numai progresul si dezvoltarea in timp ar da masura valorii sale. Aceasta marturie avea o functie manipulatoare si coercitiva in acelasi timp; protestul fata de o realitate de neacceptat era sanctionat ca fiind daunator progresului. Iar intrucat acesta nu era rezultatul negocierilor intre forte sociale distincte, ci apanaj al autoritatii, el provoaca identificarea moralei cu puterea. Anul 2000 consfinteste acest mariaj nefericit si iluzia nascuta din aceasta casatorie.
A doua intalnire cu ,anul 2000' am
avut-o in 1978. Lucram ca sociolog la ,Proiect' Brasov. ISLG - Bucuresti comandase tuturor institutelor de proiectare din tara un studiu cu privire la retelele de localitati rurale si a solicitat o evaluare a acestor localitati potrivit unei grile. Punctajul producea un clasament ce cuprindea la un capat, localitatile cele mai dezvoltate si care se presupunea ca vor ajunge orase, iar la capatul celalalt, localitatile cele mai putin dezvoltate, si care urmau sa fie desfiintate. Timpul de realizare a studiului a fost foarte scurt asa ca nu s-a putut merge pe teren. Cum grila prevedea si o apreciere personala, fiecare arhitect care raspundea (in sens tehnic), de cate o zona a judetului, a incercat sa imbunatateasca punctajul obtinut de localitatile mai slabe. In final au ramas, in ultima categorie, cinci sate. Mi-aduc aminte de unul dintre ele, Ludisor, un sat cu trei sute de suflete la poalele Fagarasului. Lucrarea s-a predat institutului din Bucuresti si el a fost primul pas in ceea ce s-a numit sistematizare rurala si care a pricinuit fostilor mei colegi mari probleme de constiinta. Intre timp am schimbat locul de munca si, in noua mea calitate de asistent, am fost la culesul porumbului, tocmai la Ludisor. Locuitori in varsta, dar si ceva tineret care facea naveta la Fagaras. O biserica mare, ziduri groase la case, un trotuar din dale proaspat facut si o singura casa ce parea parasita, acestea imi sunt amintirile. Oamenii nu banuiau pericolul care venea dinspre anul 2000 si-si duceau viata nebagandu-l in seama.
Nu multi au fost in situatia celor din Ludisor. Cei care vroiau sa cumpere o casa sau s-o vanda o faceau in functie de proiectele de dezvoltare urbana pentru anul 2000. Intelegatori, arhitectii isi aratau plansele si schitele tuturor celor care erau interesati. Exista, in mod vizibil, o alianta intre posibila victima (detinatorul de imobil) si ajutorul calaului (proiectantul); istoria parea implacabila si era evident pentru orice observator neutru paralelismul aproape perfect intre teoria lui Marx cu privire la neinsemnatatea vietii cotidiene in Istorie si ceea ce se intampla in mod real. Anul 2000 inceta sa mai fie metafora, el era prins in plan, si exprima o graba si o iritare, in acelasi timp.
In 1979 am lucrat pentru prima data la un studiu de prognoza pentru anul 2000. Studiu avea ca obiect zona Fagaras si aveam obligatia sa identific problemele legate de ocuparea fortei de munca. Aceasta insemna realizarea unei prognoze demografice si a uneia legata de evolutia economica. Pentru a reusi, un atare demers presupune un model cu numar fix de variabile, deci controlabil.
Daca memoria nu ma inseala, trebuiau create in perioada 1980 - 2000 circa douazeci de mii de noi locuri de munca, in conditiile in care 'nimeni nu vine' (situatie favorabila) si 'nimeni nu pleaca' (situatie nefavorabila). Evaluarile din industrie nu dadeau sperante in acest sens: exista o presiune semnificativa pentru cresterea productivitatii muncii. M-am indreptat spre Directia agricola unde am dat peste un exceptional specialist, inginerul Gheorghe Dima. A reiesit ca agricultura, mai precis cultura vegetala, nu putea oferi mai mult de doua mii de noi locuri de munca pana la sfarsitul milenului. L-am intrebat, cum ramane cu miile de oameni care sunt dusi de la oras sa stranga recolta? Mi-a aratat, pe baza de calcule, ca aceasta nevoie este estimata la opt mii de persoane pe durata a doua luni, dupa care, socul strangerii recoltei trecand, ar putea ramane eventual cele doua mii de persoane ocupate pe durata unui an. Ne-am orientat, in consecinta, spre sectorul zootehnic. S-a plecat de la doua premize, mai intai, ca nivelele de productivitate industrie-agricultura trebuiau sa fie apropiate si apoi ca statul nu va finanta, prin preturi, agricultura. La vremea respectiva credeam ca aceasta ultima cerinta introduce un gram de normalitate intr-o economie in care industria era finantata prin preturile agricole. Ca un loc de munca sa fie viabil, el trebuia sa 'se sprijine' fie pe zece vaci, fie pe o suta de oi. Astfel, cele doua sute de mii de noi vaci care trebuiau sa apara in zona Fagaras, aveau nevoie de nu stiu cate unitati calorice care erau transformate apoi in unitati nutritive, si acestea evaluate in productie, iar productia impartita la suprafata arabila, cam aceasta era logica specialistului, datele nu le mai stiu, dar mi-a ramas in minte ceva de genul 'intregul judet Brasov, avand o recolta la hectar comparabil cu SUA producea ca sa intretina vacile Fagarasului'.
Ulterior, am reluat acelasi demers si pentru zona Brasov iar rezultatele au fost similare. Cu cele doua studii m-am prezentat in 1984 la o sesiune de comunicari stiintifice organizata de universitarii ieseni. Gazdele, cadre didactice in economie, realizasera o ampla cercetare cu privire la dezvoltarea judetului Iasi pana in anul 2000. Concluzia era aceeasi: criza muncii, adica prea multa populatie apta de munca si prea putine locuri de munca. Solutia pe care autorii o intrevedeau era una ce apartinuse perioadei de industrializare a tarii, adica trecutului, anume migrarea spre centre precum Timisoara, Valea Jiului, Brasov, Galati, Constanta. Or, asa cum se prezenta situatia, Brasovul inceta incepand cu 1980 sa mai constituie o locomotiva a modelului economic bazat pe expansiune si investitii noi. Imi devenise clar ca se ajunsese la un prag. Astazi recunosc ca solutiile se cautau in interiorul acestuia. Intrebarea pe care mi-o pun astazi este daca aceasta limita era exclusiv una de sistem (de un mod concret de functionare) sau una mai larga. La o analiza atenta se poate observa ca exista o legatura intre studiile de prognoza si cele de sistematizare iar disparitia satului era consecinta unei politici agrare, de crestere industriala a productiei agricole. La vremea respectiva credeam ca scaderea populatiei ocupate in agricultura si, in general transferul de populatie dinspre sectoarele primare spre cele secundare si de aici spre cele tertiare reprezenta o lege istorica, asa cel putin sugereau autoritatile intelectuale in domeniu, si imi vin in minte doua nume, Jean Fourasti‚ si Radovan Richta care, desi provin din traditii intelectuale diferite, reiau o idee a lui Marx potrivit careia lupta de clasa a burgheziei impotriva nobilimii feudale distruge modul de viata comunitar, iar acest lucru se produce datorita noului mecanism economic. Cu alte cuvinte, caderea comunismului nu s-ar datora el oare incercarii de a construi un mecanism economic autonom si care sa functioneze in cadrul unor legi istorice de tipul celei de mai sus? Paradoxul situatiei este ca, in aspectele ei formale, politica lui Ceausescu in domeniul in cauza reproducea modelul occidental de dezvoltare, cu toate erorile si durerile sale.
Presiunea la care era supus sistemul economic era foarte mare. Incepand cu 1984 in calculul populatiei apte de munca au intrat generatiile nascute dupa decretul lege ce reglementeaza chestiunea mentinerii sarcinii din 1966. Un mijloc de atenuare a acestei presiuni a fost prelungirea scolaritatii fapt care a presupus sporirea cheltuielilor bugetare in conditiile in care economia intrase de cativa ani in criza. Bineinteles ca multi se vor intreba de ce nu s-au relaxat atunci standardele cu privire la controlul nasterilor. Cred ca acest lucru nu s-a produs din trei motive: mai intai, ca aceasta relaxare nu ar fi rezolvat problema momentului (ciclurile demografice si cele economice nu coincid), ca in mod real, nu aveai ce sa relaxezi (oamenii evitau sa aiba copii, sporul natural fiind foarte mic) iar in al treilea rand, ca insasi problema demografica era o bomba cu efect intarziat. Sa ma explic. Atunci cand analizezi o populatie exista un indicator care desemneaza raportul intre populatia aflata in zona de maxima fertilitate cuprinsa intre 15-30 ani si populatia aflata in zona de minima fertilitate cuprinsa intre 31 - 49 ani. Intre 1985 - 1990 acest raport este supraunitar gratie generatiilor nascute in 1968 si dupa aceasta data. Cum ne apropiem de anul 2000, cum acest raport se inverseaza. In anul 2000, generatiile numeroase nascute dupa anul 1968 trec la numitor si acolo raman circa 15 ani, in timp ce la numarator intra generatii cu un numar din ce in ce mai mic de oameni. Acest lucru provoaca un dezechilibru in reproducerea populatiei si enumar doua consecinte. Mai intai, o imbatranire a populatiei si o supraincarcare a populatiei ocupate pe umerii careia sunt prea multi pensionari, in conditii de productivitate a muncii care nu sunt similare Germaniei sau Frantei (si cu inevitabila intrebare legata de capacitatea de efort si de invatare a unei populatii imbatranite) si, in al doilea rand, pericolul scaderii dramatice a acesteia dupa 2030.
Ce imi apare ca un lucru previzibil, pe termen scurt, ar fi necesitatea prelungirii vietii active la o populatie care a trait in conditii de alimentatie, de calitate a vietii si de stress bine cunoscute si pentru care aceste masuri legislative vor fi resimtite extrem de dureros. Despre scaderea populatie impartasesc punctul de vedere al demografului Vladimir Trebici care sustine ca in 2040, cand vom marca 800 de ani de la invazia tatarilor asupra tinuturilor romanesti ne vom gasi in situatia sa-i invitam sa se aseze pe meleagurile noastre.
Astazi am posibilitatea sa compar realitatea cu ceea ce incercasem sa prevad acum douazeci de ani si marturisesc ca inca nu m-am dumirit unde este eroarea. Unii politicieni considera ca reforma agrara inceputa prin legea 18 a fost o mare greseala, ea ilustrand incapacitatea de a gasi o solutie la problemele dezvoltarii industriale si ca de fapt ea a consfintit, de fapt, criza si nu depasirea ei. Consecinta a fost cresterea ponderii populatiei ocupate intr-o agricultura de supravietuire, costuri foarte mari ale produselor agricole pe piata interna si o bariera foarte severa in calea integrarii europene. Cu o pondere a populatiei in agricultura din totalul populatiei ocupate de circa treizeci la suta (in timp ce media comunitatii europene este de sapte la suta) si ale carei nivele de competenta sunt minime, Romania s-ar fi indepartat, prin consecintele generate de legea agrara, de integrarea europeana. Concentrarea suprafetelor agricole, (economic, un fapt inevitabil), va produce efecte sociale si emotionale greu de anticipat. ¦i in loc ca agricultura sa aduca resurse pentru dezvoltarea sectoarelor nonagricole, ea va consuma aceste resurse. Un asemenea punct de vedere reproduce, de fapt, teza lui Marx si cu ea, toata istoria dezvoltarii capitalismului european. Ce-mi displace la acest punct de vedere este lipsa lui de originalitate si nu-l pot accepta, din doua motive: mai intai, ca el reia, intr-o forma brutala, teza determinismului economic, iar din punct de vedere epistemologic, statueaza ideea 'legilor istorice', spre bucuria 'spiritelor democratice' care se tem de orice element de creativitate in domeniul practicii sociale. De aceea, eu nici nu sunt surprins ca nu asistam la nici un fel de dezbatere intelectuala cu privire la chestiunea dezvoltarii societatii romanesti ci doar la o vie polemica asupra faptului cotidian.
La polul opus s-ar situa o filosofie sociala ce-si are obarsia in gandirea lui T”nnies, si care sustine ideea coexistentei formelor comunitare cu cele societale, a satului in cadrul unei economii capitaliste. In termeni practici, acest punct de vedere devine ,incepand cu anii saptezeci, subiect de dezbatere stiintifica. Un deceniu mai tarziu el devine politica de stat: dezvoltarea comunitatii rurale, protectia mediului, alimentatie sanatoasa, alternative educationale, turism agrar si cultural, toate acestea apartin aceleiasi filosofii a calitatii vietii. In aceasta perspectiva critica legii 18 pare subreda: nu s-ar putea, ca in noua configuratie economica a pamantului, sa incercam sa refacem comunitatea rurala, cu o agricultura traditionala dar cu alimente sanatoase, cu o poluare redusa si cu un potential turistic semnificativ? Ceea ce-mi displace aici este o viziune oarecum romantica asupra vietii: oare tot acest proiect nu sustine un punct de vedere psihologist asupra dezvoltarii sociale si care presupune un om intelept care accepta sa fie mai sarac dar sanatos ? Eu contest valoarea afirmatiei lui Schiller facuta intr-una din Scrisorile sale estetice, dupa care omul va prefera intotdeauna confortabilul binelui, din motivul ca postuleaza un anume esentialism, din care ar decurge inevitabil propozitii ce nu mai pot fi puse la indoiala. A spune ca omul va ajunge sa prefere binele confortabilului nu inseamna oare a repeta eroarea anterioara ?
As prefera, de aceea, sa ducem discutia pe un teren institutionalist. Aceasta ar insemna sa ne interesam cum am putea construi o politica care sa refaca comunitatea rurala printr-o agricultura ecologica. Cred ca acest lucru ar presupune ca o mare parte din costurile solicitate sa fie suportate de populatia urbana. Refacerea ruralului mi se pare a fi o actiune urbana, legata de capacitatea noastra de a genera aici asteptari pentru o viata mai sanatoasa, dar nu tocmai ieftina, la o populatie la care cheltuielile pentru hrana reprezinta mai mult de jumatate din resursele unei familii. Utopie? Ma intreb apoi daca nu cumva acest model de dezvoltare va genera mari obstacole in integrarea europeana si, in acest caz, sunt institutiile noastre capabile de a sustine un punct de vedere care sa aiba in vedere pluralitatea, specificitatea, diversitatea ? Se conjuga istoria la plural? Mai exista frontiere intre societati, intre interior si exterior ?
Pe buna dreptate cineva s-ar putea intreba daca nu cumva, in aceste studii s-a putut anticipa si caderea sistemului social si politic existent la acea data. Raspunsul pe care-l formulez vizeaza propria mea experienta in domeniu. Recunosc ca am fost impresionat de capacitatea acelor studii in a identifica, utilizand predictiile, problemele de care o comunitate se putea lovi in dezvoltarea ei. Cred, totodata, ca propria mea marginire a facut sa nu vad solutii in afara sistemului. Pe de alta parte, in aceste studii nu era loc de opinia personala a individului, care sa exprime spatiul sau intim. Se lucra cu o informatie cu caracter public si era oferita o informatie cu caracter public, dar care nu era dezvaluita publicului. Oricine se afla pe un asemenea traseu, fie el om politic, fie cercetator, nu detinea acea informatie vitala, daca l-ar fi interesat capacitatea de supravietuire a unui regim politic, anume ce crede simplul cetatean. Cum orice sistem totalitar genereaza o duplicitate a constiintei, momentul in care oamenii nu mai suporta acest lucru este dificil, daca nu imposibil, de a fi estimat. Aici tin sa-i dau dreptate lui Timur Kuran cu privire la capacitatea limitata a stiintelor sociale de a face predictii stiintifice. ¦tiintele sociale au aparut in secolul al XIX-lea (adica in societati inchise) si au utilizat drept criteriu de validare a explicatiei stiintifice capacitatea de a face predictii. Astazi se cuvine sa fim circumspecti in legatura cu posibilitatea stiintelor sociale de a utiliza predictia ca mijloc de validare a cunoasterii in cazul unei societati deschise. Studiile de acest gen realizate in vechiul regim s-au inscris in ceea ce Popper numeste 'inginerie sociala utopica' si erau mai usor de realizat, din punct de vedere metodologic, atunci decat acum, si prin aceasta afirmatie nu vreau catusi de putin sa scuz nerealizarile de astazi in domeniul predictiei stiintifice, care, vrem-nu vrem, genereaza o situatie paguboasa. Erau mai usor de realizat pentru ca abordau societatea ca un sistem inchis, ceea ce ea era de fapt. tin doar sa spun ca, in incercarea de a face azi predictii cu un coeficient de acuratete trebuie sa tinem cont de faptul ca traim intr-o societate deschisa. Intr-o asemenea lume, nu exista 'un real anterior simbolizarii'( Ricoeur). Granita subiect- obiect devine mult mai transparenta si circulatia este in ambele sensuri. Acest lucru inseamna ca informatia generata de un asemenea studiu ar putea sa intre in calculul individului care-si realizeaza propria estimare fata de viitor in relatie cu structura asteptarilor sale. Intram pe de-o parte in mecanismele de autoconfirmare surprinse de Thomas sub denumirea de profetie de autorealizare: 'daca oamenii considera o situatie ca reala, ea devine reala prin consecinte'. In al doilea rand, chiar atunci cand proiecteaza o actiune rationala si realizeaza un comportament coerent, omul se confrunta cu consecintele neanticipate ale propriei actiuni.
In literatura de specialitate gasim cateva referinte la aceasta chestiune. Am in vedere analiza facuta de Werner Sombart acelui ' Caritas' produs in societatea olandeza a secolului al XVI-lea: 'se vede ca este vorba in circumstante ca acestea, de adevarate psihoze obiective, o betie, o tensiune, furori ce cuprind oamenii ce devin incapabili de a rationa si de a reflecta. Gratie unei sugestii reciproce, un obiect oarecare (laleaua, in cazul clasic al Olandei) achizioneaza in ochii tuturor o valoare extraordinara ce atinge un pret fabulos. Aceasta crestere fantastica a pretului este aceea care declanseaza pasiunea jocului. ¦i acesta achizitioneaza o asemenea forta caci face sa se uite mobilul primitiv, adica dorinta de castig si transforma jocul intr-un joc in sine'. As include aici si analizele lui R.K. Merton si Milton Friedman despre profetia de autorealizare si criza bancara in 1932 si distinctia intre profetii creative, cand enuntul sta la baza unui comportament care genereaza o situatie ce-l confirma si profetii distructive, cand enuntul sta la baza unui comportament ce genereaza o situatie contrarie. Daca seara la T.V. ministrul agriculturii ar spune ca, dupa recolta exceptionala de porumb de anul trecut, ramas nevandut in hambare, taranii au decis sa cultive anul acesta grau, si probabil ca vom avea grau pe care nu vom putea sa-l vindem la vara, este posibil ca taranii, auzind cele spuse, sa se apuce de arat graul pentru a insamanta porumb. Ne aflam aici intr-o profetie de autorealizare distructiva, anume ca enuntul ministrului a generat o situatie contrara, prin optiunea libera a taranului. Totodata am putea banui si ca ne aflam intr-o situatie de manipulare, adica de provocare a unor alegeri individuale dorite. Unele din aceste profetii de autorealizare pot influenta intr-o mare masura politicile oficiale si ar putea declansa fenomene scapate de sub control. Astfel ca, in loc de a ne ajuta sa ne 'colonizam' viitorul, acesta are sanse sa se prabuseasca peste noi cu forta propriilor noastre sugestii. Anul 2000 devine acum, intr-o societate deschisa, oglinda, nu a unei lumi exterioare si implacabile, ci a spaimelor si obsesiilor lumii noastre interioare si a libertatii noastre institutionale.
Bibliografie:
1. Studiu de dezvoltare an 2000 - zona Fagaras - Institutul 'Proiect' Brasov
2. K.R.Popper - 'Societatea deschisa si dusmanii ei' ed. Humanitas 1993
3. Timur Kuran - 'The Inevitability of Future Revolutionary Surprises' in 'American Journal of Sociology' vol.100 nr.6 may 1995
4. R.K.Merton - 'Elements de theorie et de methode sociologique' Paris, Plon 1965
5. W. Sombart - 'Le bourgeois-Contribution a l`histoire morale et intellectuelle de l`homme economique moderne' Paris, Payot 1926
6. Milton-Rose Friedman - 'Free to choose' Penguin Books 1979