Anul 2000

Traian Stef

Numarul rotund

Viziunile eschatologice sunt legate cu atat mai mult de cifrele rotunde cu cat creste sentimentul insecuritatii, cu cat stiinta alimenteaza aceasta incertitudine asupra limitei noastre ca specie, asupra ,clipei' noastre si asupra fragilitatii civilizatiei si planetei noastre. Milenarismul si Judecata de Apoi, cele doua mari viziuni eschatologice, s-au manifestat mereu, cu intensitate diferita, din anul 1000 pana astazi. Nici pericolele nu s-au schimbat: boli, razboaie, satanism, islamism, calamitati. In aceleasi perioade si din aceeasi cauza a insecuritatii prolifereaza vrajitoria, cititul in zodii si in palma, datul in bobi. Horoscopul a devenit un fel de abonament pe mijloacele de transport in comun ale destinului nostru cotidian. Milenarismul, mesianismul atrag nu numai zonele oropsite, ci si Europa Occidentala, Civilizata etc. A spune ca secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc a devenit un slogan care conditioneaza cu ingrijorare o pace daca nu de o mie, de o suta de ani.

Chiar daca nu am avea in vedere interpretarile Apocalipsei, cifra rotunda a anului 2000 este un prag psihologic. Daca socotim istoria numai de la Cristos incoace, avem destule motive de oboseala. Ni se ofera tot mai putine perspective pe termen lung, omul se cauta pe el insusi, vorbeste inainte de vreme cu prefixul post. In preajma anului 2000 lumea are sentimentul sfarsitului. Este de mirare pentru civilizatia pragmatica, liberala, de astazi, acest sentiment.¦i daca ne gandim ca apartinem totusi unei civilizatii tinere, poate chiar infantile, mirarea este cu atat mai sprancenata. ¦i totusi, acest sentiment al sfarsitului este prezent in lume si in literatura europeana. El este insotit, am impresia, nu de viziunea Apocalipsei, nu de o ,privire' in viitor, ci de intoarceri, de nostalgii, de nostos. Nostalgia lumii de astazi se indreapta, cred, spre clasicismul antic elen.

Politeismul, antropomorfizarea zeilor, respectiv a extraterestrilor, Olimpul de unde se conduce lumea, spiritualizarea genurilor culturale si a granitelor nationale arata ca rotunjimea e intoarcere pe partea cealalta si nu capat. Aceleasi tentatii ale intoarcerii in timp, ale initierii, ale duratei fara sfarsit isi cauta acum un sfarsit din fire materialist, experimentalist. Daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Anul 2000 nu inseamna numai 365 de zile, ci este investit cu un viitor, cu ceva ce va fi in urmatorii o mie de ani. ¦i se asteapta de la acesti o mie de ani intilnirea cu alte civilizatii, calatoria in timp si in spatiu ,ca gandul'. As mai putea spune ca ,anul 2000' are simbolistica intredeschisului. Teama artistului este ca, de aceasta data, este rindul ,actiunii eficace', al lui Brutus. Daca arta i-a slujit altadata pe zei, exista temereaca astazi poetul e nevoit sa gandeasca asa cum, disperat, spune H”lderlin: ,¦i daca totusi imparatia intunericului navaleste peste noi, sa aruncam pana si sa raspundem chemarii lui Dumnezeu, ducandu-ne acolo unde amenintarea va fi mai mare si prezenta noastra mai folositoare'. Aceasta inseamna, in termenii lui Maurice Blanchot, a acorda prioritate ,operei umane'. Ideea ,refuzului de sine' este reluata mai tarziu, desi parca distanta dintre poeti este mult spatiala - dintre cartile din biblioteca, de Ren‚ Char si Andr‚ Gide.

Maurice Blanchot reia acest dialog si concluzioneaza cu ajutorul lui Hegel. Ren‚ Char: ,Anumite epoci ale conditiei umane sunt asaltate de un rau inghetat ce se sprijina pe laturile cele mai dezonorante ale firii omenesti. In centrul acestui uragan, poetul va desavarsi prin refuzul de sine sensul mesajului sau, apoi se va alatura celor care, contestand legitimitatea suferintei, asigura intoarcerea vesnica a indaratnicului purtator de poveri, aducatorul de dreptate'. Hegel: ,Arta este pentru noi un lucru ce apartine trecutului'. Hegel vroia sa spuna ca din acel moment istoria era creatoare de absolut.

Intredeschisul ne pastreaza intre opera de arta si opera politica, intre aplauzele romantice si internet. Oricum, memoria nu pastreaza decat pe autorii acestor opere. Desi, in ce-i priveste, acestia au in primul rand trecut, apoi prezent (nu e nici o greseala de logica). Artistul, insa, el insusi, nu are decat prezent, cu toate ca isi proiecteaza prezenta in viitor, deci in trecut. Incercand sa se proiecteze in memoria umanitatii, isi proiecteaza trecutul.

Pentru omul comun, fiecare trecere de la an la an inseamna o pierdere, dar, in acelasi timp, si o izbanda: multumescu-ti tie, Doamne, ca m-ai ajutat sa traiesc si clipa asta. E un prag, o trecere care amesteca nostalgia cu optimismul. Ingrijorarea omului in fata unui numar rotund este ca misterul existentei lui si a omenirii ar putea avea aici capatul. Poate ca sunt cinic daca spun ca omul care moare in anul 2000 ar fi fericit sa stie ca toti oamenii vor muri in anul 2000. La fel de fericit ar fi stiind ca moare nu din cauza unui accident personal, ci pentru ca este sfarsitul lumii si ca va fi vorba de Judecata de Apoi si nu de judecata lui.

A ne intreba, pe de alta parte, ce lasam in urma noastra si cu ce incepem noul mileniu inseamna o mare prezumtiozitate. Inseamna sa admitem ca avem puterea de a ne opri cand nimic nu se poate opri si apoi de a incepe, de a fi noi insine inceputul. Aceasta intrebare mai contine o capcana cu un grad mai mic de generalitate: o metonimie, adica a mi se parea ca eu, partea, sunt si intregul, adica toti lasa in urma ceea ce stiu eu si incep cu ceea ce stiu eu. Vorbim de un inceput cand nu se sfarseste nimic, in temeiul unei tiranii a eului, spuse ,Eu sunt inceputul si sfarsitul' inseamna a fi intregul intre limitele lui, dar a spune ,Eu sunt sfarsitul si inceputul' inseamna a fi intr-un interval, a fi cauza.

Dar cum percepem noi, romanii, anul 2000. In primul rand remarc acutizarea simtului pentru dezastre. Vedem dezastruos, fiind si agresati de realitate. Unei furii a elementelor naturii ii corespunde lipsa de solidaritate umana si de responsabilitate nationala, degringolada, nedumerirea, lipsa de speranta, ilaritatea.

Optimist este omul dumirit, increzator, care isi prevede certitudinea chiar daca nu o are in prezent. ,Rezistenta prin cultura' nu mai e posibila. Nici macar ,apolitismul'. Cred ca anul 2000 ne va gasi in situatia de ,renuntare de sine' si incercand sa intram in normalitatea relatiei cu istoria. Dar nu putem face un pariu in favoarea viitorului. Din pacate nu putem lasa in urma nimic. Nu putem sa nu trecem cu noi, paradoxal, tocmai lipsurile: lipsa biografiei, a particularitatii, a stilului. Ceea ce nu avem ne marcheaza mai mult decat ceea ce avem. Poate se va potrivi sa ne reinventam tocmai in anul 2000, sa ne plimbam la brat cu frumoasa Apocalipsa.