Aura Sibisan
Anul 2000 ¦i tinerii no¦tri
1. Cand spun Anul 2000 nu pot sa nu ma gandesc la tinerii cu care lucrez la seminar. Cum gandesc ei viitorul? Ce vor vrea sa faca dupa ce termina facultatea? Ce vor putea sa faca? Ce cred ei ca vor putea sa faca? Acestea nu sunt intrebari retorice, sunt intrebari reale, pe care uneori chiar le-am pus studentilor. Raspunsurile lor - laconice, dar graitoare si prin mimica, gesturi - m-au intristat. Un asa numit pesimism, desi termenul nu mi se pare potrivit, blazare, resemnare (din pacate!) din partea multora; sau dezorientare, sau pur si simplu nestiinta a ceea ce vor sa faca. Resemnare apatica ( sa fie aceasta o caracteristica nationala), iar pe de alta parte, un profund scepticism din partea acelora care ar avea un tel, un scop.
Un alt fenomen destul de ingrijorator, ca sa ma exprim eufemistic, mi se pare a fi ,migratia' tinerilor straluciti, ambitiosi, spre Occident, si, mai ales, spre Statele Unite, multi dintre ei avand dorinta de a-si continua studiile si de a ramane acolo. Accentuez cuvantul dorinta, sau intentie, pentru ca in ultima vreme, cel putin din cate stiu eu, autoritatile americane, asaltate probabil de cerereri de burse si vize, au inceput ,sa stranga surubul', ca sa folosesc o expresie neaosa, in sensul ca impun conditii din ce in ce mai severe pentru a accepta tinerii romani in calitate de bursieri.
Desigur, acesti tineri - studenti, absolventi, sau incadrati, deja, pe anumite posturi aici, sunt de inteles: privatiunile materiale, insuficienta ofertei de locuri de munca satisfacatoare pentru nivelul lor de pregatire si multe alte motive, ii indeamna sa se refugieze in ,visul american', concept devenit deja, in Statele Unite un cliseu aproape vetust.
Pe de alta parte, consecintele pe termen lung (avem si noi cliseele noastre!) ale acestei tendinte sunt grave, si una dintre ele poate fi formulata foarte simplu: daca cei mai buni tineri pleaca, cine mai ramane in tara? Mi-e teama ca aceasta intrebare este retorica.
2. Dar care ar fi cauzele care ii determina pe tineri sa fie sceptici, blazati in privinta viitorului lor aici?
Studentii din anii I si II au facut liceul in anii `90, intr-o perioada - mai e nevoie sa o caracterizez? E clar cum o percepem noi, cei care ne-am format in anii `80 - ,intunecati' - dar am avut norocul sa beneficiem de o educatie solida, construita de oameni care intelegeau ca valorile culturale si umane: perseverenta, seriozitate, aplecare spre studiu, simtul responsabilitatii fata de actul de cultura - trebuie conservate si transmise. Mi-e teama ca ,ai nostri tineri' se formeaza intr-un climat sensibil diferit -n-as vrea sa generalizez - iar perceptia lor asupra a ceea ce se intampla si a ceea ce s-a intamplat ar putea fi diferita de a noastra.
Mi se pare - este o parere personala - ca exista, totusi, o criza de autoritate in felul cum sunt tratati tinerii. Ma refer la urmatorul aspect: reusim sa oferim modele tinerilor?
Parerea mea este ca exista un complex de vinovatie refulat al generatiei care este formatoare astazi. Sper ca afirmatia mea nu este hazardata, iar daca este asa, as fi bucuroasa sa aflu argumente contra.
Pe de alta parte, cred ca asistam, in plan social, la o profunda criza de valori. Despre confuzia de valori din societatea contemporana trateaza, intr-un mod stralucit, Jean Baudrillard, in recent aparuta carte ,Strategiile fatale'.
[...]
Pretinsa rationalitate a sistemului mergea pina la a domestici evenimentul si a preintimpina orice surpriza constitutiva a acestuia. In curgerea lina si sigur catre anul 2000 nu mai avea loc decit o revolutie permanenta, adica o absenta de eveniment, revolutionarii cedind anesteziei provocate de un sens minim, dar garantat.
Dar cintecul amintit mai spunea ceva, mai putin vizibil dar tot atit de important ca si promisiunea unui viitor luminos: era vorba acolo de un ,noi' enuntat cu o certitudine care facea parte din arsenalul de certitudini al epocii: stiam intotdeauna foarte bine cine sintem ,noi': noi romanii, noi clasa muncitoare, noi pionierii etc. Gratie acestui ,noi' rostit de o maniera clara si distincta, granitele intre diferitele comunitati erau precis delimitate si imposibil de modificat. Daca stiam prea bine cine sintem noi, puteam sti cel putin tot atit de precis cine sint ,ei', adica cei ce ramineau in afara comunitatii si nu-i impartaseau valorile. ,Dusmani de clasa', ,inamici ai poporului', ,dusmani ai socialismului' etc., opozitii radicale ce faceau foarte clar orice identificare si orice asignare a unui loc pentru fiecare.
Cele doua idei al cintecului, speranta unui viitor mai bun si certitudinea comunitatii fac parte din structura oricarei mari povestiri de legitimare moderne. N-as insista aici asupra acestor povestiri; ele sint deja bine cunoscute, dupa cum prea familiare ne sint si efectele esecului lor real. Ar fi de gindit mai degraba asupra prezentului acestui esec.
In ciuda aparentei consistente a povestirii comuniste, caderea neasteptata a regimului care o experimenta, a gasit societatea romaneasca intr-o stare acuta de dezagregare. Nici optimismul viitorului si nici certitudinea prezentului nu se mai regaseau nicaieri in evenimentele din '89. Ba, dimpotriva, s-ar spune ca ceea ce s-a intimplat a avut drept cauza tocmai neincrederea in promisiunile viitorului si incertitudinile prezentului. Nici ,noi' nu-i mai stringea pe oameni impreuna, nici ,anul 2000' nu mai mobiliza resursele si imaginarul individual ori social.
Insa schimbarea nu a fost inca pe deplin gindita, si cu atit mai putin ineleasa. Ea nu a fost una radicala, ca si cum am fi dat jos o haina ponosita si am fi inlocuit-o cu una noua (sau chiar de second hand); dar nici continuitatea nu trebuie imaginata ca liniaritate in care diferitele evenimente n-ar face decit sa coloreze momente ale unei curgeri mai mult sau mai putin agitate. Elemente ale schimbarii (si ale ,anului 2000' si ale acelui tot mai fragil ,noi') au fost fermentate si facute posibile in anii dinainte de `89, dupa cum izbucnirea lor nu a fost atit de totala pe cit au lasat sa inteleaga noile mitologii.
Pe de alta parte, schimbarea nu a fost o decizie unanima, ba ea chiar a apartinut unei minoritati, deloc reprezentative pentru o societate din ce in ce mai dezagregata si mai atomizata. Ce conteaza insa este ca ea afecteaza treptat si profund intreaga masa sociala, precum si fiecare individualitate in parte, iar formele sale de manifestare sint din cele mai diverse si mai neasteptate. Daca pentru unii, foarte putini, ea a venit ca o consecinta fireasca a unei evolutii interne si externe, iar pentru altii, si ei putini, este inca un blestem, pentru cei mai multi ea mai tine de domeniul senzationalului, iar toate rationalizarile post-factuale se fac astazi acceptind si integrind acest element irational, ca pe unul din capriciile istoriei.
Ce conteaza insa este sa vedem cum lucreaza astazi in mentalitatea individuala si in cea colectiva ,anul 2000', chiar daca strict cronologic el devine o realitate imediata, lipsita de orice insusire proiectiva. In functie de raspunsurile la aceasta chestiune am putea afla si ce mai inseamna ,noi', altfel spus, daca mai poate sa existe astazi ceva ce sa fie (pus in) comun, daca mai putem participa, fiecare ori impreuna, la un sens comun.
,Anul 2000' se prabusise deja inainte ca apropierea lui sa devina o evidenta. El incepuse sa se prabuseasca deja cind a fost suspectat optimismul artifical si ideologic intretinut, iar ultimul ghiont, si cel decisiv, i-a fost aplicat de invazia masiva a economicului in viata oamenilor.
Intr-o lume confuza, apropierea anului 2000 este un motiv de succint calcul politic, electoral ori economic, din care a disparut definitiv orice urma de speranta, entuziasm, promisiune. Mass-media incearca sa exploateze acest moment, iar caricatura scurgerii zilelor este desenata zilnic de creionul de la ProTV ori de ceasul electronic instalat pe turnul Eiffel de la Paris. Zilele ne sint numarate cu o exactitate rece si cinica: ne mai ramine putin timp sa ne bucuram de binefacerile societatii de consum si de produsele sale infinite si efemere.
Dintr-un vis frumos, anul 2000 a devenit o sursa de bani si o inca o imagine souvenir in fotografiile asiaticilor bogati in excursia lor prin Europa. Motivul lui este simptomatic pentru timpurile pe care le traim: tot ce-a fost utopie s-a transformat in strategie economica; tot ce-a fost fantasma s-a convertit in simulacru mediatic. Daca in cintecul de acum citeva decenii puteam acuza deturnarea ideologica a imaginarului infantil, un cintec de lebada, la urma urmelor, al unei ideologii tot mai impotente in efectele sale reale, in mina virtuala care ne numara zilele pina la scadenta mileniului avem in mod exemplar imperativul acestor vremi heteroclite: viitorul nu mai functioneaza ca realitate de atins, superior unei realitati prezente imperfecte, ci el este obsesia unui prezent insuficient trait: mesajul numaratorii inverse se adreseaza celui care pierde vremea facind proiecte, in timp ce zilele sale se imputineaza. Viitorul nu e nimic, trecutul a disparut cu totul in fata unui prezent din ce in ce mai scurt si mai plin totusi in posibilitati. In fiecare seara ni se spune, intre doua spoturi publicitare, ca e pe cale sa treac inca o zi in care nu ne-am facut pe deplin datoria fata de piata bunurilor materiale si mediatice. Pacatul nu mai este al trecutului, nici al viitorului decadent, ci al prezentului mereu neimplinit. Anul 2000 este sperietoarea unei societati destinate unui consum ce nu exist decit prin propria stimulare si cheltuire accentuat.
Dar intr-o societate ca a noastra, care nu a avut timp sa medieze si sa mediteze intre iluzia viitorului mai bun si socul unui prezent frustrant, motivul anului 2000 explodeaza in toata artificialitatea si falsitatea sa. Violenta mesajelor ProTV este expresia violentei cu care imperativele unei societati de consum devenita planetara se impun asupra unei societati ce se hraneste inca prea mult din propriile simboluri si fantasme. Privitorul roman de televiziune simbolizeaza inca o data acolo unde e vorba doar de consum total frenezia cu care se lanseaza in jocuri, pasiunea cu care participa la tombole, naivitatea cu care telefoneaza pentru a raspunde unor intrebari cu raspuns dat, dovedesc inca o data, daca mai era ceva de dovedit, ca functia simbolica si derealizarea prezentului coplesesc imaginarul individual si social, suspendat de iluzia unui viitor lipsit de griji. Acestea pot sa explice si aderenta pe care au avut-o produsele (materiale sau mediatice) pietei mondiale intr-o societate care, strict economic vorbind, nu si le-ar fi putut permite fara aceasta abandonare de sine. Marfurile se cumpara sau se consuma in societatea romaneasca nu atit pentru ca satisfac o nevoie (materiala sau spirituala) si nu pentru ca echivaleaza o disponibilitate financiara, ci pentru ca sint asimilate unui ritual cvasi-mitic, pentru ca sint simbolizate excesiv si pentru ca valoarea lor de schimb cedeaza unei valori de intrebuintare metafizic, ideatic.
De aceea, in metafizica imanenta, atit de efemera totusi a ProTV-ului, anul 2000 nu este decit o alta ratiune de a fi si de a consuma. Vom afla, de aceea, cit de repede, ca sosirea anului 2000 este meritul acestei echipe dinamice de negustori cu imagini si simboluri si va trebui sa recunoatem ca nici nu gresesc prea mult: ei ne tin treaz in minte (poate si prea treaz) scadenta, ei ne mobilizeaza sa intensificam trairea prezentului si sa lasm deoparte proiectiile pagubitoare ale viitorului.
Intr-o astfel de acceleratie a prezentului, nu mai ramine ragaz pentru a spune ,noi'. Acolo unde asta se mai intimpla, forma de manifestare este una reactiva, nationalista sau extremista, ale carei repere sint undeva in negura vremilor, intr-o epoca de aur, care a fost cea a lui Decebal, ¦tefan cel Mare ori chiar 1918. Insa reactivismul nostalgic nu este o replica pe masura activismului comercial si mediatic al economiei de piata. Recluziunea si hedonismul individual par a fi, pentru moment, singurul raspuns la agresiunea si provocarile prezentului. Societatea romaneasca, deja intoxicata de basmul unei comunitati minunate care ar fi fost si care ar fi putut sa fie, nu e pregtit sa experimenteze din nou proiectul unei comunitati. Cu alte cuvinte, inca nu are sens cautarea unui sens comun, nu neaparat la nivel ,national', ci la nivelul chiar al unor comunitati ,locale' (nu in sens strict spatial): de la partide politice, la comunitati profesionale ori pur si simplu de loisir, inconsistenta lui ,noi' este la fel de evidenta peste tot. Disjunctia libertate-responsabilitate incurajeaza tendintele centrifuge si atomizarea comunitara; interesul individual copleseste orice beneficiu colectiv, garantia unui viitor mai bun se afla inca in dispretul fata de celalalt. Din ,Noi in anul 2000' s-a scurs orice substanta, printr-o miscare cu dublu sens: cu cit se apropie ,anul 2000' cu atit se indeparteaza orice ,noi' care sa sarbatoreasca implinirea unei sperante ori sa comemoreze sfirsitul unei iluzii.