Anul 2000

Livius Ciocarlie

,Fara asumare ¦i intelegere de sine un inceput nou nu mi se pare posibil'

Timisoara, 25 februarie 1998

Draga Andrei Bodiu,

Vrei sa afli de la mine ce va asteapta pe voi, tinerii, dupa anul 2000? Din pacate, cu previziunile sunt fript. Pe vremuri, am petrecut cinci ani cu fruntea aplecata asupra unui op intitulat Eseu utopic despre viitor. Am avut, drept e, bunul simt sa-i spun ,utopic'. Fapt este ca ori previziunile mele bateau prea departe, ori n-o prea nimerisem, fiindca observ ca din ce anuntam nu se adevereste mai nimic. Grav n-ar fi, nu sunt chiar izolat in tagma asta, a prezicatorilor mofluji. Ceva mai tarziu, anuntam intr-o ,comunicare' de congres nici mai mult nici mai putin decat moartea artei. Oameni cu scaun la cap, organizatorii mi-au raspuns: ,Ne pare rau...' In schimb, nu-i multa vreme de cand am dat peste o revista americaneasca preocupata de la un cap la altul tocmai de chestiunea asta: moartea artei. Ca sa vezi! Ce sa mai spun despre japonezul yankeu care promulgase sfarsitul istoriei prin 1990. Ia uita-te cum arata pacea perpetua in Bosnia, in Algeria, in Golf, in Somalia, in Rwanda si cum va arata, daca mai rasfoiesc mult agenda personala a lui Clinton, pana si in salonul oval.

Sau poate vrei sa stii ce o sa fie aici, in republica, dupa doua mii. Asculta-ma pe mine: mai bine sa nu stii! Mai bine practica metoda CouŠ ca smeritul calugarului Vasile care ne asigura saptamanal ca de maine guvernul se pune pe treaba, iar cu restul, cu ce urmeaza, nici nu face sa ne pierdem vremea. Vom sta sub pom si viitorul ne va pica, malaiet, drept in gura. Cel mult, vom avea grija sa nu ne nimereasca drept in cap.

Deci (ca sa-mi incep fraza ca un parlamentar), cam asa stam cu previziunile. Ceea ce ar putea sa confirme si confratii nostri intr-ale sfarsitului de mileniu care, la anul o mie, iesisera in piete in asteptarea farfuriilor zburatoare care sa-i duca in paradis. Sau poate, te pomenesti, au gresit cu o mie de ani!

Ori vrei un raspuns la cealalta latura a intrebarii: ce se sfarseste in 2000? De data asta, raspunsul meu e simplu si decis: nu stiu ce se sfarseste. Ce nu se sfarseste am spus, in parte: istoria, cu toate mizeriile ei. Nu este sigur ca s-a terminat nici macar cu ceea ce, un moment, paruse sa se fi epuizat in istoria noastra, a romanilor, si anume abuzul de putere care durase, incepand cam din 1935 (e anul nasterii mele si asta ma face sa exclam: o viata de om!), mai bine de cincizeci de ani. Daca actualii nostri gestionari continua sa amestece, in doze masive, mediocritate, neghiobie, smecherie, iresponsabilitate, dorinta de capatuiala, s-ar putea ca romanii, satui, sa strige intr-un vot: sa vina cineva cu mana forte si sa-i mature de aici! N-ar fi prima data cand printr-un procedeu democratic s-ar instala un dictator. Atunci am putea sa-i punem la punct pe toti: pe apusenii care tes urzeli ca sa ne dea la fund, pe maghiarii care una spun si alta gandesc, pe intelectualii care gandesc si nu muncesc, pe greco-catolicii care-si vor bisericile, pe nostalgicii care vor sa rupa contractele de inchiriere incheiate pentru eternitate cu prietenii domnului Roman, pe monarhistii care... Am putea sa ne ducem de rapa pe mana noastra: patriotic, demn.

Cat despre occidentul actual, cu care dansam in doi timpi -ba noi nu-l vrem, ba el nu ne vrea -, facandu-ne tot timpul declaratii de amor (,-Je t'aime. -Moi, non plus.'), citeste-i pe unii cum ar fi Jean Baudrillard sau Gilles Lipovetsky. Ultimul (sa nu ma auda S. Damian!) si-a intitulat o carte L'Šre du vide. La drept vorbind, mi se pare prea mult spus. Prea multa cinste. Sa-i lasam vidul lui Pascal. Era insonstientei, ar fi destul. Era romanelor lui Umberto Eco. A functionarilor livizi de la Bruxelles.

Am comparat intr-un rand anul 1900 vienez cu anul 2000 european. Ideea o avusese Cioran, mai tarziu si Kundera. Amandoi au pus-o sub semnul catastrofei. Cioran: ,Ceea ce ni se va intampla, actul urmator in tragedia istorica a Europei, s-a desfasurat deja la Viena, simbol de aici inainte al prabusirii.' Kundera: ,...dezastrul Europei Centrale anticipeaza destinul Europei.' Ei au emis aceasta previziune intr-o epoca de confruntare intre Est si Vest. Astazi, lucrurile imi apar putin diferit. Atrage atentia si la Viena si in occidentul actual tocmai scaderea tensiunii, atenuarea contrastelor, acceptarea reciproca, legitimarea alteritatii. Au spus-o multi: Claudio Magris, Jacques Le Rider, Konrad Gy”rgy, Tony Judt, Vladimir Tismaneanu, ca si cei doi mai sus numiti. In ambele spatii s-a atenuat conflictul dintre adevar si neadevar, margine si centru, majoritate si minoritate, prezent si trecut. Sunt lumi relaxate, in care legaturile, ierarhiile, diferentele slabesc. In pofida visului de unificare, ele se faramiteaza. Ambele isi ascund pierderea de substanta prin simulacru si ornament. Ceea ce se simuleaza indeosebi este dorinta. Dorinta erotica, dorinta de putere, dorinta de viata.

Prin urmare, asemanarile sunt multe, dar mi se pare ca ele se plaseaza fiecare pe un alt nivel al spiralei. La Viena, contrariile se armonizau printr-un termen median. Viata si moartea se armonizau in somn. In somn, se visa moartea ca o viata blanda. Dormind, vienezul zambea fericit. Fericit ca totul se duce dracului fara sa-l impiedice sa doarma. Altul e sentimentul acum. El poarta un nume frantuzesc: la morositŠ. Occidentul e posomorat si mefient. Nu mai strecoara farmecul alteritatii in asemanare, ci tinde sa reproduca, in forme ce simuleaza diferenta, pe acelasi, incat simbolul adecvat al epocii este clonarea, despre care atata se vorbeste. Acelasi Big Mac, provenit din aceleasi ,State', se mananca de la Stockholm pana la Sevilla, aceeasi casa de papusi se raspandeste ca un virus pe intreg terenul locuibil de la periferia marilor aglomerari. Exemplele se pot inmulti.

Rade ciob de oala sparta!, ar fi o exclamatie de bun simt. Din degradarea noastra care creste, nu scade, guvern dupa guvern, cum am putea sa facem obiectii unei lumi unde se traieste decent, adesea prosper, legile sunt bune si se respecta, dupa cum si individul este respectat? E drept, e o lume buna, dar una, mi se pare, cu grave probleme de sistem. De n-ar fi decat faptul ca centrul lui de greutate este financiar. ¦i cum mai e si integrat, o criza la o banca din Hong-Kong risca sa-l dea peste cap. Nu este vorba atat de deficiente cat de o functionalitate care la un moment dat scapa de sub control. Occidentul nu sufera din cauza a ceea ce nu reuseste, cat fiindca totul i-a reusit. Nu este aberant, de pilda, ca vechiul vis de a-i permite omului sa munceasca mai putin si sa ramana disponibil pentru edificarea de sine a devenit o prea terestra necesitate? In directia in care se merge, se va ajunge ca un individ sa munceasca o ora pe zi pentru a le asigura altor zece alocatia de somaj, iar in ora aceea va produce atatea lucruri incat va trebui ca ele sa fie cumparate si imediat aruncate pentru ca altele sa fie necesare si sistemul sa se poata intretine. In acest sens, un alt simbol al epocii e ordinatorul. Mai exact, generatiile de ordinatoare. Devine din ce in ce mai inoperant sa-ti procuri astazi un computer ori un program fiindca maine ele nu vor fi numai invechite, ci de-a binelea inutilizabile datorita celor si mai performante care vor fi aparut.

Oricum, deocamdata aparatele functioneaza si ele ii permit din ce in ce mai mult individului sa stea acasa. Insingurat si tot mai imobil, comunicand din scaunul lui cu toata lumea, careia nu are sa-i comunice nimic. Celula izolata a unui organism. Celula cu celular.

De altfel, de ce sa mai iesi din casa? Iesi in lume ca sa obtii ce doresti, dar cum sa mai doresti cand totul ti se ofera fara efort si totul e la fel? Totul e dolofan si insipid ca legumele de care se fereste Mircea Dinescu, preferandu-le pe cele turcesti fiindca ale noastre, pipernicite si gustoase, nu se mai gasesc.

Prin urmare, vad lumea ,americanizata' bolnava de prea marele ei succes. Cat despre noi, din mizeria noastra, noi suntem in situatia de a o dori, ca pe vitelul de aur, asa cum e. A mai si stramba din nas este, imi dau si eu seama, cam indecent.

Totusi, ceva comun avem noi cu apusul si este, poate, aspectul cel mai frapant al sfarsitului de veac. ¦i noi si ei refuzam sa ne privim trecutul drept in ochi. Cu o deosebire, iarasi: trecutul nostru este la vedere, al lor, cu o salutara rea-vointa, poate fi ignorat. Oricum, ei incearca sa uite ca dupa ce n-au reusit sa impiedice nazismul, expansiunea sovietica au si incurajat-o.

Intelectualii lor, majoritatea, n-au fost in stare sa inteleaga ce anume incurajau, iar cand semnele adevarului au devenit staruitoare, au staruit si ei in a se iluziona. Descoperirea lor de sine ar putea fi mediata de descoperirea noastra de catre ei. Daca s-ar lasa ,infiltrati' de experienta noastra tragica, ar acumula ieftin o experienta si un dramatism al vietii care in ultima jumatate de secol le-au lipsit. Totodata, prin mijlocirea acestei descoperiri, s-ar vedea pe ei insisi. Fara asumare si intelegere de sine, un inceput nou nu mi se pare posibil. Suntem pe cale sa-l ratam, si noi si ei.

Cum vezi, draga Andrei, am inceput in gluma, am continuat cu nazbatii si am sfarsit prin a ma intrista. Asa e stilul nostru, al banatenilor, compozit.

Sa ne vedem cu bine, daca se poate inainte de anul 2000.